Mesajul nostru profetic

STUDIUL 11 » 7 DECEMBRIE - 13 DECEMBRIE

Textul de memorat: „Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: «Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui, şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!»” (Apocalipsa 14:6,7)

Mesajul despre judecată din Daniel 7 şi 8 este legat în mod direct de scena marii lupte descrise în Apocalipsa 12-14. Aici se găsesc mesajele celor trei îngeri, în care sunt abordate tema creării lumii, a judecăţii şi a Evangheliei (Apocalipsa 14:6-12). Ele formează împreună apelul final al lui Dumnezeu în vederea pregătirii noastre urgente pentru revenirea Domnului Isus.

Solia primului înger poartă pe bună dreptate numele de „Evanghelie veşnică”, întrucât este adevărul predicat de apostoli, care îi îndemnau pe oameni să se întoarcă „de la aceste lucruri deşarte la Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, pământul şi marea şi tot ce este în ele” (Faptele 14:15; compară cu Faptele 4:24). Ceea ce îi dă o importanţă deosebită acestui mesaj este faptul că acesta este singurul loc din cartea Apocalipsa în care apare cuvântul „Evanghelie”. De aceea, atunci când predicăm despre evenimentele din timpul sfârşitului, trebuie să ne asigurăm că în centrul prezentărilor noastre se află această Evanghelie.

Timpul dezamăgirii

1. Citeşte Apocalipsa 10. Ce mesaj ne transmite îngerul care are în mână o cărticică deschisă? Ce înseamnă „trebuie să proroceşti din nou”?

Descrierea acestui înger se aseamănă cu cea a Domnului Hristos din Apocalipsa 1:13-16 şi cu cea a omului „îmbrăcat în haine de in” din ultima viziune primită de Daniel (Daniel 10:5,6; 12:5-7), sugerând că este vorba despre aceeaşi persoană. În Daniel 12:6,7, El întăreşte profeţia despre cele trei vremuri şi jumătate (1 260 ani), jurând pe Cel ce trăieşte veşnic. Este reluată astfel profeţia din Daniel 7:25 şi se arată încă o dată că poporul lui Dumnezeu va trece printr-o perioadă de persecuţii „cum n-au mai fost”.

Cartea lui Daniel trebuia să rămână pecetluită până la vremea sfârşitului, când avea să fie deschisă şi mulţi aveau să obţină cunoştinţe din ea (Daniel 12:4-9). Astfel, la încheierea celor 1 260 zile, a sosit timpul ca ea să fie deschisă şi cercetată – fapt reprezentat prin cărticica deschisă din mâna îngerului din Apocalipsa 10. De atunci înainte, profeţiile lui Daniel aveau să fie înţelese mai bine, dar experienţa aceasta nu avea să fie tocmai plăcută. Ioan a mâncat cartea, aşa cum i s-a poruncit, şi, cu toate că în gură a fost dulce, în stomac a fost amară. Ioan îi reprezintă aici pe cei care au studiat şi asimilat cartea lui Daniel. Noi credem că această profeţie s-a împlinit prin mişcarea millerită, apărută în prima parte a secolului al XIX-lea, când a existat un interes foarte mare pentru evenimentele din timpul sfârşitului. Ea descrie în acelaşi timp dezamăgirea amarnică a milleriţilor, care, deşi au înţeles că perioadele profetice din Daniel se refereau la vremea lor, au considerat iniţial că sfârşitul perioadei de 2 300 de seri şi dimineţi avea să fie marcat de revenirea lui Hristos, şi nu de începutul judecăţii descrise în viziunea din Daniel 7.

Imediat după amărăciunea dezamăgirii, lui Ioan i se spune că va trebui să prorocească din nou „cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi” (Apocalipsa 10:11). Profeţia aceasta se împlineşte prin lucrarea adventiştilor de ziua a şaptea care predică „Evanghelia veşnică” în toată lumea.

Dezamăgirea nu le este străină creştinilor, mai ales atunci când interpretează greşit semnificaţia evenimentelor. Ucenicii au cunoscut dezamăgirea după moartea Învăţătorului lor, iar milleriţii, în 1844. Cum putem depăşi dezamăgirile fără să ne pierdem credinţa? Ce făgăduinţe te întăresc când treci prin dezamăgiri personale?

Temeţi-vă de Dumnezeu!

2. Primul înger ne îndeamnă să ne temem de Dumnezeu. Ce înseamnă această temere de Dumnezeu? Psalmii 34:7-22.

Teama poate fi de două tipuri. Există mai întâi o teamă ale cărei forme de manifestare sunt reverenţa şi respectul. Primul înger vrea să ne atragă atenţia tocmai asupra acestui tip de teamă. Cei care se tem de Domnul cred în El cu adevărat (Apocalipsa 11:18). A ne fi teamă de El înseamnă a-I da slavă (Apocalipsa 14:7), a-L lăuda (Apocalipsa 19:5), a-L asculta (Apocalipsa 14:12) şi a-I slăvi Numele (Apocalipsa 15:4). A ne fi teamă de El înseamnă în acelaşi timp a-L recunoaşte ca Judecător şi Creator şi a ne închina Lui din acest motiv.

În al doilea rând, există o teamă de Dumnezeu în sensul fricii că, mai devreme sau mai târziu, El ne va judeca. Cei necredincioşi sunt îngroziţi când aud de judecată. Din acest motiv mai spunem că soliile celor trei îngeri constituie ultima avertizare dată lumii de Dumnezeu. Cuvântul „avertizare” transmite în mod automat ideea că persoana prevenită va suferi anumite consecinţe dacă nu va ţine seama de înştiinţarea dată şi, dacă citim cu ce se vor confrunta cei pierduţi, înţelegem că motivele de frică sunt întemeiate.

Totuşi îndurarea lui Dumnezeu se află încă la dispoziţia tuturor. Dorinţa Sa dintotdeauna a fost ca oamenii pierduţi să se pocăiască, iar teama de El îi poate stimula să înceapă să-L caute (vezi Apocalipsa 11:13). Este adevărat că relaţia cu Dumnezeu trebuie să se bazeze pe dragoste pentru a fi mântuitoare, dar uneori oamenii au nevoie, într-o anumită măsură, şi de frică pentru a deschide ochii. Iar dacă este nevoie de o avertizare pentru a le atrage atenţia, atunci de ce să nu fie avertizaţi?

Noi ştim că Dumnezeu este dragoste şi că nimic nu descoperă dragostea Sa mai bine decât crucea. Mai ştim şi că El iubeşte omenirea şi că este profund îndurerat de starea în care a adus-o păcatul. El nu va putea să rămână pasiv la toate acestea şi nu va permite ca răul să rămână nepedepsit. „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evrei 10:31). Cum putem menţine echilibrul între a înţelege dragostea Sa faţă de noi şi a înţelege mânia Sa faţă de păcatul care ne-a făcut atâta rău?

Mânia neamurilor

3. Citeşte Apocalipsa 14:7. La ce judecată se referă acest verset?

Judecata anunţată aici începe înainte de evenimentul descris în Apocalipsa 14:14-20, adică înainte de revenirea lui Hristos, înţelegem, aşadar, că este vorba despre judecata preadventă din Daniel 7. Începutul ei (indicat în Daniel 8:14 ca fiind anul 1844) coincide cu proclamarea soliilor celor trei îngeri care îi cheamă pe oameni să I se închine lui Dumnezeu şi nu fiarei şi icoanei ei. Această „icoană” a venit la existenţă numai după încheierea celor 42 de luni profetice sau a celor 1 260 de zile profetice (ambele echivalează cu 1 260 de ani), perioadă care s-a încheiat în anul 1798 (Apocalipsa 13:3-5,12-14). În timpul în care este transmis apelul final din Apocalipsa 14:6-12, uşa milei este încă deschisă şi oamenii mai au încă posibilitatea de a ieşi din Babilon şi de a se închina Dumnezeului adevărat.

4. În ce constă judecata finală a lui Dumnezeu? Apocalipsa 11:17,18.

În faţa mâniei naţiunilor, Dumnezeu Îşi descoperă puterea. Apocalipsa 13 descrie mânia lor stârnită de mânia lui Satana (Apocalipsa 12:17). Din punctul de vedere al credincioşilor persecutaţi, care se roagă necontenit ca judecata să vină mai curând (Apocalipsa 6:10), judecata a întârziat deja prea mult. Dar ea începe la timpul profetizat, iar ziua escatologică a Ispăşirii se desfăşoară aşa cum a stabilit Dumnezeu.

În Apocalipsa 11:17,18, avem o scurtă descriere a judecăţii. Ea începe în cer şi continuă pe pământ, iar consecinţa ei este distrugerea puterilor răului care au corupt omenirea (Apocalipsa 19:2). Mânia lui Dumnezeu vine din sanctuarul ceresc şi se revarsă peste lume sub forma celor şapte plăgi (Apocalipsa 15-18).

La a doua venire, Dumnezeu îi va răsplăti pe cei credincioşi (Apocalipsa 22:12) şi apoi îi va judeca pe cei morţi şi va eradica răul (Apocalips 20:11-15). În final, caracterul Său va fi din nou înălţat înaintea universului martor. Toţi vor înţelege că El este drept şi corect în tot ce face.

Ceea ce trebuie să facem noi deocamdată este să ne alipim de El cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată mintea şi să avem încredere că toate aceste evenimente vor avea loc la timpul stabilit de El.

Închinaţi-vă Creatorului!

Tema centrală a cărţii Apocalipsa este închinarea. În vreme ce balaurul, fiara ieşită din mare şi fiara ieşită din pământ îşi unesc forţele pentru a determina întreaga lume să li se închine (Apocalipsa 13:4,8,12,15; 14:9,11), Dumnezeu îi cheamă pe oameni să I se închine Creatorului (Apocalipsa 14:7). Cei care nu se închină „icoanei fiarei” riscă să-şi piardă viaţa aceasta trecătoare (Apocalipsa 13:15; Daniel 3), iar cei care i se închină, pierd viaţa veşnică (Apocalipsa 14:9-11). Tu ce alegi?

5. Ce ni se spune în Apocalipsa 14:12 despre rolul pe care îi vor avea poruncile lui Dumnezeu în conflictul final?

Relaţia dintre închinare şi poruncile lui Dumnezeu este foarte strânsă. Apocalipsa 13 şi 14 abundă în aluzii la Cele Zece Porunci: „icoană” (cap. 13:14,15; 14:9,11), idolatrie (cap. 13:4,8,12,15; 14:9,11), blasfemie (cap. 13:1,5,6), Sabat (cap. 14:7), crimă (cap. 13:10,15) şi adulter (cap. 14:4,8). În final, „bătălia se va da între poruncile lui Dumnezeu şi poruncile oamenilor”. – Ellen G. White, Profeţi şi regi, p. 188

De la apariţia teoriei evoluţioniste, a devenit deosebit de important pentru noi să susţinem credinţa în faptul că lumea noastră a fost creată în şase zile. Învăţătura aceasta stă la baza închinării aduse Creatorului. Adepţii evoluţionismului, chiar şi cei care declară a crede în Biblie, deposedează adventismul de ziua a şaptea de tot ce îl reprezintă. Dacă lumea nu a fost creată în şase zile, atunci credinţa în „Evanghelia veşnică” şi în Sabat este grav compromisă, chiar negată.

Declaraţia că Dumnezeu „a făcut cerul, pământul [şi] marea” trimite la porunca referitoare la Sabat (Exodul 20:11), tema conflictului legat de poruncile lui Dumnezeu. Ziua stabilită pentru închinare este potrivită ca test al loialităţii, deoarece nu poate fi dedusă pe baza unui raţionament logic. Noi o respectăm doar pentru că aşa a poruncit Dumnezeu. De asemenea, creaţiunea merge mână în mână cu judecata. Expresia „izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:7) face aluzie la potop (Geneza 7:11) şi arată că Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate (2 Petru 3:5-7).

Toate convingerile noastre ca adventişti de ziua a şaptea îşi pierd sensul fără Domnul nostru, Creatorul. În Biblie, nu există un semn mai clar decât Sabatul pentru calitatea lui Dumnezeu de Creator. În ce măsură iei Sabatul în serios? Cum te poate ajuta Sabatul să ai o experienţă mai profundă cu Domnul?

Răbdarea sfinţilor

6. Care sunt soliile următorilor doi îngeri din Apocalipsa 14? vers. 8-12.

Aceste solii sunt o avertizare pentru toţi cei care nu iau seama la solia primului înger. Dacă vor continua să meargă pe calea lor cea rea, aceşti oameni vor avea parte de cele şapte plăgi – „vinul mâniei lui Dumnezeu” (Apocalipsa 14:10), care va fi turnat peste cei ce rămân în Babilon.

În Biblie, Babilonul este simbolul răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu (Geneza 11:1-9; Ieremia 50,51). El se aşează în locul lui Dumnezeu şi este duşmanul poporului sfinţilor. În Noul Testament, Babilonul a devenit un nume de cod pentru Roma (1 Petru 5:13), iar în Apocalipsa este înfăţişat ca fiind o putere politico-religioasă care I se opune lui Dumnezeu şi poporului Său şi încearcă să stăpânească lumea. Apocalipsa 13:15-17 descrie „criza babiloniană” când cele trei puteri îşi unesc forţele pentru a persecuta rămăşiţa sfinţilor. Babilonul este astfel simbolul alianţei care se va încheia în timpul sfârşitului între bisericile apostate şi puterile politice corupte ale lumii.

Cei credincioşi lui Dumnezeu care sunt în Babilon sunt chemaţi să iasă de acolo şi să se alăture rămăşiţei credincioase şi vizibile (Apocalipsa 18:4,5). În Babilon mai există încă oameni sinceri, care au nevoie să audă mesajul adventiştilor de ziua a şaptea!

Apocalipsa 14:12 descrie foarte interesant rămăşiţa credincioasă. „Răbdarea sfinţilor” nu se referă în primul rând la rezistenţa în faţa acţiunilor ostile, ci, mai degrabă, la aşteptarea cu statornicie a revenirii Domnului Hristos. Ei nu numai că păzesc poruncile, ci le şi vestesc în toată lumea. Iar expresia „credinţa lui Isus” se poate referi la credinţa sfinţilor în Isus, dar şi la credincioşia lui Isus, care îi susţine pe sfinţi prin toate aceste greutăţi. În finalul mesajului îngerului al treilea, privirea noastră este îndreptată spre Domnul Hristos. Prin meritele şi prin credincioşia Sa, urmaşii Săi sunt în stare să aştepte cu răbdare şi să păzească poruncile Sale. „Câţiva mi-au scris, întrebând dacă solia îndreptăţirii prin credinţă este solia îngerului al treilea, iar eu am răspuns: «Este, într-adevăr, solia îngerului al treilea.»” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, p. 372

Deşi poruncile lui Dumnezeu ocupă un loc central în cadrul crizei finale, Ellen G. White afirmă că îndreptăţirea prin credinţă este, „într-adevăr”, solia îngerului al treilea. Cum ne ajută această afirmaţie să înţelegem că, dacă vrem să fim mântuiţi, trebuie să ne bizuim numai pe Domnul Isus şi pe meritele Sale şi că tocmai această mare speranţă ne va ajuta să trecem cu bine prin criza finală?

Studiu suplimentar

Pentru concepţia lui Ellen G. White despre cele trei solii îngereşti, citeşte din cartea Tragedia veacurilor, pentru prima solie îngerească, capitolele 17, 18, 19 şi 20, pentru a doua solie îngerească – capitolele 22, 23 şi 24, iar pentru a treia – capitolele 25 şi 26.

„Dintre toţi cei ce poartă numele de creştini, adventiştii de ziua a şaptea ar trebui să fie cei mai remarcabili în ce priveşte înălţarea lui Hristos în faţa lumii. Propovăduirea soliei îngerului al treilea cere să fie prezentat adevărul despre Sabat. Acest adevăr trebuie să fie predicat alături de celelalte aflate în solie, dar marele centru de atracţie, Isus Hristos, să nu fie lăsat pe dinafară. Crucea este locul unde bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, unde dreptatea şi pacea se sărută. Păcătosul trebuie să fie determinat să privească la Golgota şi să se încreadă în meritele Mântuitorului cu credinţa simplă a unui copilaş, acceptând neprihănirea Sa şi încrezându-se în mila Sa.” – Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, p. 156, 157

Întrebări pentru discuţie

1. În societatea în care trăim şi în relaţiile cu alţii, avem nevoie de avertizări. În majoritatea cazurilor, ele urmăresc binele nostru. Cum putem prezenta avertizările din cele trei solii îngereşti în aşa fel încât să subliniem speranţa minunată pe care ne-o dau?

2. Niciuna dintre convingerile adventiştilor de ziua a şaptea nu mai are sens dacă aşezăm la temelia lor evoluţionismul. Ca să parafrazăm un ateu fundamentalist, evoluţionismul este ca un „acid” care erodează tot ce atinge. Acest lucru este adevărat îndeosebi în dreptul celor trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, care au ca temă centrală creaţiunea şi răscumpărarea, două adevăruri infirmate de evoluţionism şi de evoluţionismul aşa-zis „teist”. (Cine s-ar închina unui Dumnezeu care ar crea astfel?) De ce nu trebuie să permitem, ca biserică, pătrunderea falsei ştiinţe a evoluţionismului în învăţăturile noastre?

3. În Biserica Adventistă, soliile celor trei îngeri din Apocalipsa 14 sunt considerate un semn distinctiv, deoarece ele conţin mesajul divin final pe care suntem chemaţi să îl proclamăm. Mulţi membri ai bisericii cunosc această învăţătură dar mai sunt totuşi unii care au nelămuriri. Ce explicaţii i-ai oferi unui astfel de membru, despre semnificaţia ultimului apel adresat lumii de Dumnezeu şi despre conţinutul lui?

4. „O perspectivă sănătoasă asupra vieţii presupune să ai o doză sănătoasă de frică.” Este adevărat şi în ceea ce priveşte viaţa creştină?