Reforma, vindecarea relaţiilor rupte
STUDIUL 12 » 14 SEPTEMBRIE - 20 SEPTEMBRIE
Text de memorat: „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.” (Romani 5:10)
Relaţiile dintre credincioşi au fost uneori tensionate chiar şi după Cincizecime, iar Noul Testament consemnează modul în care conducătorii şi membrii bisericii au abordat aceste situaţii conflictuale. Principiile biblice aplicate de ei au avut rezultate pozitive şi sunt extrem de valoroase pentru noi, cei de astăzi.
În studiul din săptămâna aceasta, vom discuta despre refacerea relaţiilor. Marile redeşteptări spirituale din trecut au încurajat vindecarea relaţiilor. Duhul Sfânt este Cel care face ca oamenii să se apropie de Dumnezeu şi unul de altul. El dărâmă zidurile de despărţire dintre noi şi Dumnezeu şi zidurile dintre noi şi semenii noştri. În esenţă, cea mai mare dovadă a puterii Evangheliei nu este neapărat ce spune biserica, ci cum trăieşte biserica.
„Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:35). Dacă nu există acest fel de dragoste, toate discuţiile noastre despre reformă şi redeşteptare nu au nicio valoare.
De la relaţie distrusă la prietenie
Pavel şi Barnaba formau o echipă în lucrarea de mărturisire despre Domnul Isus. La un moment dat, a apărut între ei un motiv de dispută: Pavel nu putea accepta ca Ioan Marcu să li se alăture din nou, după ce, într-o ocazie anterioară, îi abandonase şi se întorsese acasă, speriat de riscurile pe care le presupunea predicarea Evangheliei (Faptele 15:36-39).
„Faptul că i-a părăsit l-a determinat pe Pavel să-l judece pe Marcu nefavorabil, ba chiar cu asprime pentru o vreme. De cealaltă parte, Barnaba era înclinat să-l scuze din cauza lipsei lui de experienţă. El se temea ca nu cumva Marcu să părăsească lucrarea, pentru că vedea în el calităţi care aveau să-l pregătească să fie un lucrător folositor pentru Hristos.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 170
Dumnezeu lucra prin toţi aceşti trei bărbaţi, însă era nevoie ca problemele ivite între ei să fie rezolvate. Pavel, predicatorul harului, trebuia să îi arate har tânărului predicator care îl dezamăgise. Apostolul iertării trebuia să ierte. Pentru un timp, Ioan Marcu s-a dezvoltat sub îndrumarea lui Barnaba şi, în cele din urmă, Pavel a fost impresionat de schimbările produse în viaţa acestui tânăr.
1. Ce ştim despre refacerea relaţiei lui Pavel cu Ioan Marcu şi despre încrederea pe care a căpătat-o în el? Coloseni 4:10,11; 2 Timotei 4:11.
Biblia nu prezintă detalii despre împrejurările în care a avut loc împăcarea lui Pavel cu Ioan Marcu, dar un lucru îl subliniază clar: tânărul predicator a devenit unul dintre colegii demni de încredere ai apostolului. Observăm că Pavel îl recomandă cu multă căldură bisericii din Colose, spunând că el şi Aristarh „sunt… singurii care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu”. De asemenea, spre sfârşitul vieţii, Pavel îi cere lui Timotei să îl aducă pe Ioan Marcu la Roma, spunând: „… căci el îmi este de folos pentru slujbă”. Lucrarea a prosperat datorită contribuţiei acestui tânăr pe care reiese clar că îl iertase. Odată bariera dată la o parte, cei doi au putut colabora pentru înaintarea cauzei Evangheliei.
Cum ne putem forma obiceiul de a-i ierta pe cei care ne-au rănit sau ne-au dezamăgit? Totuşi, din ce motiv iertarea nu presupune neapărat şi refacerea relaţiei? De ce nu este necesar întotdeauna ca lucrul acesta să aibă loc?
De la sclav la fiu
În perioada pe care a petrecut-o în temniţa din Roma, Pavel l-a cunoscut pe Onisim, un sclav din Colose, fugit de la stăpânul lui. Cunoscându-l personal pe stăpânul acestuia, Pavel îi trimite o scrisoare (cunoscută azi sub titlul de „Epistola către Filimon”) în care îl roagă să refacă relaţia cu sclavul fugar.
Relaţiile erau importante pentru Pavel. El ştia că relaţiile rupte au o influenţă negativă asupra creşterii spirituale. Filimon era un conducător al bisericii din Colose. El nu putea păstra în suflet resentimente faţă de Onisim, întrucât lucrul acesta i-ar fi afectat mărturia creştină.
2. Citeşte Filimon 1-25. Ce principii importante ale refacerii relaţiilor putem desprinde de aici?
Ceea ce ne uimeşte la prima vedere este faptul că Pavel nu condamnă sclavia în mod categoric. Însă, dacă citim cu atenţie, observăm că strategia lui a fost cu mult mai eficientă. Idealul este ca Evanghelia să înlăture orice diferenţă de clasă (Galateni 3:28). Pavel îl trimite pe Onisim înapoi la Filimon, dar nu ca pe un sclav, ci îl trimite ca pe fiul său în Hristos şi ca pe un „frate [al lui Filimon] preaiubit” în Domnul (Filimon 16).
Pavel ştia că, pentru sclavii fugari, viitorul era întunecat: trăiau tot timpul cu frica de a nu fi prinşi şi duceau o viaţă de mizerie şi sărăcie. Dar Onisim avea acum şansa la un viitor luminos: era frate de credinţă cu Filimon şi slujitorul său supus. Hrana, adăpostul şi locul de muncă îi erau toate asigurate prin bunăvoinţa stăpânului său. Refacerea relaţiei care fusese ruptă a adus o schimbare radicală în viaţa lui: el a devenit „fratele credincios şi preaiubit” şi colaboratorul lui Pavel (Coloseni 4:9).
Ce principiu poţi aplica personal la relaţiile tensionate, deteriorate, poate chiar rupte cu semenii tăi?
De la competiţie la completare
3. După cum am văzut Într-un studiu anterior, biserica din Corint avea probleme mari. Ce principii ale refacerii şi restaurării relaţiilor prezintă Pavel în 1 Corinteni 3:5-11; 12:1-11 şi 2 Corinteni 10:12-15?
În aceste pasaje, apostolul aminteşte câteva principii importante pentru unitatea bisericii. El subliniază faptul că Domnul Isus lucrează prin oameni diferiţi în diferitele ramuri ale activităţii bisericii Sale şi că toţi împreună contribuie la ridicarea „clădirii lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:9).
Dumnezeu ne cheamă la cooperare, nu la competiţie. Fiecare credincios primeşte un dar spiritual pentru a le sluji membrilor trupului lui Hristos şi oamenilor în general (1 Corinteni 12:11). Nu există daruri mai mari şi daruri mai mici. Toate darurile sunt necesare în biserica creştină (1 Corinteni 12:18-23). Noi nu primim daruri spirituale pentru a ne lăuda cu ele, ci pentru a sluji.
Compararea cu alţii este neînţeleaptă, fiindcă ne duce fie la descurajare, fie la mândrie. Pe de o parte, ideea că alţii sunt cu mult superiori nouă ne demoralizează. Pe de altă parte, gândul că lucrarea noastră este mai eficientă decât lucrarea altora ne face aroganţi. Ca urmare, ambele atitudini ne fac ineficienţi. Însă, dacă suntem activi în sfera noastră de influentă mărturia pe care o dăm pentru Hristos ne aduce bucurie şi satisfacţie. Eforturile noastre vor veni în completarea eforturilor altora: iar biserica lui Hristos va face paşi uriaşi spre Împărăţia veşnică.
Darurile cărei persoane ţi-au stârnit invidia? Cât de frecvent te-ai mândrit cu darurile tale şi te-ai comparat cu alţii? Nu-i aşa că îngrijorarea lui Pavel este relevantă în orice timp? Cum ne putem forma obiceiul de a avea atitudini neegoiste, pentru a evita atât capcana descurajării, cât şi pe cea a aroganţei?
De la divergenţe la iertare
Ce este iertarea? Dacă îl iertăm pe cel care ne-a greşit, înseamnă că-i justificăm comportamentul? Pot să iert numai dacă cel greşit dă dovadă de căinţă? Ce fac dacă cel pe care sunt supărat nu merită să-l iert?
4. Care sunt caracteristicile esenţiale ale iertării? Romani 5:8-11; Luca 23:32-34; 2 Corinteni 5:20.21
Hristos a luat iniţiativa de a împăca omenirea cu El. „Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” (Romani 2:4), întreabă Pavel. Prin Domnul Isus, am fost împăcaţi cu Dumnezeu pe când eram încă păcătoşi. Împăcarea nu vine ca urmare a pocăinţei noastre şi a mărturisirii păcatului. Ea a fost realizată prin moartea lui Hristos pe cruce; partea noastră este să o primim.
Însă nu putem beneficia de binecuvântările iertării până nu ne mărturisim păcatele. Aceasta nu înseamnă că prin mărturisirea păcatelor Îl înduplecăm pe Dumnezeu să ne ierte – dintotdeauna, El a fost şi este dispus să ne ierte. Dar, prin mărturisirea păcatelor, putem să primim iertarea Sa (1 Ioan 1:9). Deci mărturisirea este esenţială, dar nu pentru că schimbă atitudinea lui Dumnezeu faţă de noi, ci pentru că schimbă atitudinea noastră faţă de El. Când ascultăm îndemnul Duhului Sfânt de a ne căi şi de a ne mărturisi păcatele, suntem schimbaţi.
Iertarea este un act vital şi pentru bunăstarea noastră spirituală. Când nu-l iertăm pe cel care ne-a greşit, ne facem rău în primul rând nouă. Durerea se acumulează în suflet şi devine apăsătoare şi insuportabilă.
Când iertăm, îl eliberăm de condamnare pe cel care ne-a greşit, fiindcă şi Hristos ne-a eliberat pe noi de condamnare. Dar prin aceasta nu justificăm comportamentul celui care ne-a greşit. Noi putem să ne împăcăm cu acela care ne-a greşit, deoarece Hristos ne-a împăcat cu Sine pe când noi eram încă păcătoşi. Noi putem ierta, deoarece am fost iertaţi. Putem iubi, pentru că suntem iubiţi. Iertarea este o alegere. Putem alege să iertăm chiar dacă cel care ne-a greşit nu dă dovadă de schimbare în acţiunile şi atitudinile sale. Acesta este spiritul lui Isus!
Cum ne poate ajuta deprinderea de a medita la iertarea primită prin Isus Hristos să ne formăm obiceiul de a-i ierta pe ceilalţi?
De la ranchiună la refacere
5. Care sunt cei trei paşi pe care spune Domnul Isus să-i urmăm când dorim să soluţionăm un conflict cu un alt membru al bisericii? Cum putem aplica sfaturile Sale astăzi? Matei 18:15-17
Domnul Isus a dat aceste sfaturi cu intenţia de a păstra conflictul în interiorul unui grup cât mai mic posibil. Dorinţa Sa este ca problema să fie rezolvată direct de cele două persoane implicate. Din acest motiv, El declară: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur” (Matei 18:15). Pe măsură ce conflictul apărut între doi indivizi se extinde, cuprinzând tot mai mulţi oameni, disputa se înteţeşte. Se formează tabere opuse şi se alcătuiesc planuri de atac. Dar creştinii nu procedează aşa. Ei depun eforturi pentru a rezolva problemele în particular, în spiritul iubirii creştine şi al înţelegerii reciproce, creând astfel o atmosferă propice împăcării, în care Duhul Sfânt să poată lucra.
Se întâmplă totuşi ca apelurile personale la rezolvarea conflictului sa rămână fără răspuns. În această situaţie, Isus ne sfătuieşte să luăm cu noi unul sau doi martori. Trebuie reţinut faptul că nu putem trece la pasul al doilea al procesului de reconciliere până când nu am parcurs primul pas. În tot acest timp, urmărim să-i apropiem pe oameni unii de alţii şi nu sa-i îndepărtăm. Cel sau cei care însoţesc partea vătămată nu au rolul de a demonstra că aceasta are dreptate sau de a i se alătura în a-l învinovăţi pe cel la care merg. Ei sunt motivaţi de dragostea şi compasiunea creştină şi vin în calitate de consilieri şi de parteneri de rugăciune, pentru a ajuta la apropierea celor două părţi.
Se poate întâmpla însă ca toate tentativele de aplanare a conflictului să dea greş. În această situaţie, Isus ne îndrumă să aducem problema în faţa bisericii. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să suspendăm serviciul divin de dimineaţă pentru rezolvarea unui conflict personal. Locul potrivit pentru prezentarea problemei, în cazul în care cele două părţi nu s-au împăcat după parcurgerea primilor doi paşi, este comitetul bisericii. Scopul pasului al treilea este tot reconcilierea, nu blamarea unei părţi şi dezvinovăţirea celeilalte.
„Nu lăsa ca resentimentul să se transforme în răutate. Nu îngădui ca rana să se infecteze şi să erupă în cuvinte otrăvite, care întinează mintea celor ce le ascultă. Nu permite ca gândurile pline de amărăciune să continue să umple mintea ta şi a lui. Mergi la fratele tău şi vorbeşte cu el despre problema în cauză, cu umilinţă şi cu sinceritate.” – Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, p. 499
Studiu suplimentar
„Când lucrătorii Îl au pe Domnul Hristos în sufletul lor, când orice urmă de egoism dispare, când nu există rivalitate, nici luptă pentru supremaţie, când există unitate, când ei se sfinţesc pentru ca dragostea unuia pentru altul să poată fi văzută şi simţită, atunci torent ele harului Duhului Sfânt vor veni asupra lor tot atât de sigur cum este sigur că făgăduinţa lui Dumnezeu se va împlini la literă.” – E. G. White, Solii alese, cartea 1, p.175
„Pentru ca, în ziua cea mare a Domnului, să stăm adăpostiţi în Hristos, turnul nostru de scăpare, trebuie să îndepărtăm orice invidie şi orice luptă pentru supremaţie. Trebuie să distrugem complet rădăcinile acestor lucruri nesfinte, ca nu cumva să prindă din nou viaţă. Să ne aşezăm cu totul de partea Domnului.” – Idem, Evenimentele ultimelor zile, p. 190
Întrebări pentru discuţie
1. Citiţi Coloseni 3:12-17 în cadrul grupei. Discutaţi despre calităţile creştine pe care membrii bisericii din Colose sunt îndemnaţi să le dobândească. De ce sunt aceste calităţi fundamentale pentru rezolvarea conflictelor? În ce mod ne ajută aceste calităţi să aplicăm principiile prezentate în Matei 18:15-18?
2. Reciteşte Coloseni 3:12-17. De ce sunt învăţăturile acestea atât de importante pentru redeşteptare şi reformă?
3. În opinia ta, care este impedimentul cel mai mare care stă în calea realizării redeşteptării şi reformei în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, în ansamblu? Învăţăturile şi doctrinele noastre? Bineînţeles că nu! Ele formează mesajul pe care Dumnezeu ni l-a încredinţat să îl vestim lumii! Impedimentul suntem noi, relaţia dintre noi, invidia, bârfa, egoismul, dorinţa după supremaţie şi altele asemenea lor. De ce ai nevoie chiar tu – da, tu, nu persoana de lângă tine, nu pastorul – să ceri cu stăruinţă puterea Duhului Sfânt pentru a experimenta schimbarea care este necesară pentru ca redeşteptarea şi reforma bisericii să devină realitate?