Studiu

Textul de memorat: „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi lucrări ale Lui.” (Proverbele 8:22)

În capitolele 8 şi 9 din Proverbele, ne reîntâlnim cu înţelepciunea (vezi Proverbele 1:20,21) şi înţelegem că ea este adevărul – Adevărul aşa cum există el în Dumnezeu, sursa şi temelia întregului adevăr.

Accentul pus în acest fragment pe natura „absolută” a adevărului contrastează puternic cu gândirea contemporană şi îndeosebi cu cea occidentală, în care adevărul este relativ şi se modifică de la o situaţie la alta, de la o societate la alta şi chiar de la o persoană la alta.

Însă această concepţie nu este biblică. Adevărul meu ar trebui să coincidă cu adevărul tău, pur şi simplu pentru motivul că „adevărul” este universal. Adevărul nu se află în posesia nimănui în particular, ci este al tuturor oamenilor, fie că este sau nu recunoscut de toţi oamenii.

Un fapt interesant de remarcat aici este acela că Pilat a întrebat: „Ce este adevărul?” (Ioan 18:38) după ce Domnul Isus făcuse următoarea afirmaţie: „Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (vers. 37). Adevărul, adevărul absolut, există şi ne vorbeşte pe limba noastră! Întrebarea este: Vom asculta noi de el şi îl vom trăi?

Înţelepciunea strigă

1. Ce ni se spune în Proverbele 8:1-21 despre înţelepciune?

Înţelepciunea este atât de importantă, încât ar trebui să ajungă la cunoştinţa fiecărui om. Dumnezeu i-a creat pe oameni, iar Domnul Hristos a murit pentru fiecare în parte. De aceea, înţelepciunea – sau, altfel spus, cunoaşterea lui Dumnezeu şi a mântuirii oferite de El – este pentru fiecare dintre noi.

Observă cuvintele folosite pentru a descrie prezenţa „vocală” a înţelepciunii: „strigă”, „îşi înalţă glasul”, „glasul meu”, „buzele mi se deschid”, „gura mea”, „buzele mele”, „cuvintele”. Oricum ar înţelege cineva aceste metafore, un lucru este clar: înţelepciunea trebuie comunicată; ea trebuie să ajungă la urechile oricui vrea să audă, pentru că, aşa cum am văzut în studiul de săptămâna trecută, ceea ce spune ea este o chestiune de viaţă şi de moarte.

Înţelepciunea reia de opt ori ideea autenticităţii cuvintelor ei. Un alt fapt interesant este acela că descrierea ei din acest pasaj seamănă foarte bine cu portretizarea Domnului din Deuteronomul 32:4. Această paralelă nu trebuie totuşi să ne surprindă, întrucât Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor (vezi Ioan 1:1-3), este temelia întregului adevăr.

2. Potrivit cu Proverbele 8:10,11, care este valoarea înţelepciunii?

Cât de mulţi oameni au trăit şi trăiesc şi astăzi în ignoranţă, în neştiinţă şi în întuneric! Mulţi nu au nicio speranţă ori au numai nădejdi deşarte. Lucrul acesta este cu atât mai trist, cu cât înţelepciunea şi adevărul sunt atât de pline de speranţă şi de promisiunea unei vieţi noi acum şi a unei vieţi veşnice într-un cer nou şi pe un pământ nou, în virtutea jertfei Domnului Hristos. Nici chiar toate bogăţiile din lume nu valorează nimic dacă nu Îl cunoaştem pe Dumnezeu!

Citeşte Matei 16:26 şi întreabă-te cât de bine oglindeşte viaţa ta acest adevăr crucial.

Înţelepciunea şi crearea lumii

3. Citeşte Proverbele 8:22-31. Ce legătură are înţelepciunea cu facerea lumii?

Înţelepciunea este în mod tainic legată de Domnul, Creatorul. Poemul înţelepciunii din acest pasaj are multe cuvinte în comun cu relatarea despre facerea lumii din Geneza 1 şi 2 şi reflectă structura literară a acesteia, fiind organizat în jurul a trei elemente fundamentale: cerul, apa şi pământul. Scopul acestei paralele este acela de a evidenţia autoritatea primară a înţelepciunii: dacă Dumnezeu a folosit înţelepciunea pentru a crea, dacă înţelepciunea este cel mai vechi instrument, mai vechi decât universul însuşi, şi dacă este atât de vitală pentru existenţă, cu atât mai mult noi, oamenii, avem nevoie de ea în tot ce facem!

La fel de puternic este subliniată şi originea divină a înţelepciunii. Primul cuvânt al poemului este „Domnul”, Yahweh, iar despre El se spune că „a făcut” (al doilea cuvânt) înţelepciunea. Cuvântul ebraic qanah tradus aici cu „a făcut” are mai degrabă conotaţia de „a naşte” decât de „a crea” (vezi Deuteronomul 32:6; Geneza 4:1). Cuvântul următor din textul ebraic este un termen tehnic asociat cu creaţia din Geneza, reshit („început”, redat aici prin expresia „cea dintâi”), şi apare chiar în primul verset din Geneza: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.”

Totuşi, în Proverbele 8:22, reshit („începutul”, „cea dintâi”) are un sens uşor diferit faţă de cel din Geneza 1. Dacă în Geneza 1:1, el este legat de activitatea de creaţie, în textul din Proverbele este legat de Dumnezeu Însuşi şi de lucrările Lui (derek), adică de natura Sa. Ideea este că înţelepciunea face parte din însuşi modul Său de a fi.

Înţelepciunea se plasează astfel în timp chiar înainte de crearea universului. Ea există „din veşnicie”, din vremea în care numai Dumnezeu era prezent.

Prin urmare, înţelepciunea nu îşi are originea în noi, ci ne este descoperită; este ceva ce învăţăm, nu ceva ce putem produce singuri. Cel care umblă în propria „lumină” umblă, de fapt, în întuneric. După cum ştim, Domnul Isus este „adevărata Lumină care luminează pe orice om” (Ioan 1:9) şi orice om are nevoie de lumină.

Bucurie la crearea lumii

În Geneza 1, observăm că fiecare pas al creaţiunii se încheie cu acelaşi laitmotiv: „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun” (vezi Geneza 1:4,10,12,18,21,25,31), iar ultimul pas (vers. 31) merge chiar mai departe: „Iată că erau foarte bune.” Cuvântul ebraic pentru „bun” conţine ideea de bucurie şi implică totodată relaţia. La încheierea săptămânii în care a fost creată lumea, în Sabat, Dumnezeu Se opreşte ca să Se bucure pe deplin de tot ce crease (Geneza 2:1-3). Acest timp de odihnă, Sabatul, este binecuvântat. În mod asemănător, poemul din Proverbele 8 se încheie cu imaginea înţelepciunii bucurându-se de cele create (vers. 30, 31 – în NTR: „eram desfătarea Lui, bucurându-mă neîncetat în prezenţa Lui, bucurându-mă de întreaga lume a Lui”).

4. De ce se bucura înţelepciunea? Proverbele 8:30,31

Bucuria înţelepciunii descrisă aici este bucuria simţită de Dumnezeu la crearea lumii. Ea este manifestată „în toate zilele”, adică la fiecare pas al lucrării Sale de creaţie, dar şi la finalul ei, ca o încoronare a aducerii la existenţă a lumii noastre.

Motivul acestei bucurii este amintit în Versetul 31: „… găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor”. La sfârşitul săptămânii creării lumii, în Sabat, Dumnezeu întră în relaţie cu oamenii. Acest repaus divin şi bucuria simţită după o săptămână de lucru au anumite implicaţii pentru experienţa din Sabat a omului. „Urmând modelul lăsat de Creator, şi el [omul], la rândul lui, poate privi înapoi cu bucurie, plăcere şi satisfacţie spre activitatea sa încheiată. El se poate bucura de tot ce a creat Dumnezeu, precum şi de conducerea sa responsabilă (nu de exploatarea) a acestor lucruri.” – Gerhard F. Hasel, în Kenneth Strand, The Sabbath in Scripture and History (Review and Herald Publishing Association, 1982), p. 23.

Citeşte Coloseni 1:15-17; 2:3; Apocalipsa 3:14 şi Ioan 1:1-14, Care a fost, potrivit acestor versete, rolul îndeplinit de Domnul Isus la crearea lumii? De ce este atât de important rolul Său de Creator pentru înţelegerea rolului Său de Răscumpărător al nostru?

Chemarea înţelepciunii

Ultimele versetele ale acestui capitol revin la aplicaţia personală, arătând ce înseamnă în mod practic să ai înţelepciune. Cunoştinţele teoretice despre preexistenţa înţelepciunii şi despre prezenţa ei la crearea lumii îşi au profunzimea lor. Totuşi, în Biblie, adevărul coboară la un moment dat la nivelul nostru, al oamenilor, şi la nivelul modului în care ne raportăm la ceea ce ne-a oferit Domnul Isus.

5. Citeşte Proverbele 8:32-36. Ce mesaj vital ne este transmis aici?

În acest pasaj, cuvântul „ferice” introduce două afirmaţii. Prima descrie o acţiune: „Ferice de cei ce păzesc căile mele!” (vers. 32). O formulare asemănătoare întâlnim în Psalmii 119:1,2, doar că se face referire la Lege: „Ferice de cei fără prihană… care umblă totdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui.”

Cea de-a doua fericire descrie o atitudine: „Ferice de omul care mă ascultă” (vers. 34). În ambele cazuri, condiţia exprimată implică un efort continuu. Nu este de ajuns să descoperim calea bună, ci este necesar şi să o urmăm. Nu este suficient să auzim Cuvântul lui Dumnezeu, ci e nevoie să „veghem zilnic” şi să practicăm ce am aflat. Domnul Isus spunea: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!” (Luca 11:28).

„Oare este de dorit fericirea aceasta care se găseşte pe calea neascultării şi a încălcării legilor fizice şi morale? Viaţa lui Hristos arată care este adevărata sursă a fericirii şi cum se poate ajunge la ea. […] Dacă vor să fie cu adevărat fericiţi, oamenii ar trebui să caute cu bucurie să fie găsiţi la postul datoriei, făcând cu credincioşie lucrarea care le revine, conformându-şi inima şi viaţa cu Modelul desăvârşit.” – Ellen G. White, My Life Today, p. 162.

Fericirea poate fi un lucru vag, evaziv; cu cât ne străduim mai mult s-o avem, cu atât pare mai greu de atins. De ce ar trebui ca prima pe lista noastră de priorităţi să fie credincioşia faţă de Dumnezeu, şi nu căutarea fericirii? Dintre căutarea fericirii şi căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu, care crezi că îţi va aduce adevărata fericire? De ce?

Înţelepciunea sau nebunia?

După apelul înţelepciunii, scriitorul inspirat al capitolului 9 din Proverbele îşi îndeamnă ascultătorii să aleagă între două stiluri de viaţă: înţelepciunea sau nebunia. Primele şase şi ultimele şase versete ale capitolului sunt simetrice şi subliniază contrastul dintre cele două.

6. Compară Proverbele 9:1-6 cu 9:13-18. Care sunt deosebirile dintre înţelepciune şi nebunie?

a. Înţelepciunea este eficientă şi este implicată în lucrarea creatoare: sunt utilizate şapte verbe pentru a descrie acţiunile ei (vers. 1-3). Cei şapte stâlpi pe care şi i-a tăiat (vers. 1) fac aluzie la cele şapte zile ale creaţiunii. Spre deosebire de ea, nebunia „şade” şi nu face nimic; doar pretinde că e cineva când de fapt „e proastă” şi „nu ştie nimic” (vers. 13).

b. Deşi înţelepciunea şi nebunia se adresează aceleiaşi categorii de oameni (în textul ebraic, vers. 4 şi 16 sunt identice), oferta lor este în esenţă diferită. Înţelepciunea îi invită pe oaspeţii ei să servească mâncarea şi băutura pe care le-a pregătit personal (vers. 5), pe când nebunia nu oferă nimic, ci se laudă cu lucruri furate (vers. 17).

c. Înţelepciunea ne cheamă să lăsăm prostia şi să trăim. În schimb, nebunia este mai „tolerantă”; ea nu ne cere să renunţăm la nimic, dar consecinţa este moartea. Cei care aleg înţelepciunea vor progresa, vor „umbla pe calea priceperii” (vers. 6). Cei care aleg nebunia vor bate pasul pe loc şi nu îşi Vor da seama de starea lor (vers. 18).

7. Cum reacţionează omul înţelept la învăţătura înţelepciunii? Dar omul rău şi batjocoritor? Ce anume îl face pe cel înţelept să devină mai înţelept? vers. 7-9

Secretul înţelepciunii este smerenia. Omul înţelept este dispus să înveţe şi primeşte învăţătura cu inima deschisă. Înţelepciunea vine numai la acela care, asemenea unui copil, vrea să crească. De aceea a făcut Domnul Isus următoarea afirmaţie: „Dacă… nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 18:3).

Studiu suplimentar

„Suveranul universului nu a fost singur în lucrarea Sa de binefacere. El a avut un tovarăş – un colaborator care Îi putea aprecia planurile şi care Îi putea împărtăşi bucuria de a oferi fericire fiinţelor create. «La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu» (Ioan 1:1,2). Hristos, Cuvântul, singurul Fiu al lui Dumnezeu, era una cu veşnicul Tată – una în natură, în caracter şi în scop –, singura fiinţă care putea intra în toate sfaturile şi planurile lui Dumnezeu. […] Fiul lui Dumnezeu declară despre Sine: «Domnul m-a avut [cu El] de la început, înaintea lucrărilor Sale din vechime. Am fost înălţat[ă] din veşnicie. Când El a stabilit temeliile pământului, eram cu El, eram înălţat[ă] împreună cu El, zilnic eram desfătarea Sa, bucurându-mă întotdeauna înaintea Lui.» (Proverbele 8:22-30 [trad. după vers. folosită de autoare]).” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 34

Întrebări pentru discuţie

1. De ce credinţa în crearea lumii aşa cum e relatată în Geneza constituie fundamentul înţelepciunii biblice? De ce este teoria evoluţiei opusă Bibliei din toate punctele de vedere?

2. Meditează mai mult la ideea că noi nu putem genera înţelepciune şi că ea ne este descoperită. Ce exemple poţi da de adevăruri pe care nu le-am fi aflat niciodată dacă nu ne-ar fi fost descoperite prin inspiraţie divină? De pildă, cum am fi putut afla despre moartea Domnului Hristos şi despre binecuvântările pe care ni le-a adus ea, dacă lucrurile acestea nu ne-ar fi fost descoperite? (Alte exemple: Sabatul, revenirea Domnului Isus.)

3. Cum ne demonstrează lucrarea lui Dumnezeu (aşa cum este ea revelată în Geneza 1) că binele nu poate fi amestecat cu răul? Ce implicaţii are răspunsul tău asupra ideii de a încorpora concepţia evoluţionistă în relatarea despre facerea lumii din Geneza?

4. Cum ne ajută bucuria pe care a simţit-o Dumnezeu la crearea lumii să avem o experienţă mai profundă şi mai plăcută în Sabat?