Jertfa

STUDIUL 3 » 12 OCTOMBRIE - 18 OCTOMBRIE

Textul de memorat: „Vă îndemn dar fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.” (Romani 12:1)

Jertfa este conceptul central al Evangheliei. În limbile biblice, cuvintele folosite pentru „jertfă” sunt adeseori legate de ideea de apropiere de Dumnezeu şi de ofrandă adusă lui Dumnezeu. În sensul lui principal, cuvântul ebraic pentru „ofrandă”, sau „jertfă”, se referă la actul înfăţişării înaintea lui Dumnezeu, la actul aducerii unui dar înaintea Sa. Echivalentul grecesc înseamnă „dar” şi se referă la aducerea unei jertfe. În limba română, pentru a exprima ideea de dar oferit Divinităţii, avem cuvintele „ofrandă”, „dar”, „prinos”, „jertfă” şi chiar „sacrificiu”.

Săptămâna aceasta, ne vom opri asupra câtorva jertfe pe care credincioşii I le-au adus lui Dumnezeu şi vom descoperi că El a cerut dintotdeauna să I Se aducă jertfe. Totuşi ideea pe care o vom sublinia în mod special este aceea că Dumnezeu Însuşi a oferit jertfa supremă: S-a oferit pe Sine în persoana Domnului Isus Hristos.

Prima jertfă

1. Care a fost răspunsul lui Dumnezeu la păcatul lui Adam şi al Evei? Geneza 3:9-21

Adam şi Eva trăiau într-o lume desăvârşită, într-o grădină sfântă ca un templu şi se bucurau de comuniunea directă cu Creatorul lor. Primul lor păcat a produs o ruptură în relaţia lor cu El şi omului îi era cu neputinţă să refacă această relaţie. În ciuda acestui lucru, Dumnezeu plănuise deja o soluţie pentru îndreptarea acestui abuz de încredere şi, înainte de a rosti hotărârea de condamnare, El le-a oferit speranţa unui Mântuitor (Geneza 3:15).

„Adam şi Eva stăteau înaintea Dumnezeului lor ca nişte răufăcători, aşteptând sentinţa impusă de fărădelegea lor. Însă, înainte să audă despre spini şi pălămidă, despre durerea şi chinul care aveau să fie partea lor şi despre ţărâna în care aveau să se întoarcă, ei au auzit nişte cuvinte care trebuie să le fi insuflat speranţă. Chiar dacă trebuiau să sufere, […] ei puteau privi înainte, spre biruinţa finală.” – Ellen G. White, That 1 May Know Him, p.16

Imediat după rostirea sentinţei, când le-a făcut haine de piele ca să le acopere goliciunea şi ruşinea, Domnul le-a arătat pe ce bază urma să fie obţinută această biruinţă. Deşi nu se afirmă explicit, putem deduce că, în acea ocazie, a trebuit să moară un animal nevinovat şi că moartea lui a fost percepută ca o jertfă (Geneza 3:21).

Gestul lui Dumnezeu de a le oferi vinovaţilor haine a devenit un act simbolic. Aidoma jertfelor aduse în sanctuarul din pustie, care garantau relaţia specială dintre Dumnezeu şi poporul Său, hainele din Grădina Edenului i-au asigurat pe Adam şi Eva că planurile bune ale Tatălui ceresc faţă de ei nu se schimbaseră.

Aşadar, observăm că, încă de la începutul istoriei omenirii, jertfele au transmis ideea că relaţia dintre oamenii păcătoşi şi Dumnezeu nu putea să fie refăcută decât prin moartea Domnului Isus, moarte prefigurată de aceste jertfe.

Reciteşte Geneza 3:9-21. Ce înseamnă pentru tine faptul că Dumnezeu le-a oferit lui Adam şi Evei făgăduinţa „biruinţei finale” înainte de a rosti sentinţa în dreptul lor? Ce ne spune aceasta despre atitudinea lui Dumnezeu faţă de noi, nişte fiinţe atât de căzute?

Tipuri de jertfe

În Vechiul Testament, credincioşii aduceau jertfe cu ocazia anumitor sărbători şi în diferite circumstanţe ale vieţii. Ei puteau aduce înaintea Domnului diferite lucruri, cum ar fi mâncare sau băuturi, dar şi animale. Sacrificarea unor animale reprezintă cel mai vechi element al serviciului din sanctuar şi, împreună cu slujba preoţească, formează centrul sistemului religios israelit. Viaţa religioasă era de neconceput fără jertfe.

2. Ce tipuri de jertfe sunt prezentate în următoarele pasaje? Exodul 12:21-27; 25:2-7; Leviticul 2:1-3; 4:27-31.

Dumnezeu a stabilit sistemul jertfelor pentru ca oamenii credincioşi să poată intra într-o relaţie apropiată cu El. Iată de ce jertfele puteau fi aduse într-o diversitate de situaţii: când cineva dorea să-şi exprime recunoştinţa când avea o bucurie, când era o sărbătoare, când dorea să ofere un dar, când dorea să obţină iertare, când dorea să-şi exprime pocăinţa ori consacrarea sau când dorea să repare o daună.

Printre cele mai importante tipuri de jertfe se numărau arderea-de-tot (Leviticul 1) şi jertfa de mâncare (Leviticul 2), dar şi jertfa de mulţumire, sau de pace, cum este tradusă în unele versiuni (Leviticul 3), jertfa pentru ispăşire, sau pentru curăţirea păcatului (Leviticul 4), şi jertfa pentru vină, sau pentru repararea unei pagube (Leviticul 5:14 – 6:7).

Primele trei erau jertfe de bunăvoie şi aveau scopul de a-i aminti dătătorului că Îi aparţinea Domnului cu tot ceea ce era şi avea. Arderea-de-tot simbolizează consacrarea totală a dătătorului. Jertfa de mâncare reprezintă consacrarea posesiunilor materiale – alimente, animale etc. Jertfa de mulţumire este singura din care dătătorul primea o parte pentru a o consuma personal.

Ultimele două tipuri de jertfă erau obligatorii. Ele îi aminteau poporului că faptele rele, chiar dacă au consecinţe, pot fi reparate. Jertfa de curăţire, denumită adesea şi „jertfă pentru păcat” sau „jertfă pentru ispăşire”, era adusă după întinarea prin călcarea legii ceremoniale, când omul devenea conştient de o întinare morală survenită ca urmare a unui păcat.

Multitudinea cazurilor în care puteau fi aduse jertfe ne arată că fiecare aspect al vieţii noastre trebuie să fie sub controlul lui Dumnezeu. Cum ne putem forma obiceiul de a-I preda Lui tot ce avem şi ce suntem? Ce se întâmplă dacă nu facem aşa?

Jertfa de pe muntele Moria

3. Ce a învăţat Avraam despre jertfă? Geneza 22:1-19

Ce a urmărit Dumnezeu prin această probă ieşită din comun la care l-a supus pe Avraam? De-a lungul vieţii, patriarhul s-a bucurat permanent de făgăduinţele divine: i-au fost promise o patrie, urmaşi şi multe binecuvântări; i-a fost promis un fiu şi i-a fost promisă ocrotire pentru Ismael. Avraam a sacrificat, dar a făcut-o întotdeauna în lumina unei făgăduinţe. Dar, în situaţia descrisă în Geneza 22, nu a mai primit nicio făgăduinţă din partea lui Dumnezeu, ci numai o poruncă de a-I aduce ca jertfă pe singurul fiu pe care îl primise prin făgăduinţă. Ascultând de această poruncă, el a demonstrat că, pentru el, Dumnezeu era mai important decât orice altceva.

„Pentru ca să imprime în mintea lui Avraam valoarea Evangheliei şi pentru a-i pune la probă credinţa, Dumnezeu îi poruncise să-l aducă jertfă pe fiul său. Chinul de moarte prin care a trecut în timpul zilelor de teribilă încercare a fost îngăduit pentru ca el să poată înţelege, din proprie experienţă ceva din măreţia sacrificiului făcut de Dumnezeul cel veşnic pentru mântuirea omului. Nicio altă încercare nu i-ar fi pricinuit lui Avraam un astfel de chin sufletesc, ca aducerea fiului său ca jertfă. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pradă unei morţi chinuitoare şi pline de ocară.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 154

În ceea ce priveşte jertfa, Avraam a înţeles că există două principii esenţiale. A înţeles, în primul rând, că numai Dumnezeu Însuşi poate aduce jertfa adevărată şi că numai El poate pune la dispoziţie calea spre mântuire. Domnul este Cel care va avea grijă şi care va trebui să aibă grijă de mielul pentru arderea-de-tot. Pentru a imortaliza acest principiu, el îi dă locului respectiv numele Iehova lire, care înseamnă „Domnul va purta de grijă”. În al doilea rând, jertfirea unui animal are rol substitutiv, salvând viaţa lui Isaac. Berbecul este adus „în locul” lui Isaac (Geneza 22:13). Acest animal, pus la dispoziţie de Dumnezeu, este o prefigurare a Mielului lui Dumnezeu, Isus Hristos, asupra căruia „Domnul a făcut să cadă […] nelegiuirea noastră, a tuturor” (Isaia 53:6,7; Faptele 8:32).

Ce supunere uimitoare faţă de Domnul! Gândeşte-te la ultima ocazie în care ai fost nevoit să mergi înainte cu totul prin credinţă şi să faci un lucru care ţi-a adus multă durere. Ce ai învăţat din acţiunile tale şi cât de bine ţi s-au întipărit în minte aceste lecţii?

Viaţă pentru viaţă

4. Citeşte Leviticul 17:10,11. Ce funcţie îi dă Dumnezeu sângelui?

Dumnezeu le porunceşte israeliţilor să nu mănânce sânge şi spune de ce: sângele înseamnă viaţă şi Dumnezeu a făcut din sângele jertfei o cale de răscumpărare a vieţii umane. Viaţa unei fiinţe, reprezentată de sânge, răscumpără viaţa altei fiinţe. Acest principiu al substituirii, devenit explicit pe muntele Moria, când Avraam a adus sângele berbecului în locul sângelui fiului său, este ferm ancorat în cerinţele Legii, date Israelului antic.

La fel ca în Geneza 22, Dumnezeu arată că El Însuşi va avea grijă de calea de ispăşire; în originalul ebraic, în Leviticul 17:11 se pune accent pe pronumele Eu: „Eu vi l-am dat”, pentru a arăta că numai Dumnezeu ne poate pune la dispoziţie calea de răscumpărare [n.tr. – în limba română, ca o particularitate a limbii, subiectul este inclus: „Vi l-am dat…”].

După cum remarcăm, conceptul biblic de jertfă diferă de noţiunea de jertfă din alte religii. În Biblie, nu omul este cel care vine înaintea lui Dumnezeu şi ştie cum să-L îmbuneze, ci Dumnezeu este cel care îi pune la dispoziţie omului mijlocul prin care poate veni înaintea Sa. Prin Domnul Hristos: El Însuşi oferă sângele pentru răscumpărare.

5. Care sunt pericolele pe care le prezintă sistemul ritualic? 1 Samuel 15:22; Mica 6:6-8.

Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să aşeze sistemul jertfelor în locul atitudinii adecvate a inimii, ci jertfele trebuiau să deschidă inima credinciosului faţă de Domnul. Când pierdem din vedere faptul că jertfele sunt expresia relaţiei spirituale dintre Dumnezeu şi noi şi că ele arată spre o jertfă mai mare, şi anume spre Isus Hristos, ajungem să credem că ritualul jertfei este un mecanism prin care obţinem ispăşirea în mod automat. Mai mult decât jertfe, Dumnezeu doreşte ca inimile noastre să fie într-o relaţie bună cu El (Psalmii 51:16,17). Profeţii israeliţi, fără excepţie, au acuzat poporul de falsă evlavie şi l-au îndemnat să facă dreptate, să iubească mila şi să umble smerit cu Dumnezeu (vezi Mica 6:6-8; compară cu Isaia 1:10-17).

În ce aspecte ne confruntăm şi noi cu pericolul menţionat mai sus? De ce ne este uneori atât de greu să ne dăm seama că facem exact ce făceau israeliţii odinioară? Cum putem evita această greşeală?

Jertfele astăzi – jertfa vie

Cu toate că după moartea Domnului Hristos ca jertfă pentru noi nu a mai fost nevoie de jertfe, Noul Testament vorbeşte totuşi despre nevoia de a aduce jertfe, dar de alt fel.

6. Ce fel de jertfe trebuie să-I aducem lui Dumnezeu astăzi? Romani 12:1,2; Filipeni 4:18; Evrei 13:15,16; 1 Petru 2:5.

Terminologia utilizată în sistemul jertfelor s-a dovedit a fi utilă în biserica timpurie pentru descrierea unei vieţi total consacrate lui Dumnezeu. La ea a apelat Pavel când a făcut referire la martiriul său, afirmând că urma să fie „turnat ca o jertfă de băutură” (Filipeni 2:17; 2 Timotei 4:6).

7. Ce mesaj ne este transmis în Romani 12:1? Cum putem aplica acest adevăr la viaţa noastră?

„Jertfa vie” înseamnă consacrarea întregii fiinţe lui Dumnezeu. Ea include consacrarea trupului (Romani 12:1), dar şi transformarea minţii (vers. 2). Scopul acestei puneri deoparte (ceea ce în limbaj biblic se cheamă „sfinţire”) este acela de a-I sluji Domnului. Creştinii se vor aduce pe ei înşişi lui Dumnezeu cu tot ce au şi sunt, iar El, în îndurarea Sa, le va îndrepta privirea spre Hristos – Jertfa noastră şi Calea spre mântuire.

În acest context, Pavel le adresează creştinilor apelul de a-L imita pe Hristos. Adevărata cunoaştere a harului lui Dumnezeu duce la o viaţă de consacrare faţă de El şi la slujirea semenilor noştri din iubire. Supunerea eului şi a poftelor lui faţă de voinţa Sa este unica reacţie Înţeleaptă în faţa jertfei supreme a Domnului Hristos pentru noi.

Avem nevoie să ajungem la o armonie între cunoştinţele noastre despre adevărul spiritual şi doctrinal şi modul în care ne slujim semenii. Fiecare aspect al vieţii noastre ar trebui să fie o dovadă a autenticităţii consacrării noastre faţă de Domnul. Închinarea adevărată nu ţine niciodată numai de suflet şi de inimă; ea trebuie să încorporeze şi faptele de slujire dezinteresată, pentru că aşa ne-a învăţat Domnul nostru.

Studiu suplimentar

„Fusese greu chiar şi pentru îngeri să pătrundă înţelesul adânc al tainei mântuirii – să înţeleagă faptul că Fiul lui Dumnezeu, Comandantul cerului, trebuia să moară pentru omul vinovat. Când lui Avraam i-a fost dată porunca de a-l aduce jertfă pe fiul său, aceasta a trezit interesul fiinţelor cereşti. Cu un viu interes, ele au urmărit fiecare pas în aducerea la îndeplinire a acestei porunci. Când, la întrebarea lui Isaac: «Unde este mielul pentru arderea-de-tot?», Avraam a răspuns: «Domnul Însuşi va purta de grijă de miel» şi când mâna tatălui a fost oprită în momentul în care era gata să-l înjunghie pe fiul său, iar berbecul de care Se îngrijise Dumnezeu a fost adus ca jertfă în locul lui Isaac, atunci s-a revărsat lumină asupra tainei mântuirii şi chiar îngerii au înţeles mult mai clar hotărârea minunată pe care Dumnezeu o luase pentru mântuirea omului.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 155

Întrebări pentru discuţie

1. „Picioarele noastre vor umbla pe căile Lui, buzele noastre vor rosti adevărul şi vor răspândi Evanghelia, limba noastră va aduce vindecare, mâinile noastre îi vor ridica pe cei căzuţi şi vor face multe treburi obişnuite, precum gătitul şi spălatul, dactilografiatul şi reparatul; braţele noastre îi vor îmbrăţişa pe cei singuri şi neiubiţi, urechile noastre vor asculta strigătul celor în necaz şi ochii noştri vor privi cu smerenie şi cu răbdare spre Dumnezeu.” – John Stott, Romans, p. 322
Cum explică citatul acesta ce înseamnă să aducem trupurile noastre ca pe o jertfă vie? Din ce motiv nu putem duce o astfel de viaţă decât prin răstignirea eului?

2. După cum am văzut în studiul din săptămâna aceasta, o mare problemă a fost aceea că oamenii au avut tendinţa de a vedea sistemul jertfelor ca pe un scop în sine, şi nu ca pe un mijloc de atingere a unui scop – şi anume o viaţă în întregime consacrată lui Dumnezeu, consacrare a cărei dovadă este faptul că le slujim semenilor din iubire. În ce privinţe sunt adventiştii de ziua a şaptea (care au primit atâta lumină) în pericolul de a merge pe aceeaşi cale, socotind poate că marile adevăruri pe care le deţin sunt un scop în sine şi nu un mijloc care duce spre un anumit scop?

3. Meditează mai mult la experienţa avută de Avraam şi de Isaac pe muntele Moria. Deşi este tulburătoare, s-ar putea afirma că tocmai aceasta a fost menirea ei: să tulbure, să genereze consternare şi suferinţă. De ce crezi că ar susţine cineva ideea că experienţa aceasta a fost menită, printre altele, să stârnească aceste emoţii în sufletul cititorului?