Conflictul cosmic cu privire la caracterul lui Dumnezeu

STUDIUL 12 » 14 DECEMBRIE - 20 DECEMBRIE

Textul de memorat: „Şi am auzit altarul zicând: «Da, Doamne, Dumnezeule atotputernic, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale»” (Apocalipsa 16:7)

Adventiştii de ziua a şaptea privesc realitatea prin prisma conceptului biblic al conflictului dintre Hristos şi Satana. Ca să utilizăm un termen din filosofie, aceasta este „metanaraţiunea” – cadrul general care ne ajută să explicăm lumea în care trăim şi evenimentele care se petrec în ea.

În centrul acestui conflict se află sanctuarul care, după cum am văzut, ne vorbeşte despre o temă reluată iar şi iar, de la începutul şi până la sfârşitul istoriei mântuirii: răscumpărarea omenirii prin moartea Domnului Isus. Dacă este corect înţeles, mesajul sanctuarului contribuie şi la ilustrarea caracterului lui Dumnezeu, pe care Satana l-a atacat încă de la izbucnirea marii lupte în ceruri.

Săptămâna aceasta, vom studia câteva aspecte importante ale conflictului dintre Hristos şi Satana, aspecte care ne descoperă adevărul despre caracterul lui Dumnezeu şi despre minciunile celui rău.

Revoltă în cer

1. Ce ni se spune în Ezechiel 28:12-17 şi Isaia 14:12-15 despre căderea lui Lucifer?

La prima vedere, se pare că în Ezechiel 28:12 este vorba doar despre un monarh pământesc. Există totuşi unele elemente care ne fac să credem că pasajul se referă de fapt la Satana.

Mai întâi, observăm că fiinţa despre care este vorba aici este numită „un heruvim ocrotitor cu aripile întinse” (Ezechiel 28:14), lucru care ne trimite cu gândul la cei doi heruvimi din Sfânta Sfintelor, din sanctuarul pământesc, care stăteau cu aripile întinse deasupra chivotului, acoperindu-1 (Exodul 37:7-9). Se mai spune apoi că această fiinţă umbla prin mijlocul pietrelor scânteietoare (aprinse), pe „muntele cel sfânt al lui Dumnezeu” (Ezechiel 28:14) şi că stătea în „Eden, grădina lui Dumnezeu” (Ezechiel 28:13), expresii care fac trimitere la simboluri din sanctuar. Vesmântul splendid descris în versetul 13 conţine nouă tipuri de pietre preţioase care se regăsesc şi pe pieptarul marelui-preot (Exodul 39:10-13). Aşadar, există aici o multitudine de referinţe la sanctuar.

După ce prezintă frumuseţea neîntrecută a heruvimului, textul trece la descrierea căderii sale morale. Slava i s-a urcat la cap. Din cauza frumuseţii, inima i s-a îngâmfat, din cauza strălucirii, şi-a stricat înţelepciunea, iar din cauza negoţului său – care se referă probabil la defăimarea caracterului lui Dumnezeu şi la instigarea la rebeliune – s-a umplut de violenţă („silnicie”).

Spre deosebire de puterile pământeşti arogante care caută să se înalţe spre cer, în Isaia 14:12-15, Lucifer, „fiul zorilor” (în latină, lucifere), merge în altă direcţie: cade din cer pe pământ, un indiciu despre faptul că el este o fiinţă cerească mai degrabă decât un pământean. Şi alte expresii – „scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu”, „muntele adunării”, „capătul miazănopţii” şi „Cel Preaînalt” – subliniază ideea că avem de-a face cu o fiinţă cerească. Alternanţa timpurilor verbale din text arată că a existat o primă cădere a lui Lucifer, din cer pe pământ (Isaia 14:12), care va fi urmată cândva, în viitor, de o a doua, de pe pământ în Sheol, „Locuinţa morţilor” (Isaia 14:15). Reiese de aici că pasajul acesta nu se referă la vreun împărat al Babilonului, ci la Lucifer.

O fiinţă desăvârşită, creată de un Dumnezeu desăvârşit, cade în păcat? Ce ne spune aceasta despre realitatea libertăţii morale în universul creat de Dumnezeu? Ce ne spune despre caracterul lui Dumnezeu?

Acuzaţiile

După căderea sa din cer, Satana a început o campanie de distorsionare şi de calomniere a caracterului lui Dumnezeu încă din Grădina Edenului (Geneza 3:1-5), primul „sanctuar” de pe pământ, aducând şi aici răzvrătirea pe care o iniţiase în cer. După ce a intrat în contact cu Eva prin intermediul şarpelui, el i-a strecurat în minte ideea că Dumnezeu îi lipseşte, pe ea şi pe Adam, de un lucru bun, că El le reţine un lucru pe care ar fi trebuit să-l aibă. Prin aceasta, el nu a făcut decât să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu.

Căderea lui Adam şi a Evei l-a aşezat pe Satana, pentru o vreme, pe „scaunul de domnie” al acestei lumi. Există câteva texte care ne lasă să înţelegem că Satana a redobândit accesul în curţile cereşti ca „stăpânitor al lumii acesteia” (Ioan 12:31), totuşi nu ca proprietar de drept al planetei, ci ca unul care şi-a însuşit prin furt acest „drept”.

2. Ce dezvăluiri despre marea luptă se fac în Iov 1:6-12 şi Zaharia 3:1-5?

Pasajele acestea ne lasă să întrezărim ce se întâmplă în cer în timpul marii lupte. Satana susţine că Iov este neprihănit doar din interes şi că urmează o logică meschină: dacă sunt bun, Dumnezeu mă va binecuvânta; dacă nu mai primesc binecuvântări, nu o să mai cred în Dumnezeu.

Cât despre marele-preot Iosua şi despre ceilalţi credincioşi (vezi Apocalipsa 12:10), Ellen G. White notează că Satana „îi acuză pe copiii lui Dumnezeu şi face ca situaţia lor să pară cât mai disperată cu putinţă. El înfăţişează înaintea lui Dumnezeu faptele lor rele şi defectele lor.” – Parabolele Domnului Hristos, p. 167

Însă, în ambele situaţii, obiectivul real este dreptatea lui Dumnezeu. În spatele tuturor acuzaţiilor, se află întrebarea: Lucrează corect şi cu dreptate? Caracterul Său este supus examinării. Este drept ca Dumnezeu să-i salveze pe păcătoşi? Procedează El corect atunci când îi socoteşte neprihăniţi pe cei păcătoşi? Trebuie să fie ori drept, şi atunci să-i pedepsească, ori îndurător, şi atunci să-i ierte. Cum poate să fie şi drept, şi milos?

Dacă Dumnezeu ar fi doar drept, care ar fi soarta noastră? Am merita această soartă? De ce?

Iubirea şi dreptatea arătate la cruce

Încă de la început, Dumnezeu nu a lăsat nicio urmă de îndoială că avea să dezmintă acuzaţiile lui Satana şi că avea să-Şi demonstreze şi dragostea, şi dreptatea. Dacă dreptatea Sa cerea executarea pedepsei pentru păcatul omenirii, dragostea Sa urmărea readucerea omului în relaţie cu El. Cum putea să fie şi iubitor, şi drept?

3. Ce a făcut Dumnezeu pentru a-Şi demonstra atât dragostea, cât şi dreptatea? 1 Ioan 4:10; Romani 3:21-26.

Caracterul lui Dumnezeu a fost dezvăluit în mod complet la moartea Domnului Hristos. El ne-a iubit atât de mult, încât L-a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre (1 Ioan 4:10; Ioan 3:16). El a demonstrat că este drept prin faptul că a plătit El Însuşi pedeapsa pentru călcarea Legii: cerinţele Legii au fost satisfăcute la cruce, prin Isus. În acelaşi timp, prin acest act de justiţie, Dumnezeu a putut să-Şi manifeste harul şi iubirea, deoarece Isus a murit pentru noi, în locul nostru, pentru ca noi să nu mai fim nevoiţi să înfruntăm moartea. Aceasta este marea veste bună: Dumnezeu Însuşi a purtat pedeapsa cerută de dreptatea Sa, pedeapsa pe care ar fi trebuit să o suferim noi.

Romani 3:21-26 ne vorbeşte despre neprihănirea lui Dumnezeu şi despre răscumpărarea prin Isus Hristos. Dumnezeu Şi-a arătat neprihănirea prin moartea Domnului Hristos „în aşa fel, încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3:26). Şi de data aceasta, contextul în care este amintită moartea lui Hristos abundă în referiri la sanctuar. După cum am văzut în studiile anterioare, moartea Sa este jertfa desăvârşită şi înlocuitoare, iar El este „o jertfă de ispăşire” (sau un „capac al ispăşirii” – studiul 4). Ambele Testamente ne arată că misiunea Sa a fost ilustrată prin intermediul serviciilor din sanctuarul pământesc.

„Cu mare interes, lumile necăzute aşteptau să vadă cum Iehova Se ridică şi-i nimiceşte pe locuitorii pământului. […] Dar, în loc să distrugă lumea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să o salveze. […] Chiar în momentul decisiv, când se părea că Satana era pe punctul de a triumfa, Fiul lui Dumnezeu a venit cu solia harului divin.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 37

Ce ne spune acest citat despre caracterul lui Dumnezeu?

Dreptatea lui Dumnezeu dovedită

Scriptura ne arată că judecata este o veste bună pentru cei care cred în Dumnezeu, care au încredere în El şi care Îi sunt loiali, chiar dacă „noi nu putem răspunde acuzaţiilor aduse de Satana împotriva noastră” (Ellen G. White, Mărturii, vol. 5, p. 472). Dar judecata nu ne are în vedere numai pe noi. Ea are loc şi pentru a arăta înaintea întregului univers dreptatea lui Dumnezeu.

4. Ce ni se spune despre caracterul lui Dumnezeu în următoarele pasaje biblice? Psalmii 96:10,13; 2 Timotei 4:8; Apocalipsa 16:5,7; 19:2.

Dumnezeu Îşi va descoperi caracterul la judecată. În final, toţi oamenii vor înţelege ce a înţeles şi Avraam: „Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” (Geneza 18:25). Prin diferitele etape ale judecăţii, când sunt deschise şi cercetate rapoartele, se urmăreşte ca îngerii (în timpul judecăţii preadvente) şi oamenii mântuiţi (în timpul judecăţii din decursul mileniului) să poată verifica şi să poată avea convingerea că Dumnezeu a acţionat cu imparţialitate şi cu milă în cazul fiecărui om.

5. Citeşte Filipeni 2:5-11. Ce eveniment uimitor descrie acest pasaj?

Versetele 9-11 prevestesc înălţarea Domnului Hristos. Cele două acţiuni principale amintite în versetele 10-11 exprimă, în esenţă, aceeaşi idee: Isus este Domn şi toate fiinţele create Îi vor recunoaşte poziţia. În versetul 10 este amintită prima acţiune: „să se plece orice genunchi”. Îngenuncherea înaintea unei persoane este un gest prin care i se recunoaşte autoritatea. Aici se referă la omagierea lui Hristos, la recunoaşterea Lui ca Suveran suprem. În continuare, se arată că omagiile sunt aduse de fiinţele din întregul univers: „din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ”. Toate fiinţele vii, de la fiinţele fără păcat din cer şi până la cei vii de pe pământ şi morţii care au fost înviaţi, cei mântuiţi, dar şi cei nemântuiţi deopotrivă, toţi Îl recunosc ca Domn.

A doua acţiune este ca „orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu, că Hristos este Domnul” (vers. 11). În cele din urmă, toţi vor recunoaşte că Dumnezeu este îndreptăţit să-L înalţe pe Hristos ca Domn. Toţi vor recunoaşte că El este drept şi consecvent. Până şi Satana, arhivrăjmaşul, va admite dreptatea divină şi supremaţia lui Hristos (vezi Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 670, 671).

O privelişte pentru întregul univers

În Predica de pe Munte, Domnul Isus a rostit următoarele cuvinte: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5:16). El ne descoperă în acest îndemn un principiu care se regăseşte în întreaga Scriptură, dar pe care mulţi îl răstălmăcesc: prin faptele lor, credincioşii Îi aduc lui Dumnezeu fie slavă, fie dezonoare.

6. Citeşte Ezechiel 36:23-27. Cum urma Dumnezeu să-Şi înalţe Numele prin cei din poporul Israel de odinioară?

Pasajul acesta despre noul legământ este foarte bine cunoscut de noi toţi. Dorinţa lui Dumnezeu este să producă o transformare radicală în viaţa copiilor Săi. El vrea să-i curăţească de păcate (vers. 25) şi să le dea o inimă nouă şi un duh nou (vers. 26) ca să poată fi un popor sfânt, în stare să păzească poruncile Sale. El vrea să-i îndreptăţească şi să-i sfinţească, astfel ca ei să-L poată onora în mod cuvenit prin viaţa lor (vers. 23).

Este adevărat că factorul-cheie prin care caracterul lui Dumnezeu a fost descoperit şi înălţat înaintea universului este crucea. „Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea sa fusese descoperită înaintea îngerilor necăzuţi şi înaintea universului ceresc. El se descoperise ca ucigaş. Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el se rupsese cu totul de simpatia fiinţelor cereşti.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 761

Totuşi, pe lângă faptul că Dumnezeu Şi-a proslăvit Numele prin jertfa Domnului Hristos, El îi cheamă şi pe credincioşii din Noul Testament să fie „o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni” (1 Corinteni 4:9). Aceasta înseamnă că tot ce facem nu facem doar în văzul altor oameni, ci şi în văzul fiinţelor din cer. Deci ce fel de mărturie dăm noi? Prin viaţa noastră putem ajuta „domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască… înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3:10) sau putem să facem de ruşine Numele Celui în care mărturisim a crede!

Ce fel de „privelişte” este viaţa ta pentru oameni şi îngeri? O privelişte prin care Dumnezeu este slăvit sau o privelişte care îl face pe Satana să jubileze, mai ales că pretinzi că eşti un urmaş al lui Isus?

Studiu suplimentar

Citeşte capitolul 1, „De ce a fost îngăduit păcatul?”, p. 33-43, din Patriarhi şi profeţi de Ellen G. White şi, din Mărturii, vol. 5, capitolul „Caracterul lui Dumnezeu descoperit prin Hristos”, p. 737-746.

„El [Hristos] era în lume Reprezentantul desăvârşit al Tatălui, Acela al cărui caracter şi ale cărui practici respingeau reprezentările greşite ale lui Satana cu privire la Dumnezeu. Satana L-a acuzat pe Dumnezeu de atributele pe care le avea el însuşi. Acum, în Hristos, el a văzut descoperindu-se adevăratul caracter al lui Dumnezeu – un Tată milos, care voia ca niciun om să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă şi să aibă viaţa veşnică.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, p. 254

„Misiunea lui Hristos, atât de slab înţeleasă, atât de puţin cuprinsă cu mintea, misiune care L-a chemat de la tronul lui Dumnezeu la taina altarului crucii de pe Calvar, se va dezvălui din ce în ce mai mult minţii şi se va vedea că în jertfa Sa se găsesc izvorul şi principiul oricărei alte misiuni de dragoste.” – Ellen G. White, In Heavenly Places, p. 319

Întrebări pentru discuţie

1. Meditează la ideea că, la finalul marii lupte, toate fiinţele inteligente din univers, inclusiv Satana şi cei pierduţi, vor recunoaşte dreptatea, adevărul şi neprihănirea lui Dumnezeu în modul în care a tratat păcatul şi răzvrătirea. Ce ne spune aceasta despre caracterul Său? Ce ne spune despre realitatea libertăţii morale şi despre importanţa acestei libertăţi pentru universul pe care l-a creat?

2. Există mulţi creştini care neagă existenţa lui Satana, considerând că el ar face parte din superstiţiile prin care oamenii primitivi încercau să explice răul şi suferinţa din lumea noastră. Gândeşte-te cât de mare este amăgirea aceasta! Cum e posibil ca un creştin să nege existenţa unei puteri despre care Biblia, şi mai ales Noul Testament, ne spune că este o fiinţă reală? Ce ne spune aceasta despre influenţa puternică pe care o au modernismul şi secularismul asupra unor biserici? Ce putem învăţa noi, adventiştii de ziua a şaptea, din greşelile altora, pentru a nu cădea în aceeaşi capcană ca ei? Dacă Satana nu este o fiinţă reală, atunci ce mai rămâne din marea luptă dintre bine şi rău?