Biserica lui Hristos şi Legea

STUDIUL 12 » 14 IUNIE - 20 IUNIE

Textul de memorat: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” (Apocalipsa 14:12)

De regulă, echipele de ştafetă sunt alcătuite din patru alergători. Este posibil ca membrii unei echipe să fi fost rivali în cadrul altor evenimente sportive, însă, de data aceasta, ei trebuie să înveţe să gândească şi să acţioneze ca o echipă. Băţul de ştafetă este transmis de la primul la următorul şi tot aşa până la ultimul, până la parcurgerea întregii distanţe. Într-un anumit sens, băţul de ştafetă este singurul simbol al continuităţii pentru membrii echipei.

Biserica lui Dumnezeu se aseamănă cu o echipă de ştafetă. Începând cu Adam, în Grădina Edenului, ştafeta a fost transmisă mai departe pe parcursul câtorva etape ale istoriei mântuirii – de la Noe la Avraam, de la Sinai la biserica creştină din Noul Testament şi de la biserica Reformei la cei care proclamă în prezent întreita solie îngerească,

Pentru biserica lui Dumnezeu, simbolul continuităţii este Legea divină care, după căderea omului în păcat, a fost mereu însoţită de harul divin mântuitor. Ele formează împreună esenţa Evangheliei.
_____________________
Un proiect pentru inima ta

Pentru meditaţie şi rugăciune

„Nu este o degradare pentru om să se plece înaintea Creatorului său, să-şi mărturisească păcatele şi să ceară iertare prin meritele Mântuitorului crucificat şi înviat. Este nobil să-ţi recunoşti greşeala înaintea lui Isus, pe care L-ai rănit prin nelegiuire şi răzvrătire. Aceasta te înalţă înaintea oamenilor şi înaintea îngerilor; căci «oricine se va smeri va fi înălţat».” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, p. 635
__________&__________

De la Adam la Noe

Într-un anumit sens, putem vorbi despre o „biserică a lui Hristos” doar în vremea Noului Testament, după viaţa, moartea şi învierea lui Isus. Însă „biserica lui Hristos” poate avea şi un sens mai larg. Termenul din limba greacă pentru „biserică”, ekklesia, însemna „chemaţi afară”. Putem afirma astfel că, în fiecare generaţie, Dumnezeu „a chemat afară” un popor care să reflecte voinţa Sa printr-o viaţă de credincioşie, încredere, iubire şi ascultare.

1. Citeşte Geneza 2:16 – 3:7. La ce probă au fost supuşi Adam şi Eva? De ce aveau nevoie aceşti oameni desăvârşiţi de o astfel de probă?

A fost necesar ca Adam şi Eva să fie creaţi ca agenţi morali liberi, ca să fie capabili să iubească. Era necesar ca ei să aibă capacitatea şi libertatea de a face răul, chiar dacă nu aveau motive să-l facă. Pomul interzis a fost pentru ei un test de ordin moral care să arate cum aveau ei să-şi folosească libertatea primită de la Dumnezeu. Acum ştim cum şi-au întrebuinţat-o.

În centrul moralităţii se află Legea lui Dumnezeu, care defineşte binele şi răul (pomul e numit „pomul cunoştinţei binelui şi răului”). Dar ce scop ar putea avea o lege care să interzică minciuna, furtul şi uciderea într-o lume în care oamenii nu ar putea să comită astfel de fapte? Ar fi inutilă într-o lume populată de fiinţe „programate” să facă numai binele. Însă Dumnezeu nu ne-a creat să fim roboţi, ci Şi-a dorit să fim nişte fiinţe capabile să iubim.

După căderea în păcat, Adam şi Eva au avut misiunea de a transmite „ştafeta” mai departe, generaţiilor următoare, în condiţiile în care declinul moral al omenirii s-a adâncit. Dintre primii doi fii pe care i-au avut, Abel a ales să fie de partea bisericii lui Dumnezeu, dar Cain s-a lăsat stăpânit de un spirit de lăcomie, minciună, ucidere şi lipsă de respect faţă de părinţi. Starea lumii s-a înrăutăţit tot mai mult până când răul a ajuns să predomine. Înainte de potop, numai Noe şi familia lui mai puteau aparţine de biserica lui Hristos.

În ultimele douăzeci şi patru de ore, de câte ori ai luat decizii morale, folosind libertatea pe care omul a primit-o în Eden? Ce decizii ai luat? În ce măsură au fost ele în armonie cu Legea morală a lui Dumnezeu?

De la Noe la Avraam (Geneza 6:5-9)

Lumea în care s-a născut Noe a fost cea mai rea din câte au existat vreodată. Durata vieţii unui om era de aproape o mie de ani şi răul reuşise să prindă rădăcini atât de adânci, încât Dumnezeu a ajuns să regrete că i-a creat pe oameni.

2. Citeşte Geneza 6 şi apoi răspunde la întrebările de mai jos:

a. Cum să înţelegem faptul că lui Dumnezeu „I-a părut rău” că a creat omenirea? Ce argumente avem că părerea aceasta de rău nu este o dovadă că El nu cunoştea viitorul? (Vezi şi Deuteronomul 31:15-17.)

b. Ellen G. White a scris că expresia „fiii lui Dumnezeu” se referă la bărbaţii credincioşi, iar expresia „fetele oamenilor”, la femeile necredincioase. Ce idei putem desprinde din Geneza 6 cu privire la interacţiunea bisericii cu lumea?

c. Ce fapte ale acestor oameni îi displăceau lui Dumnezeu? Ce legătură aveau aceste fapte cu Legea Sa?

d. Observă cum este descris Noe în Geneza 6. Cum era el? Dacă aceasta era starea lui spirituală, de ce mai avea el nevoie să capete „milă”, sau „har” (NTR), înaintea Domnului? Ce ne spune aceasta despre relaţia care exista între credinţă şi Legea lui Dumnezeu chiar şi la momentul acela?

De la Avraam la Moise

După potop, Noe şi fiii lui au avut datoria de a le împărtăşi urmaşilor lor voia lui Dumnezeu. Ştiind că lumea antediluviană fusese distrusă complet din cauza nesocotirii Legii divine şi cunoscând din experienţă harul divin, puteau ajuta la formarea unei generaţii de oameni mai credincioşi. Dar, din nefericire, nu a trecut mult şi locuitorii pământului s-au răzvrătit din nou (Geneza 11:1-9). „Mulţi dintre ei tăgăduiau existenţa lui Dumnezeu şi puneau potopul pe seama unor cauze naturale. Alţii credeau că există o Fiinţă Supremă şi că aceasta distrusese lumea antediluviană şi, la fel ca în cazul lui Cain, în inimile lor s-a ivit răzvrătirea împotriva Sa.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 119

3. Ce aflăm din Geneza 12 şi din Geneza 15:1-6 despre modul în care conlucrează legea şi harul?

Dumnezeu l-a chemat pe Avraam, un descendent al lui Sem, şi a încheiat cu el un legământ, pe baza unor făgăduinţe (Geneza 12:1-3). Biblia nu precizează după ce criterii l-a chemat. Nu spune despre el că era un om neprihănit, cum spune despre Noe. De altfel, imediat după ce a primit chemarea, Avraam s-a dovedit a fi laş şi viclean (Geneza 12:11-13), călcând Legea. Totuşi el a fost un om al credinţei şi, prin harul lui Dumnezeu, credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire. El nu era desăvârşit, dar era dispus să asculte de glasul lui Dumnezeu şi să aibă încredere în El, chiar şi atunci când era pus în faţa unor lucruri care, omeneşte, păreau imposibile.

Totuşi Avraam nu era singurul om dispus să asculte de glasul Domnului şi de poruncile Sale. Faraon, cei doi împăraţi cu numele Abimelec, dar şi Iosif ştiau foarte bine că Dumnezeu nu aprobă adulterul şi minciuna. Mai mult, împăratul Abimelec din Geneza 26 l-a mustrat pe Isaac pentru că i-a expus ispitei pe supuşii lui (vers. 10). Iată că, deşi Dumnezeu l-a ales pe Avraam pentru o anumită misiune, în lume existau şi alţi oameni evlavioşi. Un argument în plus este împăratul Melhisedec, „preot al Dumnezeului celui Preaînalt” (Geneza 14:18), care l-a binecuvântat pe Avraam după înfrângerea lui Chedorlaomer. Cunoaşterea de Dumnezeu a existat în lume şi înainte de Moise.

De la Moise la Domnul Isus

Codurile de legi descoperite în Egipt şi în Mesopotamia sunt o dovadă că principiile şi preceptele din Legea lui Dumnezeu erau cunoscute în Antichitate. Totuşi niciunul dintre aceste coduri nu era complet. Unele conţineau legi care promovau idolatria şi alte practici condamnate de Domnul. Dar El a ales un popor care să răspândească în lume cunoaşterea despre Legea Sa. El i-a ales pe evrei, urmaşii lui Avraam şi moştenitorii unei făgăduinţe vechi de câteva secole care avea să îşi găsească Împlinirea finală în Domnul Isus.

4. Ce descoperim în Deuteronomul 7:6-12 despre relaţia dintre Lege şi har?

Dumnezeu a ales poporul Israel ca depozitar al Legii Sale şi i-a încredinţat misiunea de a le-o face cunoscută şi altor popoare. El a ales nişte oameni nedesăvârşiţi pentru a lucra cu alţi oameni nedesăvârşiţi. Când le-a spus: „Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt” (Exodul 19:6), El le-a arătat israeliţilor că ei aveau să fie preoţi, mijlocitori pentru întreaga lume. Ei trebuiau să le descopere adevărul despre voinţa Sa oamenilor care nu ştiau ce să creadă. Şi, în ciuda greşelilor, eşecurilor şi chiar a răzvrătirii lor, Mesia a ales să vină, să trăiască, să lucreze şi să moară în mijlocul lor, împlinind făgăduinţa primită de strămoşul lor Avraam cu multe secole înainte.

5. Ce explicaţii dă apostolul Pavel, care ne ajută să înţelegem adevărata semnificaţie a făgăduinţei făcute lui Avraam? Galateni 3:6-16.

În concepţia israeliţilor din vechime, cuvântul „sămânţa” făcea referire la Israel ca popor. Dar Pavel arată aici că „sămânţa” prin care s-a împlinit cu adevărat şi complet făgăduinţa legământului este Domnul Isus. Prin urmare, Evanghelia, care pune accent în egală măsură pe Lege şi pe har, arată tocmai spre acest legământ.

De când a primit Avraam făgăduinţa până la împlinirea ei prin Hristos, a trecut mult timp. Ce ne spune aceasta despre faptul că trebuie să aşteptăm cu răbdare împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu?

De la Domnul Isus la rămăşiţă

Încă din Grădina Edenului, biserica lui Dumnezeu a fost alcătuită din oameni supuşi greşelii. Însăşi instituţia care avea menirea de a da mărturie despre neprihănirea lui Dumnezeu avea nevoie de neprihănire. Ştafeta a trecut de la unul la altul, dar niciunul dintre alergători nu s-a învrednicit să treacă linia de sosire. Niciunul dintre cei care au primit Legea nu a fost capabil să atingă nivelul ei de neprihănire. Căutarea omului după aprobarea divină părea a fi zadarnică.

Totuşi, când orice speranţă părea pierdută, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume şi a preluat El Însuşi ştafeta. Fiind al doilea Adam, El a venit pe acest pământ „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3) şi, prin relaţia neîntreruptă cu Tatăl Său, a reuşit să rămână ascultător toată viaţa, până la cruce. Când a înviat, El a trecut linia de sosire, fiindcă a rupt lanţul morţii. Acum, prin puterea Duhului Sfânt, El îi oferă neprihănirea Sa fiecărui credincios. Adevărul acesta, care s-a aflat permanent în centrul făgăduinţei legământului, a fost înţeles cel mai bine abia după încheierea lucrării Sale pe pământ şi după apariţia bisericii creştine din Noul Testament.

Din păcate, biserica creştină, cu toată lumina pe care o primise, s-a dovedit uneori a fi mai puţin credincioasă legământului decât vechiul Israel şi, la scurtă vreme, a fost cuprinsă aproape complet de apostazie. Reforma din secolul al XVI-lea a început să o scoată din această stare, însă chiar şi atunci au existat perioade de regres. Multe doctrine şi învăţături neadevărate au fost păstrate, printre care şi înţelegerea greşită despre rolul şi scopul Legii în cadrul noului legământ. Dumnezeu a văzut că era necesar „să cheme afară” un popor al rămăşiţei, prin care să fie recuperate multe adevăruri.

6. Ce ne spune Scriptura despre împletirea Legii cu harul în ultima solie de avertizare trimisă de Dumnezeu omenirii? Apocalipsa 12:17; 14:6-12.

După cum am văzut, păzirea poruncilor este modalitatea (aleasă de Dumnezeu) prin care oamenii îşi pot manifesta dragostea adevărată. În ce privinţe dăm impresia că păzim poruncile, dar nu manifestăm dragoste în mod real, aşa cum ar trebui? De ce nu are nicio valoare o astfel de păzire a Legii?

Studiu suplimentar

„Cei trei îngeri din Apocalipsa 14 îi reprezintă pe oamenii care primesc lumina soliilor lui Dumnezeu şi merg în lume ca agenţi ai Săi pentru a da avertizarea în lungul şi-n latul pământului. Hristos le spune urmaşilor Săi: «Voi sunteţi lumina lumii» (Matei 5:14). Crucea de pe Calvar îi vorbeşte fiecărui suflet care Îl primeşte pe Isus: «Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură» (Marcu (16:15). Nimic nu trebuie să stea în calea acestei lucrări. Ea este marea lucrare ce trebuie îndeplinită în acest timp; ea trebuie să fie tot atât de vastă, cât veşnicia. Dragostea manifestată de Isus pentru sufletele oamenilor prin jertfa adusă pentru răscumpărarea lor îi va motiva pe toţi urmaşii Săi.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, p. 455, 456

„Subiectul de cea mai mare importanţă este solia îngerului al treilea, care cuprinde soliile celui dintâi şi celui de-al doilea înger. Toţi ar trebui să înţeleagă adevărurile care se găsesc în aceste solii şi să le manifeste în viaţa zilnică, deoarece lucrul acesta este esenţial pentru mântuire. Va trebui să studiem cu seriozitate şi cu rugăciune pentru a înţelege aceste adevăruri măreţe, iar capacitatea noastră de a învăţa şi de a înţelege va fi solicitată la maximum.” – Ellen G. White, Evanghelizare, p. 196

Întrebări pentru discuţie

1. În Apocalipsa 12:17 se afirmă că „rămăşiţa” este formată din cei care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus. În lume există şi alte biserici creştine păzitoare ale Sabatului. Care este scopul existenţei Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea? Prin ce mesaj şi prin ce învăţături unice se deosebeşte biserica noastră de aceste biserici creştine şi chiar de alte biserici păzitoare ale Sabatului zilei a şaptea?

2. Citeşte Romani 4:3; Galateni 3:6 şi Iacov 2:23 în contextul lor. Ce explicaţii din aceste texte ne ajută să înţelegem mântuirea prin credinţă?

3. Primul înger, care vesteşte lumii „Evanghelia veşnică”, anunţă venirea ceasului judecăţii lui Dumnezeu. În cele trei solii îngereşti, Evanghelia, Legea şi judecata sunt amintite împreună. Cum înţelegem rolul Legii şi al harului în cadrul judecăţii? Cum se îmbină ele aici?