Sentimentul de vinovăţie

STUDIUL 5 » 22 IANUARIE - 28 IANUARIE

Text de memorat: „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare ca să fii de temut.” (Psalmii 130,3.4)

Vinovăţia este una dintre stările emoţionale cele mai dureroase şi mai paralizante. Ea ne poate aduce ruşine, frică, suferinţă, mânie, tristeţe şi chiar boală. Deşi sentimentele de vinovăţie sunt neplăcute, Dumnezeu le poate folosi pentru a-i conduce pe păcătoşi la pocăinţă şi la piciorul crucii, unde pot găsi iertarea după care tânjesc.

Totuşi, uneori, acest mecanism îi determină pe oameni să se simtă vinovaţi cu privire la lucruri de care nu sunt responsabili, aşa cum se întâmplă în cazul supravieţuitorilor unor accidente sau în cazul copiilor ai căror părinţi au divorţat.

Însă, atunci când sentimentul de vinovăţie este justificat, conştiinţa lucrează. Ea ne produce suficient disconfort, încât să ne determine să acţionăm. În funcţie de alegerea personală, vinovăţia poate fi extrem de distructivă, ca în cazul lui Iuda, sau extrem de constructivă, ca în cazul lui Petru.

Săptămâna aceasta, vom studia patru relatări biblice despre vinovăţie, ca să înţelegem acest proces mai bine şi ca să desprindem câteva învăţăminte. Vom vedea că, dacă este bine direcţionată, vinovăţia poate fi folosită de Domnul în avantajul nostru. Totul depinde de atitudinea noastră faţă de vinovăţie şi de ceea ce alegem să facem cu ea.

Ruşinea

1. Cum s-a manifestat sentimentul de vinovăţie în cazul lui Adam şi al Evei? Ce aspect al reacţiei lui Adam a fost deosebit de dăunător? Geneza 3,8-13

Vinovăţia a fost prima emoţie dăunătoare simţită de om. Comportamentul lui Adam şi al Evei s-a schimbat imediat după comiterea păcatului. Ei „s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (vers. 8). Această reacţie nemaiîntâlnită până atunci era semnul fricii de Tatăl şi Prietenul lor şi, totodată, al ruşinii lor de a apărea înaintea Sa. Până la cădere, ei găsiseră bucurie în prezenţa lui Dumnezeu, însă acum se ascundeau de El. Relaţia lor frumoasă cu Domnul s-a rupt. Pe lângă frică şi ruşine, ei au simţit şi tristeţe, mai ales după ce au conştientizat consecinţele teribile ale neascultării de Dumnezeu.

Să observăm cuvintele folosite de Adam şi de Eva: „Femeia, pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine…” şi „Şarpele m-a amăgit…”. Vinovăţia generează aproape automat mecanismul de aruncare a vinei asupra altuia sau de justificare a comportamentului prin aducerea de argumente. Sigmund Freud, întemeietorul psihanalizei, a folosit termenul de „proiecţie” în dreptul acestui mecanism şi a susţinut că oamenii pun vinovăţia lor pe seama altora sau pe seama circumstanţelor pentru a-şi uşura sentimentul de vină. Proiecţia este pentru ei un mecanism de apărare. Însă învinovăţirea altora nu aduce rezultate bune în relaţiile interpersonale şi aşază o barieră în calea iertării lui Dumnezeu. Adevărata soluţie constă în asumarea deplină a vinei pentru faptele săvârşite şi căutarea eliberării de vinovăţie la Cel care poate într-adevăr să ne-o ofere: „Acum dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 8,1).

Uneori, oamenii se simt vinovaţi din motive neîntemeiate. Rudele apropiate ale persoanelor care se sinucid, supravieţuitorii unui accident grav sau ai unei calamităţi şi copiii unui cuplu divorţat recent sunt câteva exemple clasice în privinţa sentimentului nejustificat de vinovăţie. În aceste cazuri, oamenii trebuie să ştie că nu sunt răspunzători pentru comportamentul altora sau pentru evenimentele imprevizibile. Dacă totuşi, în anumite cazuri, au o anumită parte de vină, ei trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor, să caute iertare de la cei pe care i-au rănit şi să se prindă cu tărie de făgăduinţe biblice, precum aceasta: „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Ps. 103,12).

Cum reacţionezi atunci când te simţi vinovat? Dai imediat vina pe alţii, la fel ca Adam? Ce poţi face pentru a-ţi recunoaşte greşelile şi pentru a merge mai departe prin harul lui Dumnezeu?

Chinul fraţilor lui Iosif

2. Ce amintire dureroasă tulbura gândurile fraţilor lui Iosif? Gen. 42,21

Sentimentul de vinovăţie este legat de o anumită amintire din trecut, de o anumită scenă sau de un eveniment pe care îl rememorăm. Alteori, el ia forma unei imagini retrospective care ne invadează gândurile sau care apare în vise sau în coşmaruri. Imaginea tânărului Iosif care le cerea insistent să îi cruţe viaţa le revenea mereu în minte fiilor lui Iacov.

3. În ce fel i-a mai afectat sentimentul de vinovăţie pe fraţii lui Iosif? Gen. 45,3

Oamenii afectaţi de vinovăţie se gândesc adesea la fapta lor, îşi deplâng acţiunile, le este teamă de consecinţe şi se învinovăţesc mereu. Rememorarea faptelor ne produce mult chin, frustrare şi furie, pentru că nu am procedat altfel. Din nefericire, nu putem schimba trecutul, oricât de mult timp ne-am lua să rumegăm evenimentele. Avem nevoie de pocăinţă şi de iertare. În acest caz, caracterul nobil al lui Iosif iese în evidenţă atunci când îi iartă şi îi încurajează să nu mai fie supăraţi pe ei înşişi. El îi asigură că evenimentele au fost conduse de Dumnezeu, care dorea să salveze viaţa multor oameni. Totuşi faptul că Dumnezeu a putut să schimbe fapta lor rea în bine nu schimbă adevărul vinovăţiei lor.

4. Cum ne ajută aceste versete să rezolvăm problema vinovăţiei personale? Iacov 5,16; 1 Ioan 1,9.

Toate păcatele aduc suferinţă şi păcătosului, şi lui Dumnezeu. Pentru rezolvarea greşelilor trecutului, trebuie să ţinem cont de triunghiul relaţiilor: Dumnezeu – ceilalţi – eu. Ioan ne spune că Dumnezeu este gata să ne ierte şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Iacov ne îndeamnă să ne mărturisim păcatele unii altora; suntem datori să ne mărturisim păcatele mai ales înaintea acelora faţă de care am greşit.

Mărturisirea cu smerenie este singura cale prin care putem să ne eliberăm de simţământul vinovăţiei. „Păcatele voastre pot fi ca un munte înaintea voastră; dar, dacă vă umiliţi inima şi vă mărturisiţi păcatele, încrezându-vă în meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, El vă va ierta şi vă va curăţi de orice nelegiuire… [Lucrarea neprihănirii] este pacea şi… rodul [ei], seninătatea şi încrederea pentru vecie.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, pag. 566

Ce păcate trebuie să mărturiseşti, ca să ai parte de binecuvântările promise în acest paragraf?

Lipsit de vlagă

5. Ce învăţăm din Psalmul 32 despre vinovăţie şi despre mărturisire? La ce se referă David prin cuvintele „câtă vreme am tăcut”? Ce se întâmplă când tăcem şi nu ne mărturisim păcatele? Ce soluţie a găsit David pentru a scăpa de vinovăţie?

Mărturisirea sinceră ne face bine – face bine sufletului şi se pare că şi trupului. David ne arată clar, în psalmul lui, că starea de tulburare a minţii îi provoca suferinţă fizică: „mi se topeau oasele” (vers. 3) şi „mi se usca vlaga” (vers. 4). În prezent, medicii admit că există o relaţie strânsă între stres şi bolile fizice.

Expresia „boli psihosomatice” a intrat de câteva zeci de ani în vocabularul cadrelor medicale şi se referă la simptomele fizice provocate în principal de procesele psihice. În ultima vreme, domeniul psihoneuroimunologiei a identificat rolul-cheie pe care îl joacă stările psihice în protejarea corpului nostru sau în expunerea lui la boli. Vinovăţia, la fel ca orice altă emoţie dăunătoare, puternică, produce modificări imediate în comportament şi poate afecta sănătatea pe termen lung.

Însă cei care Îl cunosc pe Domnul pot evita aceste riscuri. Mărturia lui David ne descoperă care este antidotul pentru vinovăţie: „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu… Şi Tu ai iertat vina păcatului meu” (vers. 5). Astfel, ruşinea, remuşcarea, tristeţea şi disperarea cauzate de vinovăţie pot dispărea prin iertarea minunată oferită de Domnul şi pot fi înlocuite de bucurie şi de veselie (vers. 11).

6. Citeşte 1 Timotei 4,1.2. Ce se înţelege prin expresia „însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor”?

Pavel l-a avertizat pe Timotei cu privire la oamenii care vor aduce în biserică învăţături străine şi care sunt „însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (vers. 2). Focul poate arde terminaţiile nervoase şi poate face ca anumite părţi ale corpului să devină insensibile. În acelaşi fel, conştiinţa poate deveni insensibilă prin încălcarea repetată a principiilor corecte, până când omul nu-şi mai dă seama că greşeşte, şi prin cedarea la influenţele puternice din mediu, până când omul ajunge să privească un lucru cu indiferenţă sau să creadă că lucrul respectiv este bun.

Ce lucruri nu te mai deranjează la fel de mult ca altădată? Devine conştiinţa ta insensibilă? Gândeşte-te cu seriozitate la lucrurile pe care le faci şi pentru care conştiinţa nu te mai mustră.

Plâns amar

7. Unul dintre semnele cele mai clare ale sentimentului de vinovăţie este descris în Matei 26,75. De ce se simţea Petru atât de vinovat? Ai trecut vreodată printr-o experienţă asemănătoare? Dacă da, ce anume te-a ajutat să iei hotărârea de a nu mai repeta greşeala?

Petru şi-a exprimat de două ori siguranţa că va rămâne credincios şi nu-L va tăgădui pe Învăţătorul său. A doua oară când a făcut acest lucru, Domnul tocmai îl avertizase că avea să se lepede de El de trei ori în noaptea aceea. După câteva ore, două femei au spus că Petru era unul dintre ucenicii lui Isus, însă el L-a tăgăduit pe Domnul de fiecare dată. Apoi, câţiva slujitori ai marelui preot l-au întrebat dacă era dintre ucenicii lui Isus, iar el a exclamat: „Nu sunt!” (Ioan 18,25). Observăm că în acel context se considera că acuzatorii (femei, slujitori) deţineau un statut social inferior. Probabil că, mai târziu, faptul acesta a sporit şi mai mult ruşinea şi vina lui Petru.

Totuşi mesajul principal este acela că Petru a plâns şi plânsul acesta l-a dus la pocăinţă, la schimbarea inimii şi la o convertire adevărată, chiar dacă procesul în sine a fost dureros. În unele cazuri, aceştia sunt paşii necesari: trebuie să ne vedem exact aşa cum suntem, să vedem care este starea inimii noastre şi să ne dăm seama de câtă trădare suntem în stare, iar apoi să cădem zdrobiţi înaintea Domnului, la fel ca Petru.

„Cu ochii orbiţi de lacrimi, [Petru] îşi îndreaptă paşii către singurătatea oferită de grădina Ghetsemani şi se prăbuşeşte în locul în care a văzut silueta prosternată a Mântuitorului, când transpiraţia însângerată I-a ţâşnit prin pori din pricina agoniei. Cuprins de remuşcări, Petru îşi aminteşte că dormea când Isus Se ruga în acele ceasuri înfricoşătoare. Inima lui mândră se sfâşie şi lacrimi de pocăinţă udă firele de iarbă pătate doar de curând de picăturile de sudoare însângerată a scumpului Fiu al lui Dumnezeu. El a părăsit acea grădină ca om convertit. În acel moment, era pregătit să arate milă faţă de cei ispitiţi. El fusese smerit şi putea arăta compasiune faţă de cei slabi şi greşiţi.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 3, pag. 416

Primele capitole din Faptele apostolilor ne oferă dovada incontestabilă a transformării lui Petru. Lucrarea lui de predicare şi de conducere a bisericii şi minunile săvârşite de el au fost extraordinare şi au dus la mântuirea multor oameni. De asemenea, activitatea lui a aşezat temeliile bisericii, ca trup al lui Hristos. Moartea lui, anticipată de Isus în Ioan 21,18, a fost socotită o onoare, fiindcă a murit în acelaşi fel ca Învăţătorul lui.

Te-au făcut căderile şi eşecurile tale mai sensibil faţă de căderile şi eşecurile altora? Cum poţi învăţa să le slujeşti oamenilor care trec prin suferinţe?

Iertare completă

8. Ce făgăduinţă avem în Rom. 8,1? Cum putem să ne-o însuşim?

Iertarea lui Dumnezeu este atât de înaltă, atât de adâncă şi atât de largă, încât este imposibil să o înţelegem pe deplin. Nici chiar actul de iertare al celui mai generos om de pe planetă nu se poate compara cu iertarea Sa. El este atât de desăvârşit, iar noi suntem atât de greşiţi; cu toate acestea, toţi putem primi iertare deplină în momentul în care cerem împlinirea făgăduinţelor în dreptul nostru, prin credinţă şi predare deplină.

9. Cum te ajută textele următoare să înţelegi mai bine iertarea lui Dumnezeu? Ps. 103,12 ; Is. 1,18 ; Mica 7,19

Biblia foloseşte imagini cunoscute din lumea materială pentru a ne ajuta să înţelegem semnificaţia unor noţiuni dificile. Din ceea ce cunoaştem, zăpada şi lâna sunt nişte exemple bune pentru albul imaculat; fundul mării este locul cel mai adânc pe care ni-l putem închipui; din punct de vedere geografic, cele mai îndepărtate puncte sunt estul şi vestul. Ele sunt câteva simboluri limitate ale iertării lui Dumnezeu.

Un vitraliu din Mănăstirea Elstow înfăţişează o scenă inspirată din Călătoria pelerinului, de Bunyan. Creştinul, personajul principal al cărţii, stă în genunchi la piciorul crucii. Povara grea a vinovăţiei lui îi cade de pe umeri şi lucrul acesta îi aduce o uşurare sufletească extraordinară. Creştinul spune: „A dispărut cu totul”. Povara nu mai este. Durerea pe care o aducea, ţepuşul ei, neliniştea şi ruşinea au dispărut pentru totdeauna!

Din cauza nedesăvârşirilor noastre, din cauza egoismului şi a modului în care îi tratăm pe ceilalţi, ne este greu să înţelegem iertarea desăvârşită, completă, a lui Dumnezeu. Putem pur şi simplu să o primim prin credinţă şi să ne rugăm: „Doamne, îmi mărturisesc păcatele cu smerenie înaintea Ta şi Te rog să mă ierţi şi să mă curăţeşti. Amin”.

Cum putem să ne asigurăm că păcatele noastre sunt iertate atunci când simţămintele noastre ne spun contrariul? Pe baza căror motive, putem să credem că suntem iertaţi, în ciuda simţămintelor noastre?

Studiu suplimentar

„Când păcatul încearcă să ia în stăpânire inima omului, când vinovăţia pare a copleşi sufletul şi a împovăra conştiinţa, când necredinţa întunecă gândirea, cine ne trimite raze de lumină? Harul cui este îndeajuns ca să supună păcatul şi cine ne oferă iertarea preţioasă şi ne şterge toate păcatele, alungând întunericul şi oferindu-ne speranţă şi bucurie în Dumnezeu? Isus, Mântuitorul care ne iartă păcatul. El este şi acum Apărătorul nostru în curţile cereşti; cei a căror viaţă este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu trebuie să se ridice şi să iasă la lumină, fiindcă slava Domnului a răsărit peste ei.” – Ellen G. White, Bible Training School, mai 1915 „Dacă i-ai greşit prietenului tău sau aproapelui tău, trebuie să-ţi recunoşti greşeala, iar datoria lui este să te ierte pe deplin. După aceea, trebuie să cauţi iertarea lui Dumnezeu, întrucât fratele pe care l-ai rănit este proprietatea lui Dumnezeu şi, prin faptul că i-ai făcut rău, ai păcătuit împotriva Creatorului lui.” – Ellen G. White, The Faith I Live By, pag. 128

Întrebări pentru discuţie

1. Doamna Mao, soţia fostului lider comunist chinez Mao Tse-Tung, trăia cu o frică şi o vinovăţie permanente, din cauza lucrurilor rele pe care le făcuse. Ajunsese atât de obsedată, atât de apăsată de vinovăţie, încât orice zgomot brusc şi orice sunet neaşteptat o făceau să transpire sau să se înfurie. Starea ei s-a înrăutăţit atât de mult, încât a cerut personalului de gardă să alunge păsările de pe domeniul casei ei, ca să nu le audă ciripitul. Ce ne spune cazul acesta grav despre puterea pe care o are vinovăţia de a ne distruge viaţa?

2. Ce sfat i-ai da unei persoane care se luptă cu sentimentul de vinovăţie pentru anumite fapte din trecut, care pretinde că L-a primit pe Hristos în viaţa ei şi care totuşi nu poate scăpa de aceste sentimente? Cum o poţi ajuta?

3. În secţiunea de joi a studiului, sunt amintite câteva simboluri biblice ale iertării lui Dumnezeu. Cere-le membrilor grupei să se gândească la câteva simboluri care să înfăţişeze iertarea lui Dumnezeu, oferită prin Isus tuturor celor ce o primesc.

4. Dacă Dumnezeu nu ar exista, sentimentul de vinovăţie ar exista? Comentaţi răspunsurile.

5. După cum am văzut în studiul de săptămâna aceasta, Dumnezeu poate folosi frica pentru a ne aduce la credinţă şi pocăinţă. Ce alte „beneficii” aduce sentimentul de vinovăţie?