O biserică în care toţi slujesc

STUDIUL 13 » 21 SEPTEMBRIE – 27 SEPTEMBRIE

Textul de memorat: „Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.” (Evrei 10:23,24)

Încercând să împlinim Trimiterea creştină, nu ar trebui să subestimăm potenţialul bisericii în calitate de comunitate organizată a credincioşilor. Deja am trecut în revistă problemele cu care ne-am putea confrunta în lupta împotriva nedreptăţii şi sărăciei. Dar, lucrând împreună cu alţi credincioşi din biserică, putem fi o binecuvântare pentru cei din jur.

Ispita este ca, atunci când ne strângem laolaltă ca biserică, să fim prea preocupaţi de menţinerea funcţionării ei, uitând că biserica există pentru a sluji lumii în care a pus-o Dumnezeu. Ca membrii ai bisericii nu trebuie să ignorăm suferinţa şi răul care există în jur. Dacă Hristos nu le-a ignorat, nici noi nu ar trebui să le ignorăm. Noi trebuie să fim credincioşi mandatului de a predica Evanghelia şi, pe lângă predicare, să îi ajutăm pe cei asupriţi, flămânzi, goi şi neajutoraţi.

Împreună, ca biserici locale, organizaţie şi instituţii, noi suntem trupul lui Hristos (1 Corinteni 12:12-20). De aceea, ar trebui să păşim pe urmele Lui, să lucrăm ca El şi să fim mâinile, picioarele, vocea şi inima Lui în lumea de astăzi.

Duminică, 22 septembrie – Agenţi ai schimbării

Am văzut în primele capitole din Faptele apostolilor cum primii credincioşi creştini au pus bazele unei comunităţi noi, îngrijind de cei în nevoie dintre ei şi, împreună, lucrând pentru cei din afara acestei comunităţi, ajutând şi invitându-i pe oameni să li se alăture în ceea ce făcea Dumnezeu printre ei.

Pe lângă afirmaţiile lui Isus că noi trebuie să fim lumina şi sarea pământului, Pavel foloseşte mai multe metafore pentru a reprezenta lucrarea bisericii în lume. Printre altele, el îi descrie pe copiii lui Dumnezeu ca o jertfă (Romani 12:1), trupul lui Hristos (1 Corinteni 12:12-20), împuterniciţi (2 Corinteni 5:18-20) şi o mireasmă (2 Corinteni 2:14-16). Fiecare dintre aceste imagini ne vorbeşte despre rolul de reprezentanţi sau agenţi ai împărăţiei lui Dumnezeu chiar şi acum, în această lume răvăşită de marea luptă.

1. Analizează metaforele de mai sus. Care dintre ele descrie cel mai bine modul în care ai vrea să Îl reprezinţi tu pe Dumnezeu şi căile Sale în locul în care trăieşti şi de ce?

Fiecare dintre aceste imagini are asociată o acţiune, nu ca mijloc de a fi acceptaţi înainte lui Dumnezeu, ci ca popor deja acceptat de Dumnezeu prin jertfa lui Hristos, oameni care au răspuns iubirii şi harului lui Dumnezeu prin faptul că sunt agenţi ai Săi în această lume rănită şi pierdută.

Dar, deoarece împărăţia lui Dumnezeu înseamnă iubirea şi harul Său, când acţionăm astfel, reflectând către ceilalţi dragostea şi harul, noi punem în practică legea împărăţiei veşnice şi suntem supuşi ai ei chiar acum.

În legea internaţională, o ambasadă este considerată parte a ţării pe care o reprezintă, deşi fizic este situată într-o ţară străină, probabil chiar la mare depărtare. Tot aşa, prin faptul că adoptăm „căile” împărăţiei lui Dumnezeu noi vedem licăriri ale realităţii veşnice chiar aici şi acum şi, astfel, ne îndreptăm atenţia către biruinţa finală asupra răului şi pregustăm bucuria ei chiar acum. Prin aceasta – fiind ambasadori ai lui Hristos, agenţi ai Lui – noi putem experimenta realitatea iubirii şi a neprihănirii (dreptăţii) Sale în viaţa noastră, în biserica noastră şi în vieţile celor cărora încercăm să le slujim.

Citeşte 2 Corinteni 2:16. Care este diferenţa dintre cele două miresme şi cum ştim noi de care suntem?

Luni, 23 septembrie – Credincioşi care slujesc

În profeţia biblică, poporul rămăşiţei este identificat în Apocalipsa 12:17 ca fiind cei „care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (vezi şi Apocalipsa 14:12). În Scriptură, aceste trăsături descriu poporul lui Dumnezeu în ultimele etape ale istoriei pământului. Dar, tot în Biblie, vedem ce face această rămăşiţă şi, în special, cum le slujesc aceşti oameni semenilor lor.

2. Ce exemplu vedem la Moise? În ce se aseamănă „rămăşiţa” cu el? Exodul 32:1-14; Apocalipsa 12:17

În mânia Sa faţă de copiii lui Israel, Dumnezeu a spus că îi va distruge şi va împlini făgăduinţa făcută lui Avraam prin Moise şi familia lui (vers. 10).

Dar Moise nu a dorit acest lucru, ci a avut îndrăzneala de a vorbi cu Dumnezeu, sugerând că, dacă El ar acţiona cum ameninţase că va face, aceasta L-ar pune într-o poziţie nefavorabilă (vers. 11-13). Apoi a mers mai departe şi s-a oferit ca înlocuitor înaintea lui Dumnezeu.

Moise a avut probleme cu acest popor prin pustie. Oamenii s-au plâns şi au murmurat aproape de când au fost eliberaţi. Şi totuşi el îi spune Domnului: „Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci, şterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o!” Moise propune să piardă el veşnicia pentru a-i salva. Ce exemplu de mijlocire altruistă pentru cei care nu meritau! Ce simbol frumos al planului de mântuire!

„În timp ce Moise mijlocea pentru Israel, timiditatea sa dispăru, spre a face loc unui interes profund şi iubirii pentru aceia pentru care Dumnezeu lucrase prin el. Domnul i-a ascultat cererile şi a împlinit rugăciunea lui neegoistă. Dumnezeu îl pusese la încercare pe slujitorul Său; pusese la probă credincioşia şi iubirea lui pentru acest popor plin de greşeli şi nerecunoştinţă, iar Moise a suportat cu nobleţe această încercare. Interesul său pentru poporul Israel nu izvora dintr-un motiv egoist. Prosperitatea poporului ales al lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât onoarea personală, mai scumpă decât privilegiul de a deveni tatăl unei naţiuni puternice. Lui Dumnezeu l-a plăcut credincioşia lui, smerenia inimii sale şi integritatea sa şi i-a încredinţat, ca unui păstor credincios, marea însărcinare de a-l duce pe Israel în Ţara Făgăduinţei.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 319

Ce ne spune acest lucru despre cum ar trebui să ne raportăm noi, pe cât posibil, la cei greşiţi din jurul nostru?

Marţi, 24 septembrie – Grija pentru nevoiaşi şi predicarea Evangheliei

Uneori, tindem să insistăm mai mult pe aspectul social al Evangheliei, alteori pe cel al predicării ei. Dar, când înţelegem mai bine fiecare dintre aceste concepte şi privim lucrarea lui Isus, diferenţa dispare şi ne dăm seama că predicarea Evangheliei şi lucrarea pentru ajutorarea semenilor sunt strâns legate.

Iată o afirmaţie cunoscută făcută de Ellen G. White: „Numai metoda lui Hristos va aduce un succes real în încercarea de a ajunge la inima oamenilor. Mântuitorul S-a unit cu oamenii ca unul care le dorea binele. El Şi-a arătat simpatia faţă de ei, a îngrijit de nevoile lor şi le-a câştigat încrederea. Apoi le-a spus: «Urmaţi-Mă!»

Celor săraci trebuie să li se uşureze povara, cei bolnavi să fie îngrijiţi, cei întristaţi şi cei care au pierdut pe cineva drag să fie mângâiaţi, cei neştiutori să fie instruiţi şi cei lipsiţi de experienţă, sfătuiţi. Trebuie să plângem cu cei ce plâng şi să ne bucurăm cu cei ce se bucură.” – Divina vindecare, p. 143

Ajutorarea celor nevoiaşi şi predicarea Evangheliei se întrepătrund nu doar în lucrarea lui Isus, ci şi în misiunea încredinţată ucenicilor: „Şi, pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: «Împărăţia cerurilor este aproape!» Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi” (Matei 10:7,8). Deci una dintre cele mai bune metode de a le duce oamenilor Evanghelia este să slujim nevoilor lor.

3. Ce spun Petru şi Pavel despre puterea mărturisitoare a faptelor bune făcute de poporul lui Dumnezeu? 1 Petru 2:12; Filipeni 2:15

Evanghelizarea nu are sens dacă nu există iubire pentru oameni. Versete precum 1 Ioan 3:16-18 şi Iacov 2:16 scot în evidenţă contradicţia care apare când Evanghelia este doar predicată, nu şi trăită.

Atât evanghelizarea, cât şi dorinţa de a face bine izvorăsc din recunoaşterea iubirii lui Dumnezeu pentru oamenii pierduţi, stricaţi şi răniţi – o iubire care va fi şi în inima noastră când ne apropiem de El. Noi nu alegem o acţiune în detrimentul celeilalte, ci lucrăm împreună cu Dumnezeu slujindu-le oamenilor, îngrijind de nevoile lor reale şi folosind orice resursă pe care ne-a încredinţat-o Dumnezeu.

Totuşi cum ne putem asigura că atunci când facem fapte bune pentru ceilalţi nu neglijăm predicarea Veştii Bune a mântuirii?

Miercuri, 25 septembrie – Harul în biserică

La începutul cărţii lui Iov, Dumnezeu arată spre acest om şi spre credincioşia lui ca o demonstraţie a faptului că El nu cere lucruri imposibile, ci Se îngrijeşte de omenirea căzută (Iov 1:8). Este remarcabil faptul că Dumnezeu permite ca reputaţia Lui să depindă de modul în care poporul Său îşi trăieşte viaţa pe pământ. Dar Pavel a extins ideea încrederii pe care o are Dumnezeu în „sfinţii” Săi şi la biserică: „…pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3:10).

4. Ce crezi că se include în ideea că biserica este „casa lui Dumnezeu”? Cum ar trebui să influenţeze aceasta activitatea bisericii? Efeseni 2:19

Într-o comunitate sau organizaţie, modul în care sunt trataţi membrii reflectă valorile ei fundamentale. Fiind casa lui Dumnezeu, trupul lui Hristos şi comunitatea Duhului, biserica trebuie să se ridice la nivelul înaltei sale chemări şi să trăiască în conformitate cu ea: „Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinţilor” (1 Corinteni 14:33).

Valori ca dreptatea, mila şi iubirea – demonstrate în dreptatea, mila şi iubirea lui Dumnezeu – ar trebui să guverneze tot ce se întâmplă în biserică. De la biserica locală şi până la organizaţia mondială a bisericii, aceste principii ar trebui să îi călăuzească pe conducători în modul de conducere, de luare a deciziilor şi de îngrijire a „celor mai neînsemnaţi” din cadrul bisericii. Acestea ar trebui să fie norma şi în modul în care ne rezolvăm disputele care apar din când în când între membrii bisericii. Dacă nu îi putem trata pe ai noştri corect şi demn, cum am putea face acest lucru cu ceilalţi?

Atunci când angajează oameni, organizaţia bisericii ar trebui să fie generoasă, punând preţ pe valoarea omului mai presus de orice alt lucru şi luptând împotriva unui tratament incorect al membrilor. Bisericile ar trebui să fie un adăpost în care toţi membrii bisericii fac tot ce pot pentru a-i proteja pe cei vulnerabili. După cum am văzut în biserica primară, membrii bisericii ar trebui să fie pregătiţi în mod special să le ofere sprijin celor care suferă sau sunt în nevoie din „familia” bisericii.

Isus ne-a dat porunca de a ne iubi unii pe alţii, spunând că, astfel, nu doar biserica va fi transformată, ci ea va demonstra realitatea credinţei înaintea celor care o privesc (Ioan 13:34,35).

Joi, 26 septembrie – Încurajare reciprocă la slujire

Chiar având cele mai bune motive şi intenţii şi crezând că suntem de partea lui Dumnezeu şi a binelui, a lucra pentru Dumnezeu poate fi dificil şi descurajator. Tristeţea şi durerea din lumea noastră sunt reale. Acesta este unul dintre motivele pentru care avem nevoie de biserică. Isus şi ucenicii Săi reflectă cel mai bine acest model de comunitate. Rareori îi trimitea singuri si, chiar şi atunci când se întâmpla asa, după scurtă vreme se întâlneau din nou pentru a-si împărtăşi experienţele şi pentru a-si reînnoi curajul şi energia.

5. Versetul 25 este cel mai cunoscut din pasajul următor. Ce aduc în plus versetele anterioare în înţelegerea lui? Cum putem practic să ne încurajăm unii pe alţii „la dragoste şi la fapte bune”? Evrei 10:23-25

În aproape orice misiune, cauză sau proiect, se poate realiza mult mai mult dacă se lucrează în grup, şi nu individual. Acest lucru ne aminteşte că biserica este trupul lui Hristos (Romani 12:3-6) în care toţi avem roluri diferite, dar complementare. Când fiecare face tot ce poate mai bine, dar în aşa fel încât să ne completăm unii pe alţii, putem avea încredere că, prin credinţă, viaţa şi lucrarea noastră vor avea rezultate pentru veşnicie.

Deşi rezultatele sunt importante când încercăm să facem ce este bine – rezultate privind oamenii şi vieţile lor – uneori trebuie să ne încredem în Dumnezeu pentru rezultate. Adesea, când lucrăm pentru a uşura sărăcia, pentru a-i proteja pe cei vulnerabili, pentru a-i elibera pe cei asupriţi şi pentru a vorbi în numele celor care nu mai au cuvânt, observăm un progres nesemnificativ. Dar avem speranţa că noi lucrăm într-o cauză mult mai măreaţă şi cu siguranţă biruitoare: „Să nu obosim în facerea binelui, căci, la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală. Aşadar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă” (Galateni 6:9,10; Evrei 13:16).

Tocmai de aceea suntem chemaţi să ne încurajăm – literalmente, să ne inspirăm – unii pe alţii. A trăi cu credincioşie este o bucurie, dar este greu. Dumnezeul dreptăţii şi biserica în care se aplică această dreptate (Mica 6:8) constituie cel mai mare ajutor pentru noi şi la aceasta îi invităm şi pe alţii să ia parte.

Cunoşti pe cineva care lucrează sistematic pentru a alina suferinţa celorlalţi? Cum ai putea încuraja acea persoană sau acel grup în lucrarea pe care o face?

Vineri, 27 septembrie – Un gând de încheiere

„Lucrarea pe care au făcut-o ucenicii trebuie s-o facem şi noi. Fiecare creştin trebuie să fie un misionar. … Avem datoria de a-i hrăni pe cei înfometaţi, de a-i îmbrăca pe cei goi şi de a-i mângâia pe cei suferinzi şi năpăstuiţi. Avem datoria de a le sluji celor disperaţi şi de a le insufla speranţă celor deznădăjduiţi.

Iubirea lui Hristos, manifestată în slujire dezinteresată, va fi mult mai eficientă în îndreptarea răufăcătorului decât sabia sau Curtea de Justiţie. Acestea sunt necesare pentru a băga groaza în călcătorul legii, însă misionarul iubitor poate face mai mult. Adesea, inima care se împietreşte sub asprimea reproşurilor se va topi la căldura iubirii lui Hristos.” – Ellen G. White, Divina vindecare, pp. 104-106

Rezumat: Fiind creştini, suntem chemaţi să slujim nevoilor semenilor, în special celor în suferinţă, răniţi şi asupriţi. Deşi fiecare avem responsabilităţile noastre în acest domeniu, ca biserică dedicată slujirii semenilor, noi putem fi mult mai eficienţi dacă lucrăm împreună ca familie a bisericii.

Studiu suplimentar: Ellen G. White, Faptele apostolilor, capitolul „Un martor credincios”; Lucrarea de binefacere, capitolul „Bunătatea – cheia spre inimi”.

BIBLIA ŞI CARTEA EVANGHELIZARE – STUDIU LA RÂND

Biblia: 2 Regi 24 – 1 Cronici 5
1. De ce a vrut Domnul să-l lepede pe Iuda?
2. Ce împărat al lui Iuda a mâncat până la sfârşitul vieţii lui la masa împăratului Babilonului?
3. Despre cine se spune că Domnul i-a dat ce ceruse?
4. Cui i-a fost dat un drept de întâi născut, dar n-a fost scris în spiţele de neam ca întâi născut?

Evanghelizare, subcapitolul „Evanghelizarea, o lucrare plină de demnitate”
5. Din ce cauză nu s-a ajuns la oamenii din clasele sociale înalte?

Aici puteţi citi cartea Evanghelizare de Ellen G. White.
Descarcă cartea Evanghelizare.pdf

Ştirile de Sabat (video), pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia secţiunea „Ştirile de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.

Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro, meniul „Departamente”, secţiunea „Şcoala de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Şcoala de Sabat” meniul: Videoclipuri.

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei lecţii din trimestru!

Cuvinte cheie: descarcă, descarca, download Comentarii pentru zecimi şi daruri 2019