Studiu

Textul de memorat: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)

Se spune că moartea ar face parte din viaţă. Însă, dacă moartea înseamnă încetarea vieţii, cum poate fi totuşi o parte a ei? Ne-am obişnuit atât de mult cu gândul acesta, încât am ajuns să înţelegem moartea cu totul greşit! Totuşi, indiferent de concepţia pe care o avem despre moarte, realitatea este că, dacă nu ar fi intervenit Dumnezeu, soarta noastră, a tuturor, ar fi fost moartea veşnică.

Iar Dumnezeu a intervenit într-adevăr! În dragostea Sa infinită, El ne-a oferit mântuirea prin Domnul Hristos. Când a anunţat naşterea Sa, îngerul a spus că numele Lui va fi „Isus” (nume provenit dintr-un cuvânt ebraic care înseamnă mântuire), „pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (Matei 1:21).

Biblia ne arată cât se poate de clar că avem la dispoziţie numai două posibilităţi: fie de a ispăşi singuri pedeapsa pentru păcatele noastre în iazul de foc, fie de a accepta jertfa de ispăşire adusă de Domnul Hristos pe cruce, în locul nostru. Săptămâna aceasta, în timp ce este readusă în atenţia noastră tema mântuirii prin harul lui Dumnezeu, să ne reînnoim credinţa în Domnul Isus ca Mântuitor personal!
_____________________
Un proiect pentru inima ta – Biruieşte răul prin bine

„Până acum nimeni n-a fost întors de la părerile lui greşite prin ceartă şi reproşuri, ci dimpotrivă, în felul acesta mulţi au fost alungaţi şi mai departe de calea cea dreaptă. (…) O stare de suflet prietenoasă, o purtare răbdătoare şi politicoasă îl pot salva pe cel greşit şi pot să acopere o mulţime de păcate.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 454, 455

Meditează, roagă-te şi acţionează!
__________&__________

Mântuirea – darul lui Dumnezeu

1. În Ioan 3:16 sunt folosite două verbe care arată ce a făcut Dumnezeu pentru noi: „a iubit” şi „a dat”. Ce legătură există între ele? Ce ne spun despre motivul lucrării de mântuire?

Verbul din limba greacă tradus aici cu „a iubit” este agapaō şi exprimă preocuparea profundă, plină de abnegaţie, şi nu simplul simţământ de ataşament faţă de cineva. În Noul Testament, termenul acesta şi substantivul înrudit cu el, agapē („iubire, dragoste”), descriu dragostea adâncă şi necurmată manifestată de Dumnezeu faţă de fiinţele pe care le-a creat, în ciuda faptului că ele sunt cu totul nedemne de iubirea Sa. Dragostea este cea dintâi trăsătură a caracterului Său. El ne iubeşte şi, mai mult decât atât, El Însuşi este dragoste (1 Ioan 4:8).

Dragostea Sa nu este un impuls determinat de anumite simţăminte sau preferinţe. Ea nu este selectivă şi nu depinde de ce facem noi. El „a iubit lumea”, adică a iubit fiecare făptură omenească, inclusiv pe cei cărora nu le păsa de El.

Dragostea autentică se cunoaşte după acţiunile pe care le generează. Uneori, spunem că iubim pe cineva, iar faptele noastre dovedesc contrariul (1 Ioan 3:17,18). Dar la Dumnezeu nu este aşa. Acţiunile Sale reflectă dragostea Sa. El L-a dat pe Fiul Său pentru mântuirea noastră, S-a dăruit pe Sine pentru noi, a dat tot ce a avut.

2. Citeşte Luca 18:9-14. Care este atitudinea potrivită faţă de Dumnezeu şi faţă de harul Său?

Probabil că am citit pilda aceasta de atâtea ori, încât verdictul dat de Domnul Isus aici nu ne mai surprinde deloc: „Vă spun că mai degrabă omul acesta [vameşul] s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt” (Luca 18:14). Totuşi cei care au auzit-o atunci trebuie să fi fost uluiţi, întrucât verdictul acesta li s-a părut nedrept.

Da, este adevărat că vameşul nu merita să fie socotit neprihănit. Însă nici nu avea cum să fie socotit neprihănit altfel, întrucât mântuirea nu este pe merite, ci este un dar pe care putem să-l acceptăm ori să-l refuzăm. Domnul Isus ne-a învăţat că mântuirea este prin har, iar harul înseamnă să primeşti ceva fără să meriţi.

Dacă Dumnezeu ţi-ar da ce meriţi, ce crezi că ţi-ar da? De ce?

Mântuirea – iniţiativa lui Dumnezeu

Ideea că mântuirea se datorează în întregime lui Dumnezeu se desprinde clar din Evanghelii. Domnul Isus nu a venit în lumea noastră pentru că noi I-am fi adresat o invitaţie, ci pentru că Tatăl L-a trimis din iubire faţă de noi. Faptul că iniţiativa a fost a Tatălui este confirmat de întrebuinţarea frecventă de către Domnul Isus a expresiilor „Cel ce M-a trimis” şi „Tatăl, care M-a trimis” (vezi Ioan 7:28; 8:29; 12:49).

3. Ce altceva mai face Tatăl pentru mântuirea noastră? Ioan 6:44

Deşi noi eram păcătoşi şi nu Îl iubeam, Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a pus la dispoziţie mijloacele pentru iertarea păcatelor noastre prin Fiul Său (1 Ioan 4:10). Dragostea aceasta extraordinară ne atrage la El.

În lucrarea de mântuire sunt implicaţi atât Tatăl, cât şi Fiul. Domnul Isus a venit pe pământ cu o misiune precisă: „Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). Iar misiunea aceasta Şi-o împlineşte atrăgându-ne la El prin jertfa Sa de la cruce (Ioan 12:32).

4. Ce eforturi este dispus Domnul să facă pentru a ne mântui? Luca 15:3-10

Aceste două parabole ne arată că Dumnezeu nu aşteaptă cu mâinile încrucişate să venim la El, ci ne caută efectiv. Fie că ne-am rătăcit şi am ajuns în vreun loc periculos, fie că ne-am pierdut în casă, El ne caută neobosit până ne găseşte.

„Nici nu ajunge oaia să se piardă, că păstorul se şi umple de durere şi de nelinişte. El numără o dată şi încă o dată turma. Şi, când e sigur că îi lipseşte o oaie, nu mai poate găsi odihnă. Le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în staul şi porneşte în căutarea celei rătăcite. Cu cât este noaptea mai întunecată şi mai vijelioasă şi cu cât este calea mai primejdioasă, cu atât este mai mare neliniştea lui şi cu atât mai aprigă este căutarea. El face tot ce-i stă în putinţă pentru a găsi acea singură oaie pierdută.

Şi cât de uşurat răsuflă atunci când aude în depărtare pentru prima dată strigătul ei slab! Mergând după strigătul ei, se caţără pe crestele cele mai abrupte, ajunge până pe muchia prăpastiei, punându-şi viaţa în pericol. Astfel îşi continuă căutările, în vreme ce strigătul tot mai slab al oii îi spune că aceasta e pe moarte. În cele din urmă, eforturile sale sunt răsplătite: cel pierdut este găsit.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 188

Moartea necesară

Ioan Botezătorul a declarat public despre Domnul Isus: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Pentru un evreu obişnuit cu jertfele de la templu şi cunoscător al istoriei sacre consemnate în Vechiul Testament, aceste cuvinte nu erau greu de înţeles. El ştia că Avraam a avut încredere că „Dumnezeu Însuşi va purta de grijă de mielul pentru arderea-de-tot” şi că Domnul i-a oferit într-adevăr un animal de jertfă în locul lui Isaac. Ştia şi că, în Egipt, evreii au înjunghiat un miel ca semn al eliberării lor din robie şi, mai târziu, în cadrul serviciilor de la sanctuar, trebuiau aduşi zilnic pe altar doi miei: unul dimineaţă, iar altul seara. Toate aceste jertfe Îl simbolizau pe Mesia care avea să vină şi să Se dea ca jertfă, fiindcă „Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”, şi care avea să suporte chinul şi suferinţa „ca un miel pe care-l duci la măcelărie” (Isaia 53:6,7). Aşadar, când a făcut acea afirmaţie, Ioan Botezătorul a făcut referire la jertfa înlocuitoare şi ispăşitoare a Domnului Hristos.

În timpul slujirii Sale, Domnul Isus a făcut în mod repetat referire la moartea Sa. Ideea aceasta nu a putut să încapă nicicum în mintea ucenicilor (Matei 16:22), dar El a insistat şi, treptat, i-a ajutat să înţeleagă care era marele scop al morţii Sale.

5. Ce ilustraţii a folosit Domnul Isus pentru a arăta că avea să moară ca Înlocuitor al nostru? Matei 20:28; Ioan 10:11.

„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13), chiar dacă prietenii nu înţeleg şi nu acceptă acest sacrificiu! Pe cruce, Domnul Isus Şi-a vărsat sângele „pentru mulţi, spre iertarea păcatelor” (Matei 26:28). El a ales să-Şi dea viaţa. După cum Tatăl L-a dat pe singurul Său Fiu, tot la fel Fiul S-a dat pe Sine pentru răscumpărarea omenirii. Nimeni nu L-a constrâns să facă acest sacrificiu – El a afirmat: „Nimeni nu Mi-o ia cu sila [viaţa], ci o dau Eu de la Mine” (Ioan 10:18). Până şi Caiafa, care L-a respins pe Isus în mod făţiş şi care a pus la cale complotul pentru prinderea Lui, a recunoscut, fără să-şi dea seama, că moartea Sa era înlocuitoare (Ioan 11:49-51)!

Cât de nerecunoscători suntem noi faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ce ne-a oferit prin Domnul Hristos! Cum ne putem schimba această atitudine? De ce ne este atât de uşor să uităm ce a făcut El pentru noi, mai ales când trecem prin greutăţi?

Liberi de păcat

Fără Domnul Hristos, am fi rămas robi ai păcatului, sclavi ai imboldurilor rele ale naturii noastre decăzute. Am fi rămas nişte egoişti, interesaţi doar de plăcerile noastre, şi nu de o viaţă care să-I dea slavă lui Dumnezeu. Urmarea inevitabilă a acestei sclavii spirituale ar fi fost moartea, fiindcă plata păcatului este moartea. Dar El a venit să propovăduiască „robilor de război slobozirea” şi să le dea drumul „celor apăsaţi” (Luca 4:18)! El a venit să-i elibereze pe cei pe care Satana îi ţinea prizonieri (vezi Marcu 5:1-20; Luca 8:1,2). El nu l-a scos pe Ioan Botezătorul din închisoarea lui Irod, dar i-a eliberat pe păcătoşi din lanţurile care îi ţineau captivi şi i-a scăpat de sub povara grea a păcatului şi a condamnării veşnice.

6. Ce făgăduinţă extraordinară găsim în Ioan 8:34-36?

Expresia „cu adevărat” sugerează că există şi o falsă libertate care îi ţine pe oameni în continuare robi ai neascultării de Dumnezeu. Evreii îşi legau speranţa eliberării de descendenţa lor din Avraam. Şi noi suntem tentaţi să ne bizuim pe orice altceva, doar pe Hristos, Singurul în care avem mântuirea, nu. Dar să nu uităm că nici cunoştinţele din Biblie, nici evlavia, nici slujirea adusă lui Dumnezeu şi nimic altceva nu ne poate elibera de păcat şi de condamnare. Singurul Eliberator este Fiul lui Dumnezeu care nu a fost niciodată rob al păcatului.

Citind Evangheliile, vedem că Domnul Isus a iertat păcatul cu bucurie. Odată, când a fost adus înaintea Sa un om paralizat, El a ştiut că boala se datora vieţii pe care o dusese acel om, însă a ştiut şi că acesta se pocăise. A văzut în ochii lui dorinţa sinceră de a fi iertat şi credinţa că numai El îl putea ajuta. De aceea, i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate!” (Marcu 2:5). Cât de scumpe au fost cuvintele acestea pentru bărbatul paralizat! Gândurile de disperare au dispărut şi pacea i-a umplut sufletul. A găsit în Hristos vindecarea spiritului şi a trupului!

Altă dată, când Domnul Isus Se afla în casa unui fariseu, o femeie păcătoasă a venit la El, I-a spălat picioarele cu lacrimile ei şi I le-a uns cu parfum. Observând că fariseul dezaproba gestul ei, El i-a dat următoarea explicaţie: „Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate.” Apoi, întorcându-Se spre femeie, i-a spus: „Iertate îţi sunt păcatele!” (Luca 7:37-48).

Ce înseamnă pentru tine cuvintele: „Păcatele îţi sunt iertate”? Ce efect au asupra ta?

Hristos ne dă viaţa veşnică

Noi merităm să murim, fiindcă am păcătuit. Dar Domnul Hristos S-a aşezat în locul nostru şi a suferit consecinţele faptelor noastre, deşi El era nevinovat. El a luat vina noastră asupra Sa şi a primit pedeapsa noastră astfel încât noi, nişte fiinţe păcătoase, să putem fi declaraţi nevinovaţi. Prin El, nu mai suntem pierduţi, ci primim viaţa veşnică. El a făcut toate acestea pentru ca „oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:15,16).

Unii cred că făgăduinţa aceasta se va împlini abia după a doua venire a Domnului Isus. Totuşi, dacă o citim cu atenţie, observăm că ea este făcută la timpul prezent, la fel ca făgăduinţa din Ioan 3:36: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică.” Nu se spune o va avea, ci o are, acum. De asemenea, în Ioan 5:24 făgăduinţa aceasta este repetată şi este adăugat faptul că acela care crede în Hristos „nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă”. Aşadar, chiar dacă murim, ştim că ne odihnim în ţărâna pământului doar pentru un timp, până vom fi chemaţi din nou la viaţă, pentru a intra în Împărăţia Sa veşnică.

Când Îl primim pe Domnul Isus ca Mântuitor personal, viaţa noastră capătă un sens nou şi ne putem bucura de ea mai mult şi deplin. „Eu am venit”, afirma Isus, „ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10). În locul plăcerilor trecătoare şi sărace ale acestei lumi, El ne oferă o viaţă care să ne aducă satisfacţie reală şi de durată, o viaţă abundentă care include întreaga fiinţă. Când a trăit pe pământ, Domnul Isus a făcut multe minuni de vindecare a bolnavilor. Totuşi dorinţa Sa cea mai mare a fost să îi vindece spiritual, să le cureţe sufletul de păcat, să le dăruiască credinţă în El şi asigurarea mântuirii.

7. Ce simbol a folosit Domnul Isus pentru a arăta ce se întâmplă când Îl primim în viaţa noastră? Ce înseamnă aceasta în mod concret pentru viaţa noastră zilnică? Ioan 6:35,47-51

Viaţa veşnică nu înseamnă numai o existenţă fără sfârşit, ci, mai presus de toate, o existenţă fericită şi împlinită pe Noul Pământ, în comuniune cu Dumnezeu. Ce putem face pentru a ne bucura încă de pe acum, chiar dacă numai parţial, de această viaţă?

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Calea către Hristos, capitolul „Păcătosul are nevoie de Hristos”, p. 17-22; Solii alese, cartea 1, capitolul „Subiectul prezentat în 1883”, p. 350-354.

„Privind la Răscumpărătorul răstignit, noi înţelegem mai bine măreţia şi însemnătatea jertfei aduse de Maiestatea cerului. Planul mântuirii este slăvit înaintea noastră şi gândul despre Golgota trezeşte în inima noastră emoţii vii şi sfinte. În inimile şi pe buzele noastre vor fi laude pentru Dumnezeu şi pentru Miel; mândria şi adorarea de sine nu pot să crească în sufletul care păstrează o vie amintire a celor petrecute la Golgota.

Acela care priveşte iubirea inegalabilă a Mântuitorului va fi înălţat în gând, curăţit în inimă şi transformat în caracter. El va merge în lume pentru a fi o lumină, pentru a reflecta într-o anumită măsură această tainică iubire. Cu cât contemplăm mai mult crucea lui Hristos, cu atât mai mult ne vom însuşi cuvintele apostolului: «Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu, faţă de lume!» (Galateni 6:14).” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 661

Întrebări pentru discuţie

1. Mântuirea este un dar, adică e fără plată. Însă ea nu costă nimic? Ce ne costă să acceptăm acest dar? Merită să plătim acest preţ?

2. Mântuirea a fost iniţiativa lui Dumnezeu şi El face tot ce este necesar pentru a ne salva. Însă Domnul Isus a spus că şi noi trebuie să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa (Matei 6:33). Cuvintele Sale: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă” (Luca 13:24), ne sugerează că este necesar să căutăm mântuirea. Cum împăcăm aceste două idei?

3. Ce ne spune moartea Domnului Hristos pe cruce despre dreptatea lui Dumnezeu? Dar despre îndurarea Sa?

4. Cât de grav ni s-ar mai părea păcatul, dacă am putea câştiga viaţa veşnică prin eforturile proprii, prin faptele noastre bune sau prin păzirea Legii? De fapt, cât de grav este păcatul dacă numai moartea Domnului Isus a putut să facă ispăşire?

5. Evreii religioşi consideră că Sabatul este o pregustare a vieţii veşnice. În ce sens este adevărat lucrul acesta?