Ziua Ispăşirii

STUDIUL 6 » 2 NOIEMBRIE - 8 NOIEMBRIE

Textul de memorat: „Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-Şi ţine mânia pe vecie, ci îi place îndurarea! El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre şi va arunca în fundul mării toate păcatele lor.” (Mica 7:18.19)

Ziua Ispăşirii (în evreieşte, Yom Kippur) este, după cum se arată în Leviticul 16, cel mai solemn ritual din Vechiul Testament. Ea este descrisă în mod deliberat în inima cărţii Leviticul, carte care, la rândul ei, se află în centrul celor cinci cărţi ale lui Moise, fapt care subliniază sfinţenia deosebită a acestui ritual. Fiind denumită „o zi de Sabat, o zi de odihnă” sau, în alte versiuni, „Sabatul Sabatelor” (Leviticul 16:31), ea impunea încetarea oricărui fel de muncă, lucru unic între sărbătorile anuale israelite. În felul acesta, Ziua Ispăşirii este încadrată în conceptul de Sabat – un timp de odihnă în lucrarea îndeplinită pentru noi de Dumnezeu, în calitate de Creator şi Răscumpărător.

Săptămâna aceasta, vom studia ritualurile care se desfăşurau în Ziua Ispăşirii în sanctuarul pământesc şi ne vom opri în mod special asupra ritualurilor cu cei doi ţapi, ritualuri care ne vor ajuta să înţelegem mai bine adevăruri profunde legate de mântuire şi de eradicarea finală a păcatului.

Curăţirea anuală

1. Pentru ce se făcea ispăşire în Ziua Ispăşirii? Leviticul 16:16,30.

De-a lungul unui an, erau transferate asupra sanctuarului tot felul de păcate şi de necurăţii ritualice. Ziua Ispăşirii era momentul îndepărtării lor. Ritualul era format din trei părţi principale:

(1) Preotul aducea o jertfă de ispăşire pentru el însuşi. Marele-preot aducea un viţel ca jertfă pentru păcatele sale, asigurându-se, astfel, că era curat înainte de a intra în sanctuar şi de a îndeplini ritualul de curăţire a acestuia.

(2) Aducerea ca jertfă de ispăşire a ţapului „pentru Domnul” (Leviticul 16:8). În decursul anului, jertfele pentru ispăşire (curăţire) „aduceau” toate păcatele israeliţilor în sanctuar. În Ziua Ispăşirii, toate aceste păcate erau îndepărtate din sanctuar prin intermediul sângelui ţapului „pentru Domnul”.

(3) Ritualul de eliminare a păcatului prin ţapul pentru Azazel. Dumnezeu dorea să scoată păcatele afară din sanctuar şi din tabăra poporului Său. În acest scop, cel de-al doilea ţap era trimis în pustie.

2. Ce se făcea cu ţapul pentru Azazel şi ce simboliza acest lucru? Leviticul 16:15.

În cazul ţapului pentru Domnul, nu avea loc o mărturisire a păcatului şi nici punerea mâinilor, deci sângele acestei jertfe nu purta păcatul, el nu întina, ci, dimpotrivă, curăţa. Rezultatul este descris în versetele 16 şi 20. Marele-preot făcea ispăşire cu sângele ţapului pentru Domnul, curăţind întregul sanctuar şi, totodată, poporul, astfel încât, în momentul în care sanctuarul era curăţit de păcatele poporului, poporul însuşi era curăţit de aceste păcate. Prin urmare, Ziua Ispăşirii era o zi unică, deoarece numai atunci devenea curat şi poporul, şi era curat şi sanctuarul.

De asemenea, merită subliniată ideea că Ziua Ispăşirii constituia faza a doua a ispăşirii. Prima fază se derula pe parcursul anului şi era perioada în care israeliţii primeau iertare. Păcatele lor nu erau şterse ci erau încredinţate lui Dumnezeu Însuşi, care promisese să Se ocupe de ele. În schimb, a doua fază nu mai avea în vedere iertarea, întrucât poporul era deja iertat. De altfel, verbul „a ierta” nu mai apare deloc în Leviticul 16 sau în Leviticul 23:27-32. Aceasta ne arată că planul de mântuire nu urmăreşte în mod exclusiv iertarea păcatelor, idee care capătă şi mai mult sens atunci când este privită în contextul mai larg al marii lupte.

Mai mult decât iertare

3. Care era principala misiune a marelui-preot în Ziua Ispăşirii? Leviticul 16:32-34.

Rolul principal al marelui-preot era acela de reprezentant al păcătosului înaintea lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte sanctuarul, el gestiona sistemul şi îndeplinea diferitele ritualuri de aducere a jertfelor şi a darurilor (Evrei 8:3). Însă, cu ocazia Zilei Ispăşirii, el avea o misiune uriaşă: el îndeplinea aproape toate ritualurile, cu excepţia ducerii în pustie a ţapului pentru Azazel (el era totuşi cel care dădea porunca de trimitere a ţapului).

În această zi, marele-preot devenea un exemplu viu al lui Hristos. După cum atenţia poporului lui Dumnezeu de la data aceea era îndreptată spre marele-preot, tot la fel, astăzi, privirile noastre sunt aţintite numai asupra Domnului Isus. După cum lucrarea marelui-preot de pe pământ îi aducea poporului curăţire de păcat, tot la fel lucrarea Domnului Isus din sanctuarul ceresc ne aduce nouă curăţire de păcat (Romani 8:34; 1 Ioan 1:9). După cum unica speranţă a poporului de odinioară era legată de marele-preot, tot la fel speranţa noastră este doar Hristos.

„Sângele lui Hristos, care era menit să-l elibereze pe păcătosul pocăit de condamnarea Legii, nu avea să şteargă păcatul; acesta avea să rămână scris în sanctuar până la ispăşirea finală; tot astfel, în simbol, sângele jertfei pentru păcat îndepărta păcatul de la cel pocăit, dar rămânea în sanctuar până la Ziua Ispăşirii.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 357

Potrivit cu Leviticul 16:16-20, marele-preot trebuia să intre în Sfânta Sfintelor şi să o cureţe de necurăţiile rituale, de nelegiuiri şi de păcate. El transfera toate fărădelegile, toate nelegiuirile şi toate păcatele lui Israel asupra ţapului viu, apoi le trimitea în pustie prin acest ţap. În acest mod, toată vina poporului dispărea. Aşadar, unicul scop al Zilei Ispăşirii era curăţirea de păcat, şi nu iertarea. În această zi, nu era necesar ca Dumnezeu să acorde iertare, fiindcă El iertase deja păcatele.

Cum ne putem forma bunul obicei de a ne bizui cu totul numai pe meritele Domnului Hristos atunci când punem la lucru toată capacitatea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu de a îndepărta păcatul de la noi?

Azazel

4. Citeşte Leviticul 16:20-22. Ce se întâmpla cu ţapul cel viu?

Ritualul cu ţapul cel viu nu era practic un ritual de aducere a unei jertfe. Mai întâi, se hotăra prin tragere la sorţi care dintre cei doi ţapi era pentru Yahweh şi care era pentru Azazel. În timp ce ţapul pentru Domnul urma să fie adus ca jertfă de ispăşire (vers. 9, 15), ţapul pentru Azazel mai este numit şi „ţapul cel viu”, deoarece nu era înjunghiat, probabil tocmai pentru a transmite ideea că ritualul nu însemna aducerea unei jertfe. De asemenea, ţapul cel viu intra în acţiune numai după ce marele-preot termina de făcut ispăşirea pentru întregul sanctuar (vers. 20). Ideea aceasta nu poate fi subliniată îndeajuns: ritualul cu ţapul cel viu nu avea nimic de-a face cu curăţirea efectivă a sanctuarului sau a poporului, fiindcă acestea fuseseră deja curăţite.

Dar cine sau ce este acest Azazel? Interpreţii iudaici timpurii îl identificau pe Azazel ca fiind primul înger care a păcătuit şi autorul principal al păcatului şi, mai mult chiar, conducătorul îngerilor răi. Noi îl recunoaştem astăzi ca fiind simbolul lui Lucifer.

Ritualul cu ţapul cel viu era o ceremonie de eliminare finală a păcatului. Păcatul era aşezat asupra celui care îl inventase şi era apoi ţinut pentru totdeauna la distanţă de popor. „Ispăşirea” făcută prin intermediul acestuia avea în vedere pedeapsa (Leviticul 16:10), asupra acestui ţap era transferată răspunderea finală pentru păcat.

Niciodată şi în niciun fel Satana nu poartă păcatul pentru noi în calitate de înlocuitor al nostru. Numai Isus a făcut acest lucru şi este o blasfemie să credem că Satana ar avea vreun rol de îndeplinit în procesul mântuirii noastre.

Ritualul cu ţapul cel viu are unele puncte comune cu legea martorului mincinos (Deuteronomul 19:16-21). Acuzatorul şi învinuitul se înfăţişează înaintea Domnului, reprezentat de preoţi şi de judecători; se face anchetă şi dacă se dovedeşte că acuzatorul este un martor mincinos, el primeşte pedeapsa pe care o ceruse pentru celălalt (vezi cazul lui Haman care ridicase o spânzurătoare pentru Mardoheu).

Mulţumeşte-I din nou lui Dumnezeu pentru iertare, pentru îndurarea Sa şi pentru că a promis să nu-Şi mai aducă aminte de păcatul tău (Ieremia 31:34). Ce putem face ca să uităm şi noi păcatele de care am fost iertaţi? Este important? De ce?

În Ziua Ispăşirii

„În felul acesta, prin slujbele de la cortul întâlnirii şi de la templul care i-a luat locul mai târziu, poporul era învăţat zilnic despre marile adevăruri referitoare la moartea şi slujirea Domnului Hristos şi, o dată pe an, mintea tuturor era îndreptată spre evenimentele de încheiere a marii controverse dintre Hristos şi Satana, spre curăţirea finală a universului de păcat şi de păcătoşi.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 358

5. Ce trebuiau să facă israeliţii în Ziua Ispăşirii? Care este echivalentul pentru noi, cei care trăim astăzi în adevărata Zi a Ispăşirii? Leviticul 16:29-31; 23:27-32.

Cel care nu respecta instrucţiunile primite de Moise trebuia să fie omorât (Leviticul 23:29,30). De aceea, Ziua Ispăşirii era o ocazie în care se decidea viaţa sau moartea fiecăruia şi în care se aştepta din partea credinciosului dovada de loialitate totală faţă de Dumnezeu.

Să ne gândim, de exemplu, că un om oarecare nu lua în serios Ziua Ispăşirii, cu toate că îşi mărturisise toate păcatele pe parcursul anului. Ce demonstra el prin atitudinea sa de dispreţ faţă de ceea ce Domnul intenţiona să ilustreze în această zi? Demonstra că nu Îi era loial lui Dumnezeu.

Aceasta înseamnă că un om care mărturiseşte că are credinţă în Dumnezeu poate totuşi să-şi piardă mântuirea. Ca adventişti de ziua a şaptea noi nu credem în doctrina „odată mântuit, mântuit pentru totdeauna”, pentru că ea nu se găseşte în Scriptură. Noi credem că avem mântuirea prin Hristos atâta timp cât trăim prin credinţă şi ne predăm Lui, cerând puterea Sa pentru a birui ispitele şi iertarea Sa atunci când cădem.

6. Citeşte Matei 18:23-35. Ce învăţătură putem desprinde din această parabolă impresionantă?

Ziua Ispăşirii din viaţa lui Isaia

În viziunea din Isaia 6:1-6, profetul Îl vede pe Împăratul cerului stând în templu pe un tron „foarte înalt”. Avem aici o scenă a judecăţii, anunţată deja în capitolul 5:16. Profetul are ocazia de a-L privi pe adevăratul Împărat, care este identificat în Evanghelia după Ioan ca fiind Isus Hristos (Ioan 12:41).

Deşi era profetul lui Dumnezeu şi îi chema pe alţii la pocăinţă, Isaia a înţeles că nu putea să stea în prezenţa Divinităţii. În faţa sfinţeniei şi a slavei lui Dumnezeu, el şi-a văzut propria păcătoşenie şi a văzut, totodată, şi necurăţia poporului. Sfinţenia nu este compatibilă cu păcatul. La fel ca Isaia, trebuie să înţelegem că, dacă ne bazăm pe noi înşine, nu putem să rămânem în picioare la judecată. Singura noastră speranţă este posibilitatea de a avea un Înlocuitor.

7. Ce aluzii la Ziua Ispăşirii putem găsi în Isaia 6:1-6?

Isaia are o experienţă personală a Zilei Ispăşirii. Templul plin de fum, împreună cu altarul, judecata şi ispăşirea pentru păcat şi necurăţie ne trimit cu gândul la Ziua Ispăşirii. În rolul de preot este un serafim (literal, „Cel ca o flacără de foc”) care ia un cărbune de pe altar (unde se afla, probabil, o jertfă) ca să facă ispăşire pentru păcatul profetului.

Avem aici o ilustrare sugestivă pentru curăţirea de păcat care devine posibilă prin jertfa Domnului Isus şi prin slujirea Sa preoţească. Isaia şi-a dat seama că era vorba despre un ritual de curăţire şi a aşteptat liniştit ca buzele să-i fie atinse de cărbune. Apoi, a fost anunţat că, prin această atingere, „nelegiuirea [lui] este îndepărtată şi păcatul [lui] este ispăşit” (Isaia 6:7). Forma verbelor din acest verset (diateza pasivă) ne arată că iertarea este oferită de Cel care stă pe scaunul de domnie. Aşadar, Judecătorul îndeplineşte, în acelaşi timp, şi rolul de Mântuitor.

Lucrarea lui Dumnezeu de curăţire ne conduce de la frică (exprimată de Isaia prin cuvintele „Vai de mine!”) la curaj („Iată-mă, trimite-mă!”). Cunoaşterea lucrării care se desfăşoară în cer în Ziua Ispăşirii ne pregăteşte pentru misiune, întrucât cunoaşterea adevărată ne oferă convingere şi încredere. Noi ştim că la judecată avem un Înlocuitor, pe Isus Hristos, şi că neprihănirea Sa (simbolizată de sângele Său) ne face în stare să rămânem în picioare, fără teamă de condamnare (Romani 8:1). Recunoştinţa este motivaţia plecării în misiune. Păcătoşii achitaţi sunt cei mai buni ambasadori ai cerului (2 Corinteni 5:18-20), deoarece ei ştiu din ce i-a scos Dumnezeu.

Studiu suplimentar

„Acum are loc evenimentul prefigurat în ultimul serviciu solemn din cadrul Zilei Ispăşirii. Când ceremonia din Locul Preasfânt se încheia şi păcatele lui Israel erau îndepărtate din Sanctuar în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, era adus viu înaintea Domnului ţapul ispăşitor. Marele preot mărturisea asupra lui, în faţa adunării, «toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei»; acestea erau puse pe capul ţapului de trimis (Leviticul 16:26). În acelaşi fel, după ce se va încheia ispăşirea din sanctuarul ceresc, în prezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor cereşti şi a mulţimii celor răscumpăraţi, păcatele copiilor lui Dumnezeu vor fi puse asupra lui Satana; el va fi declarat vinovat de toate păcatele pe care i-a provocat să le comită.” – Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 658

Întrebări pentru discuţie

1. De ce este incompletă cunoaşterea planului de mântuire dacă nu se ia în considerare sau dacă se diminuează importanţa lucrării Domnului Hristos ca Mare-Preot al nostru? Ce ne învaţă sanctuarul despre importanţa lucrării de mijlocire pentru planul de mântuire? Ce ne spune despre importanţa acestei lucrări cartea Evrei (o carte dedicată în mare parte lucrării lui Hristos din sanctuarul ceresc)?

2. S-a afirmat că activitatea desfăşurată de Domnul Hristos de la moartea Sa şi până la intrarea Sa în sanctuarul ceresc este o parte a planului prin care Dumnezeu Şi-a propus să rezolve problema păcatului şi, totodată, să răspundă tuturor acuzaţiile legate de dreptatea, corectitudinea şi dragostea Sa. Meditează la implicaţiile acestui adevăr, aşezându-l în cadrul mai larg al marii lupte şi al marilor mize puse în joc de tragedia păcatului.

3. Multor adventişti de ziua a şaptea le-a fost prezentat subiectul Zilei Ispăşirii într-un mod greşit, care i-a lipsit de bucuria mântuirii. Ei nu au reuşit să înţeleagă care este scopul real al acestei ceremonii. Gândeşte-te la cuvântul „ispăşire”. Ce înseamnă el? Cum este realizată ispăşirea? Cine o realizează? Cum se procedează? În ce mod ne ajută răspunsurile la aceste întrebări să înţelegem că vestea despre Ziua Ispăşirii este o veste bună?