Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa, condiţii ale redeşteptării

STUDIUL 6 » 3 AUGUST - 9 AUGUST

Text de memorat: „Cine îşi ascunde fărădelegile nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele capătă îndurare.” (Proverbele 28:13)

În Scriptură, pocăinţa şi mărturisirea păcatelor pregătesc calea pentru redeşteptarea spirituală. Când Şi-a dorit să realizeze o lucrare amplă prin copiii Săi, Dumnezeu i-a condus mai întâi la o întristare sfântă pentru păcatele lor. Când ne recunoaştem păcatele şi le mărturisim, facem primul pas spre înfrângerea lor.

„Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). Pocăinţa şi mărturisirea păcatelor sunt două condiţii fundamentale care trebuie îndeplinite pentru a primi Duhul Sfânt din abundentă.

În studiul din săptămâna aceasta, vom sublinia importanţa pocăinţei adevărate pentru revărsarea Duhului Sfânt, aşa cum este ea prezentată în cartea Faptele apostolilor. De asemenea, ne propunem să comparăm pocăinţa adevărată cu pocăinţa falsă. Însă cel mai mult ne dorim să subliniem faptul că pocăinţa este un dar pe care ni-l oferă Duhul Sfânt ca să putem reflecta iubirea Domnului Isus spre cei din jurul nostru.

Pocăinţa, darul lui Dumnezeu

În săptămânile premergătoare Cincizecimii, ucenicii L-au căutat pe Dumnezeu prin rugăciune serioasă. Faptele 1:14 declară că ei „stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri”. Observăm aici unitatea puternică şi armonia care existau între urmaşii lui Hristos. Toate acestea nu ar fi fost posibile fără pocăinţă şi fără mărturisirea păcatelor.

1. Citeşte Faptele 5:30-32. Ce idei putem desprinde din cuvintele lui Petru?

Petru transmite două idei importante. În primul rând, pocăinţa este un dar. Atunci când ne deschidem inima în faţa îndemnurilor Duhului Sfânt, Domnul Isus ne oferă darul pocăinţei. În al doilea rând, ucenicii înşişi puteau depune mărturie despre realitatea pocăinţei. Ei puteau predica despre pocăinţă, fiindcă trecuseră personal prin această experienţă.

În timp ce aşteptau împlinirea făgăduinţei, ucenicii îşi smereau inimile în pocăinţă sinceră şi îşi mărturiseau necredinţa, Pe măsură ce îşi aminteau cuvintele pe care li le spusese Hristos înainte de moartea Sa, ei au priceput mult mai bine înţelesul lor. […] Meditând la viaţa Lui curată şi sfântă ei au simţit că nicio strădanie nu va fi prea grea şi niciun sacrificiu prea mare ca să poată da mărturie în viaţa lor despre frumuseţea caracterului lui Hristos.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 36

În Biblie, în cartea Faptele apostolilor, tema pocăinţei şi a mărturisirii păcatelor este des întâlnită (Faptele 17:30,31; 26:19,20). Bunătatea lui Dumnezeu este cea care ne îndeamnă la pocăinţă; puterea de convingere a Duhului Sfânt este cea care ne ajută să devenim conştienţi de nevoia noastră după un Mântuitor care să ne ierte păcatele. Totodată, trebuie să reţinem faptul că Duhul Sfânt nu poate locui în inimile nepocăite (Romani 2:8; Faptele 2:38,39; 3:19), ci în inimile golite de ambiţia egoistă, de dorinţa după recunoaşterea meritelor personale şi de setea după faimă personală.

De ce ne este atât de greu să ne recunoaştem păcatele şi să ne pocăim de ele? De ce suntem tentaţi să acceptăm ca eul să pună bariere în calea pocăinţei adevărate?

Definiţia pocăinţei adevărate

2. Ce spune apostolul Pavel că este pocăinţa adevărată? 2 Corinteni 7:9-11.

Pocăinţa este un dar ceresc şi înseamnă regretarea păcatului. Ea include, totodată, decizia de a ne îndepărta de păcatele pe care ni le descoperă Duhul Sfânt (Ezechiel 14:6; Zaharia 1:4). Totuşi pocăinţa autentică nu îi aruncă pe creştini într-o stare de depresie profundă din cauza naturii sau a faptelor lor păcătoase. „Când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire” (2 Corinteni 7:10). Ea nu ne îndreaptă privirea spre păcătoşenia noastră, ci spre neprihănirea Domnului Isus. Ea ne dă „râvna” de a privi „ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre” (2 Corinteni 7:11; Evrei 12:2).

Ideea care străbate ca un fir roşu întregul Nou Testament este aceea că păcatul nostru, oricât de uriaş, nu este niciodată mai mare decât harul Său. Fiindcă „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult” (Romani 5:20). Pavel cunoştea adevărul acesta din proprie experienţă.

3. Citeşte 1 Timotei 1:14-17 şi Faptele 26:10-16. Ce ne spun aceste pasaje despre păcătoşenia lui Pavel şi despre neprihănirea Domnului Isus?

Când a înţeles că Îl prigonea pe Domnul slavei, apostolul Pavel a căzut în genunchi, pocăindu-se şi mărturisindu-şi păcatele. De-a lungul vieţii, el nu a încetat să le vorbească oamenilor despre păcătoşenia sa şi despre harul lui Dumnezeu. Dar pocăinţa nu l-a dus la depresie, ci l-a determinat să accepte îmbrăţişarea caldă şi iubitoare a Mântuitorului. Mărturisirea păcatelor nu l-a făcut să rămână într-o stare permanentă de vinovăţie. Privirea lui nu era aţintită spre neprihănirea proprie, ci spre neprihănirea lui Isus.

Ai avut vreodată simţământul că eşti „cel dintâi dintre păcătoşi”? Sau simţământul că eşti prea păcătos ca să poţi fi salvat? Ce poţi face pentru a te deprinde să ai încredere în asigurarea că neprihănirea Domnului Hristos este suficientă şi pentru tine?

Pocăinţa adevărată şi mărturisirea păcatelor

4. Ce principii spirituale desprindem din Leviticul 5:5; 1 Ioan 1:9; Isaia 1:16-18 şi Faptele 26:19,20, cu privire la natura pocăinţei şi a mărturisirii păcatelor?

Pocăinţa autentică este însoţită întotdeauna de mărturisirea exactă a păcatelor. Duhul Sfânt nu ne insuflă un sentiment de vinovăţie imprecis, ci ne convinge de anumite defecte ale noastre.

„Adevărata mărturisire este întotdeauna specifică şi recunoaşte păcatele pe nume. Ele pot fi de aşa natură, încât trebuie mărturisite numai lui Dumnezeu. Pot fi greşeli care trebuie mărturisite acelor persoane cărora le-am adus prejudicii sau pot avea un caracter public şi, ca atare, vor trebui mărturisite în mod public. Dar orice mărturisire trebuie să fie precisă, definită şi la obiect recunoscând întocmai păcatele de care te faci vinovat.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 38

Duhul Sfânt ne convinge de păcat pentru a ne ajuta să conştientizăm nevoia noastră după harul mântuitor al lui Hristos. Pocăinţa nu Îl determină pe Dumnezeu să ne iubească mai mult, ci ne dă nouă posibilitatea de a aprecia mai mult dragostea Sa. Mărturisirea nu câştigă iertarea divină, ci ne dă nouă puterea de a primi această iertare. Domnul nu ne iubeşte mai mult dacă ne pocăim şi nici nu ne iubeşte mai puţin dacă nu ne pocăim. EI ne iubeşte mereu şi necondiţionat. Noi suntem cei care răspundem diferit la lucrarea Duhului Sfânt în viaţa noastră.

Realitatea este că inimile noastre nu sunt în stare să primească binecuvântarea îmbelşugată pregătită de Dumnezeu pentru noi, atâta timp cât „arterele” noastre spirituale sunt astupate cu un strat gros de păcat. Păcatul ne face insensibili la îndemnurile Duhului şi ne împiedică să Îl ascultăm. În schimb, pocăinţa şi mărturisirea curăţă „vasul” inimii noastre ca să putem primi revărsarea deplină a puterii Duhului Sfânt şi prezenţa Sa.

Când ne-am mărturisit păcatele şi ne-am pocăit, am primit din partea lui Dumnezeu iertarea mult dorită. Însă nu trebuie să uităm că şi noi avem datoria să iertăm. Cum îi tratăm pe cei care ne-au nedreptăţit şi care apoi ne cer iertare? Pe cine trebuie să ierţi, deşi nu merită absolut deloc? De ce este important să iertăm?

Pocăinţa adevărată şi pocăinţa falsă

Există în Biblie câteva exemple de omeni care au încercat să se pocăiască, dar nu au primit iertare din partea lui Dumnezeu. Au plâns, s-au întristat, şi-au mărturisit păcatul, dar nu au fost iertaţi.

5. Citeşte despre pocăinţa arătată de Faraon, de Balaam, de Esau şi de Iuda. Care este elementul comun al acestor experienţe, în ce priveşte pocăinţa şi/sau mărturisirea păcatului? Exodul 12:29-32; Numeri 22:32-35; Evrei 12:17; Matei 27:4.

În Evrei 12:17, apare o afirmaţie foarte interesantă: Esau s-a căit „când a vrut să capete binecuvântarea”. La fel ca în cazul lui Faraon, al lui Balaam şi al lui Iuda, inima lui Esau nu s-a frânt de durere pentru suferinţa adusă familiei sale sau inimii lui Dumnezeu din cauza păcatului său. Pe el nu-l interesa decât să îşi recapete dreptul de întâi născut. Singurul lui regret era că nu primise ceea ce considera că i se cuvenea. Motivaţiile sale nu erau curate. Nu simţea durere decât faţă de sine însuşi. Înţelegem de aici că pocăinţa falsă este urmarea faptului că ne preocupă consecinţele păcatului, nu păcatul în sine.

Există un principiu dumnezeiesc care spune că vei culege ce ai semănat. Nu încape îndoială că păcatul are consecinţe dezastruoase, însă omul care se pocăieşte nu este frământat de rezultatele negative ale păcatului, ci de ruşinea şi de mâhnirea pe care I le-a produs lui Dumnezeu.

Pocăinţa are cel puţin trei trăsături distinctive:
(1) regretul că L-am întristat pe Dumnezeu prin păcat – ne doare că L-am rănit pe Acela care ne iubeşte atât de mult;
(2) mărturisirea onestă şi concretă a păcatului comis – omul care se pocăieşte în mod real nu îşi scuză comportamentul greşit, nu dă vina pe altcineva, ci îşi asumă responsabilitatea pentru faptele săvârşite;
(3) decizia de a se lăsa de păcat – pocăinţa adevărată este în mod obligatoriu însoţită de schimbarea corespunzătoare a vieţii.

De cealaltă parte, pocăinţa falsă aşează în centrul preocupărilor eul şi consecinţele păcatului. Omul este cuprins de un sentiment puternic de întristare din cauza urmărilor negative ale păcatului său. El invocă diverse pretexte, aruncă vina asupra altcuiva şi nu ia în calcul schimbarea conduitei decât dacă are ceva de câştigat de aici.

Acţiunea vindecătoare a mărturisirii

Mărturisirea păcatului deschide rana vinovăţiei şi îi permite să se cureţe de infecţia păcatului. Ea aduce vindecare din mai multe puncte de vedere: ne deschide inima înaintea harului lui Dumnezeu, ne ajută să acceptăm iertarea oferită fără plată de Domnul Hristos pe cruce, ne face în stare să primim harul Său. De asemenea, ea vindecă relaţiile dintre oameni prin îndepărtarea barierelor dintre ei.

6. Citeşte Psalmii 32:1-8. Ce ni se spune aici despre pocăinţă şi mărturisire?

7. Citeşte Faptele 24:16. Ce vrea să spună apostolul Pavel prin aceste cuvinte?

Sentimentul de vinovăţie este bun sau este rău? Depinde! Dacă vine ca urmare a convingerii de păcat aduse în suflet de Duhul Sfânt şi dacă ne conduce la Isus, este bun. Dar, dacă ne-am mărturisit deja păcatul şi totuşi vinovăţia persistă, atunci devine distructiv. „Acest simţământ de vinovăţie poate fi aşezat la piciorul crucii de pe Calvar. Sentimentul de păcătoşenie otrăveşte izvoarele vieţii şi ale fericirii adevărate. Acum, Isus spune: «Lasă totul asupra Mea. Preiau Eu păcatele Tale. Îţi dau pace. Nu mai alunga respectul de sine, căci te-am cumpărat cu preţul sângelui Meu. Eşti al Meu. Eu îţi voi întări voinţa slăbită, îţi voi îndepărta remuşcarea pentru păcat.»” – Ellen G. White, Manuscript Releases, vol. 9, p. 305. Remediul pentru sentimentul de vinovăţie este Domnul Isus. Harul Său alungă din sufletul nostru acest simţământ.

Există însă situaţii în care ne mărturisim păcatele şi sentimentul de vinovăţie nu dispare. De ce? O cauză poate fi aceea că Diavolul încearcă să ne fure asigurarea iertării şi a mântuirii. O altă cauză ar putea fi aceea că Duhul Sfânt încearcă să ne indice o problemă apărută în relaţia cu un semen de-al nostru. Dacă am rănit pe cineva, conştiinţa noastră se va linişti numai atunci când îi vom mărturisi greşeala direct celui afectat.

Ce influenţă a avut sentimentul de vinovăţie asupra relaţiei tale cu Domnul şi cu ceilalţi oameni? Ce poţi face pentru a-ţi uşura povara vinovăţiei? Chiar dacă ai greşit şi este normal să te simţi vinovat, ce făgăduinţe biblice poţi invoca pentru a putea merge mai departe?

Studiu suplimentar

„Mărturisirea păcatelor nu va fi primită de Dumnezeu, dacă nu va fi însoţită de o sinceră pocăinţă şi de reformă. În viaţă, trebuie să se vadă schimbări categorice; trebuie îndepărtat tot ce constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Această schimbare va fi urmarea unei păreri de rău sincere şi adevărate pentru păcat. Lucrarea pe care o avem de făcut ne este prezentată cu claritate: «Spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit; faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă» (Isaia 1:16,17). «Dacă dă înapoi zălogul, întoarce ce a răpit, urmează învăţăturile care dau viaţa şi nu săvârşeşte nicio nelegiuire, va trăi negreşit şi nu va muri» (Ezechiel 33:15).” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 39

Întrebări pentru discuţie

1. Ce lecţie esenţială despre iertare putem să desprindem din dispoziţia Domnului Isus de a-i ierta pe cei care L-au ţintuit pe cruce? Dacă El a fost dispus să ierte, cu cât mai mult ar trebui să fim dispuşi noi să iertăm?

2. Ce binecuvântări ţi-a adus mărturisirea păcatelor? Ţi-a fost de folos în relaţia ta cu Domnul şi cu oamenii?

3. Am citit în studiul de săptămâna aceasta că, uneori, este necesar să ne mărturisim greşelile celor faţă de care am greşit. Totuşi, de ce este important să avem grijă ce cuvinte folosim atunci când ne mărturisim greşelile?

4. Pocăinţa adevărată înseamnă renunţare la păcat. Ce se întâmplă însă atunci când, în tentativele noastre de a renunţa la păcat, cădem din nou? Înseamnă că pocăinţa noastră nu a fost sinceră? Înseamnă că nu mai putem primi iertare din nou? În această situaţie, ce speranţă mai avem? Cum putem înţelege natura pocăinţei biblice fără să pierdem totuşi din vedere realitatea naturii noastre păcătoase?

5. Din ceea ce am studiat săptămâna aceasta, de ce crezi că pocăinţa este un element vital al redeşteptării şi reformei? Care este locul pocăinţei în lucrarea de redeşteptare şi reformă?