Cea mai convingătoare dovadă
STUDIUL 9 » 24 NOIEMBRIE - 30 NOIEMBRIE
Textul de memorat: „Dar lucrul acesta nu l-a spus de la el, ci, fiindcă era mare-preot în anul acela, a prorocit că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.” (Ioan 11:51,52)
Săptămâna trecută am studiat despre faptul că unitatea bisericii se manifestă prin mesajul ei unitar, concentrat pe Isus ca Mântuitor şi pe adevărurile din Scriptură pe care trebuie să se pună accent în timpul sfârşitului. Noi suntem adventişti de ziua a şaptea pentru că Dumnezeu ne-a încredinţat un anumit mesaj şi ne-a chemat să-l vestim în lume.
Săptămâna aceasta ne vom îndrepta atenţia asupra manifestării unităţii bisericii prin viaţa de zi cu zi a membrilor ei şi prin misiunea îndeplinită de ei. Biserica vesteşte lumii mesajul lui Dumnezeu despre mântuire şi împăcare, iar unitatea ei este o dovadă esenţială a acestei împăcări. În această lume plină de păcat şi de răzvrătire, biserica este dovada vizibilă a lucrării de mântuire a lui Hristos şi a puterii Sale. „Unirea cu Hristos ne uneşte pe unul cu celălalt. Unitatea aceasta este cea mai convingătoare dovadă înaintea lumii despre măreţia şi virtutea lui Hristos şi despre puterea Lui de a ridica păcatul.” – Comentariile lui Ellen G. White, Comentariul biblic AZS, vol. 5, p. 1148
Duminică, 25 noiembrie – Uniţi prin jertfa Domnului Isus
Unitatea bisericii este una dintre multele binecuvântări spirituale pe care le dăruieşte Dumnezeu poporului Său. Ea nu poate fi obţinută prin eforturile sau prin faptele noastre bune. Ea se datorează morţii şi învierii lui Isus Hristos. Când ne identificăm prin credinţă cu moartea şi învierea Sa, prin botez şi prin iertarea de păcate, când ne alăturăm comunităţii creştine şi vestim lumii cele trei solii îngereşti, suntem una cu El şi suntem una cu ceilalţi credincioşi.
1. Care este una dintre consecinţele jertfei aduse pe cruce? Ioan 11:51,52; Efeseni 1:7-10
Ce ciudat că Dumnezeu a explicat prin Caiafa semnificaţia morţii Domnului Isus, deşi Caiafa nu a fost conştient de ceea ce a făcut când L-a condamnat pe Isus la moarte şi nici de profunzimea afirmaţiei sale! El credea doar că făcuse o manevră înţeleaptă. Ioan însă a folosit ocazia pentru a sublinia un adevăr fundamental, şi anume faptul că Isus a murit în locul tuturor credincioşilor lui Dumnezeu, ca să-i adune într-o zi „într-un singur trup”.
Dintre toate convingerile noastre ca adventişti de ziua a şaptea, dintre toate adevărurile pe care le vestim, adevărul care stă la baza unităţii noastre este acela că Hristos a murit în locul nostru.
Iar unitatea aceasta în Hristos se realizează prin botez: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos” (Galateni 3:26,27). Botezul prin cufundare este un alt adevăr care ne uneşte. Noi toţi avem acelaşi Tată, deci suntem fiii şi fiicele lui Dumnezeu. Şi avem acelaşi Mântuitor, în a cărui moarte şi înviere am fost botezaţi (Romani 6:3,4).
De ce ar trebui să ne ajute credinţa comună în Isus să depăşim barierele culturale, sociale şi etnice dintre noi?
Luni, 26 noiembrie – Misiunea împăcării
Dezordinea, necazurile, războaiele şi conflictele din lume ne afectează şi pe noi, atât individual, cât şi ca biserică şi ca popor. Uneori, viaţa este o adevărată luptă. Însă conflictul şi dezordinea nu vor domni veşnic. Dacă păcatul a adus discordia, Dumnezeu intenţionează să readucă armonia în univers.
În Efeseni 2:13-16, Pavel arată ce a făcut Hristos pentru a aduce pacea între credincioşi. Şi, dacă a reuşit să unească evreii şi neamurile din secolul I, cu cât mai mult va reuşi să-i unească astăzi pe oamenii de diferite rase, etnii şi culturi din care este compusă biserica noastră! Iar odată ce unirea este realizată, putem merge în lume să vestim Evanghelia.
2. Ce spune Pavel despre împăcare? În ce constă lucrarea noastră în lumea aceasta? Ce schimbări putem aduce în societate dacă acţionăm uniţi ca biserică? 2 Corinteni 5:17-21
Ca făpturi noi, Dumnezeu ne încredinţează o misiune importantă, o triplă lucrare a împăcării.
1. Biserica noastră este formată din credincioşi care erau odinioară depărtaţi de Dumnezeu, dar care, prin harul şi jertfa lui Hristos, au fost apropiaţi de El prin Duhul Sfânt. Noi suntem rămăşiţa şi avem de dus în lume un mesaj necesar pentru timpul sfârşitului. Misiunea noastră este să-i invităm pe cei care sunt încă departe de Dumnezeu să se împace cu El şi să ni se alăture în misiune.
2. Biserica este formată din credincioşi împăcaţi unul cu altul. Cine este una cu Hristos este una şi cu ceilalţi credincioşi. Acesta nu trebuie să fie doar un ideal înalt, ci o realitate vizibilă. Pacea şi armonia dintre fraţi şi surori este dovada pentru lume că Isus este Mântuitorul şi Răscumpărătorul (Ioan 13:35).
3. Prin această misiune a împăcării, biserica se implică în aducerea la îndeplinire a planului lui Dumnezeu de răscumpărare. Miza marii lupte este Dumnezeu şi caracterul Său. Unitatea şi pacea din biserică sunt parte din împlinirea planului Său înţelept (Efeseni 3:8-11).
Marţi, 27 noiembrie – Unitatea practică
Ellen G. White scria: „Cum a fost Hristos în viaţa Sa pe pământul acesta, aşa trebuie să fie fiecare creştin. El este exemplul nostru nu doar prin puritatea Lui deplină, ci şi prin răbdarea, bunătatea şi dispoziţia Sa plăcută.” – Signs of the Times, 16 iulie 1902. Cuvintele acestea ne aduc aminte de apelul lui Pavel către filipeni: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus” (Filipeni 2:5).
3. În ce domenii ale vieţii suntem chemaţi în special să ne dovedim credinţa faţă de Isus? Cum să fim martori ai Evangheliei în viaţa publică? Efeseni 4:25-32; 5:1,2
Există multe pasaje în Scriptură (vezi şi Coloseni 3:1-17) în care creştinii sunt îndemnaţi să urmeze exemplul dat de Isus şi să fie martori activi ai harului lui Dumnezeu. Suntem îndemnaţi să căutăm binele altora (Matei 7:12), să ne purtăm poverile unii altora (Galateni 6:2), să ducem o viaţă simplă şi să ne preocupăm de lucrurile spirituale, nu de cele materiale (Matei 16:24-26; 1 Petru 3:3,4), să avem obiceiuri sănătoase (1 Corinteni 10:31) şi o purtare frumoasă (1 Petru 2:11,12). Cât de des subestimăm influenţa caracterului creştin asupra celor din jur? Răbdarea manifestată în circumstanţe supărătoare, viaţa disciplinată în împrejurări tensionate, spiritul blând în faţa nerăbdării şi cuvintelor aspre sunt caracteristicile spiritului lui Isus, pe care suntem invitaţi să ni le însuşim. Pe măsură ce le dăm mărturie oamenilor care au o părere greşită despre Dumnezeu, devenim o putere spre bine, care îi aduce slavă. Ca reprezentanţi ai lui Hristos, credincioşii trebuie să fie cunoscuţi pentru integritatea lor morală şi pentru preocuparea lor practică pentru binele altora. Experienţa noastră religioasă, dacă este autentică, se va face remarcată şi va avea un impact asupra lumii. Şi dacă vom face front comun şi vom descoperi lumii caracterul lui Hristos, mărturia noastră va fi într-adevăr puternică.
Ce fel de mărturie le dai celor din jurul tău? Ce trăsătură a ta îi atrage pe alţii să-L urmeze pe Isus?
Miercuri, 28 noiembrie – Unitate în condiţiile diversităţii
În Romani 14 şi 15, sunt în discuţie nişte probleme care divizau biserica din Roma. Pavel le cere credincioşilor să fie toleranţi şi răbdători unii cu alţii, ca să nu existe dezbinare în biserică.
4. Ce probleme de conştiinţă îi făceau pe membrii bisericii din Roma să se judece unul pe altul şi să nu poată fi uniţi? Romani 14:1-6
Probabil că aici era vorba de aspecte legate de necurăţia ceremonială iudaică. Pavel îi îndeamnă pe credincioşi să nu se apuce „la vorbă asupra părerilor îndoielnice” (Romani 14:1), chestiuni discutabile care nu priveau mântuirea şi care ar trebui să rămână la latitudinea conştiinţei fiecăruia (Romani 14:5.)
Legat de alimentaţie, Pavel nu se referă aici la consumul cărnii interzise în Leviticul 11. Nu există nicio dovadă că primii creştini ar fi început să mănânce carne de animale necurate şi este cert că Petru nu consuma aşa ceva (Faptele 10:14). Faptul că cei „slabi” nu mâncau decât verdeţuri (Romani 14:2) şi că disputa era legată şi de băutură (vers. 17,21) arată că aici este vorba despre necurăţia ceremonială, dovadă cuvântul „necurat” (koinos) din versetul 14. În versiunea Vechiului Testament în limba greacă veche, termenul nu este folosit cu referire la animalele necurate din Leviticul 11, ci la „întinarea”, „necurăţia” ceremonială. Se pare că unii credincioşi nu mâncau la mesele de părtăşie de teamă că alimentele erau preparate necorespunzător sau că fuseseră jertfite idolilor.
Când vorbeşte despre păzirea anumitor zile, Pavel nu se referă la Sabat – el păzea Sabatul (Faptele 13:14; 16:13; 17:2) -, ci, mai degrabă, la sărbătorile sau zilele de post iudaice. Pavel îndeamnă la toleranţă faţă de cei sinceri şi scrupuloşi în respectarea acestor ritualuri, atâta timp cât ei nu le consideră mijloace de mântuire. Dovada unităţii creştinilor stă în răbdarea şi îndelunga răbdare faţă de cei care au alte păreri în aspecte neesenţiale ale credinţei.
Cum facem deosebire între lucrurile esenţiale si cele neesenţiale?
Joi, 29 noiembrie – Unitatea în misiune
5. Compară starea ucenicilor din timpul Cinei Domnului cu cea de la Ziua Cincizecimii. Cum au ajuns să se schimbe atât de mult? Luca 22:24; Faptele 1:14; Faptele 2:1,46
Ucenicii au ajuns să fie „una” pentru că s-au adunat cu toţii şi s-au rugat pentru împlinirea făgăduinţei lui Isus de a le trimite un Mângâietor.
În timp de aşteptau, ar fi putut găsi cu uşurinţă motive să se critice unul pe altul. Unii l-ar fi putut condamna pe Petru pentru că L-a tăgăduit pe Isus (Ioan 18:15-18,25-27) şi pe Toma, pentru că s-a îndoit de învierea lui Isus (Ioan 20:25), pe Ioan şi Iacov pentru că au cerut locurile cele mai înalte în împărăţia Sa (Marcu 10:35-41) sau pe Matei care fusese un vameş demn de dispreţ (Matei 9:9).
„Aceste zile de pregătire au fost zile de adâncă cercetare a inimii. Ucenicii şi-au dat seama de nevoia lor spirituală şi au strigat către Domnul după ungerea sfântă, care avea să-i facă destoinici pentru lucrarea de câştigare de suflete. Ei nu au cerut o binecuvântare care să le servească numai lor. Asupra lor apăsa povara salvării sufletelor. Ei au înţeles că Evanghelia trebuia să fie dusă lumii şi, în vederea acestui lucru, cereau puterea pe care le-a făgăduit-o Domnul Hristos.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, ed. 2014, p. 29
Părtăşia şi rugăciunile intense i-au pregătit pe ucenici pentru experienţa Cincizecimii. Când s-au apropiat de Dumnezeu şi au lăsat deoparte deosebirile dintre ei, Duhul Sfânt i-a pregătit să dea mărturie despre Isus fără teamă şi cu îndrăzneală. Isus le iertase multele greşeli şi aveau curaj să meargă înainte. Acum, „năzuinţa credincioşilor era să descopere asemănarea cu caracterul lui Hristos şi să lucreze pentru extinderea împărăţiei Sale.” – Ibidem, pp. 37-38. De aceea, Domnul a făcut lucruri minunate prin ei. Ce lecţie pentru noi, ca biserică!
Este uşor să vedem greşelile altora. De ce ar trebui să lăsăm deoparte greşelile altora? Care ar trebui să fie ţinta noastră?
Vineri, 30 noiembrie – Un gând de încheiere
„în cadrul bisericii, Scriptura ilustrează modul în care Duhul Sfânt a călăuzit biserica primară în procesul de luare a deciziilor. Lucrul acesta se vede în cel puţin trei moduri strâns legate între ele: prin revelaţii (Duhul Sfânt le-a spus oamenilor ce au de făcut: Corneliu, Anania, Filip şi, probabil, aruncarea sorţilor), prin Scriptură (biserica a ajuns la o concluzie folosindu-se de Scriptură) şi prin consens (Spiritul a lucrat în cadrul comunităţii, aproape imperceptibil, creând un consens prin dialog şi studiu, astfel că biserica a înţeles că Duhul Sfânt este la lucru). Se pare că, atunci când comunitatea credincioşilor s-a confruntat cu controverse culturale, doctrinare sau teologice, Duhul Sfânt a lucrat prin consens în procesul de luare a deciziilor. Aici vedem rolul activ al comunităţii credincioşilor, şi nu doar al liderilor ei, dar şi importanţa rugăciunii pentru discernământ. Călăuzirea Duhului Sfânt este simţită prin înţelegerea de către comunitate a Cuvântului lui Dumnezeu, a experienţei membrilor ei şi a nevoilor lor şi prin experienţa liderilor implicaţi în procesul de slujire. Diferitele decizii ale bisericii au fost luate în cadrul unui proces călăuzit de Dumnezeu, în care Scriptura, rugăciunea şi experienţa au fost elemente ale reflecţiei teologice.” – Denis Fortin, „Duhul Sfânt şi biserica”, în Ángel Manuel Rodriguez, ed., Mesajul, misiunea şi unitatea bisericii, p. 355
Pentru studiu suplimentar: Evanghelizare, subcapitolul „Unitate în diversitate”, ed. 2008, pp. 78-81.
BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND
Biblia: Geneza 35-41
1. Ce a făcut Esau cu toată familia şi averea sa?
2. Ce mărfuri duceau cămilele ismaeliţilor care l-au cumpărat pe Iosif?
3. Cine şi-a serbat ziua de naştere în timpul detenţiei lui Iosif?
4. Ce vârstă avea Iosif când s-a înfăţişat înaintea lui Faraon?
Istoria mântuirii, capitolul 40
5. Cum şi-a dat seama Petru că ceea ce i se întâmplase nu fusese un vis sau o viziune?
Aici puteţi asculta cartea Istoria Mântuirii (Audio) sau Istoria Mântuirii – Ellen G. White (Audio)
Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat” din meniul „Departamente”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).
Ştirile de Sabat video pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia (secţiunea „Ştirile de Sabat”) sau YouTube (canalul „Conferinta Muntenia – Biserica Adventista de Ziua a Saptea”).
De pe YouTube se poate descărca cu YTD Video Downloader.
Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!