Unitatea în familie
STUDIUL 7 » 11 MAI – 17 MAI
Textul de memorat: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17:21)
Viaţa de familie constituie pentru fiecare dintre membrii ei o etapă diferită a vieţii. Pentru mamă şi pentru tată, apariţia copiilor constituie o schimbare majoră, care va dura până la sfârşitul vieţii lor. Iar pentru copii, desigur, naşterea este o tranziţie majoră. Apoi, la rândul lor, copiii trec prin diferite etape de viaţă până când pleacă din căminul părintesc şi pot să aibă ei înşişi copii.
Cu toate acestea, indiferent că suntem părinţi sau copii într-o familie, toţi ne confruntăm cu acelaşi lucru – natura noastră păcătoasă, decăzută, care face ca unitatea vieţii noastre de familie să fie o preocupare continuă.
Da, în trupul lui Isus Hristos răstignit pe cruce toţi oamenii au fost împăcaţi cu Dumnezeu şi unul cu altul (Efeseni 2:13-16; Coloseni 1:21-23), dar, la nivelul vieţii de fiecare zi, noi trebuie să ne însuşim personal harul lui Hristos, singurul care poate face din unitatea familiei o experienţă vie pentru toţi aceia care o caută cu credinţă. Aceasta trebuie să fie o experienţă zilnică în viaţa noastră. Din fericire, prin harul lui Hristos, chiar poate fi.
Duminică, 12 mai – Hristos a făcut pace
1. Cum descrie Pavel unitatea dintre credincioşi? Cum a făcut Hristos din „doi” „unul”? Efeseni 2:11-22; Galateni 3:28
Crucea lui Hristos îndepărtează barierele care îi despart pe oameni unii de alţii. Zidurile îi separau pe închinători la templul iudaic, unde existau „curţi” sau zone bine delimitate pentru iudei, neamuri, bărbaţi, femei. Descriind unitatea dintre iudei şi neamuri în Hristos, Pavel foloseşte un limbaj care li se aplică deopotrivă şi altor categorii divizate: naţiuni, grupuri de oameni, straturi sociale şi sexe. „Ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace” (Efeseni 2:15) este vestea bună care poate ajuta orice cuplu căsătorit să cunoască într-adevăr unitatea descrisă prin expresia „un singur trup”. De asemenea, prin credinţa în Hristos, familii de multă vreme divizate pot găsi reconcilierea.
2. Una este să cităm texte biblice despre unitatea în Hristos şi cu totul alta, să trăim această unitate. Ce schimbări practice face Hristos în viaţa noastră ca să ne facă să ajungem la unitatea promisă? Romani 6:4-7; 2 Corinteni 5:17; Efeseni 4:24-32
„Imaginaţi-vă un cerc mare, cu multe linii de la margini spre centru. Cu cât sunt mai aproape aceste linii de centru, cu atât sunt mai aproape unele de altele. … Cu cât suntem mai aproape de Hristos, cu atât vom fi mai aproape unul de altul.” – Ellen G. White, Căminul adventist, p. 179
„între tată şi fiu, între soţ şi soţie … stă Hristos Mijlocitorul, indiferent că ei sunt sau nu capabili să îl recunoască. Noi nu putem stabili contacte în afara noastră direct, ci doar prin El, prin Cuvântul Său şi urmându-L pe El.” – Dietrich Bonhoeffer, The Cost of Discipleship (Preţul uceniciei), p. 108
Cât de aproape este familia ta sau familia bisericii tale de acest „centru”, adică de Hristos?
Luni, 13 mai – Una prin dragostea Sa
3. Cum este exprimat în Biblie acest concept? 1 Tesaloniceni 3:12; Ioan 17:21-23
În această rugăciune, Isus S-a gândit la unitatea dintre cei care aveau să îl urmeze. În această unitate, dragostea este esenţială. Cuvântul pe care îl foloseşte Biblia în această rugăciune şi în multe alte locuri din Noul Testament pentru a face referire la dragostea lui Dumnezeu este agape. Această dragoste este însăşi natura lui Dumnezeu (1 Ioan 4:8) şi îi identifică pe urmaşii lui Isus (Ioan 13:35). Dragostea lui Dumnezeu nu este ceva natural pentru inima omenească păcătoasă. Ea vine în viaţa credinciosului doar dacă Isus locuieşte în ea prin Duhul Său (Romani 5:5; 8:9,11).
„Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu” (Ioan 15:12). Ucenicul Ioan, care a scris aceste cuvinte, nu a fost mereu uşor de iubit, ci era mândru, însetat de putere, înclinat spre critică şi iute la mânie (Marcu 3:17; Luca 9:54; vezi şi Hristos, Lumina lumii / Viaţa lui Iisus, p. 295). Mai târziu, el avea să-şi aducă aminte că Isus continuase să-l iubească în ciuda acestor trăsături de caracter. Treptat, dragostea lui Isus l-a schimbat pe Ioan, făcându-l în stare să-i iubească pe ceilalţi în unitate creştină. „Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19), scria el, şi: „Preaiubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii” (1 Ioan 4:11).
Citeşte 1 Corinteni 13:4-8 şi încearcă să-ţi treci numele unde apare cuvântul „dragoste”. Cât de bine se potriveşte?
Marţi, 14 mai – Egoismul distruge familia
„Dacă mândria şi egoismul ar fi lăsate deoparte, în cinci minute ar fi îndepărtate chiar şi cele mai mari dificultăţi.” – Ellen G. White, Scrieri timpurii, p. 119
Natura noastră a fost coruptă de păcat. Şi, probabil, cel mai teribil exemplu al acestei degradări este egoismul. Parcă ne naştem egoişti; vedem această tendinţă şi la copiii mici, a căror preocupare de bază se concentrează în jurul propriilor dorinţe. „Eu, al meu…” Când ajungem la maturitate, această trăsătură se poate manifesta sub forme îngrozitoare, în special în cămin.
Desigur, Isus a venit să schimbe acest lucru (Efeseni 4:24). Cuvântul Său ne promite că, prin El, putem să ne împotrivim şi să nu ne lăsăm dominaţi de această trăsătură de caracter distructivă. Întreaga Sa viaţă este un exemplu desăvârşit de altruism; în măsura în care ne vom însuşi viaţa Lui (1 Ioan 2:6), El va birui în noi tendinţa de a trăi doar pentru noi înşine.
4. Ce ne spun următoarele texte despre o viaţă neegoistă? Filipeni 2:3-5; 1 Ioan 3:16-18
Aşa cum scria Ellen G. White în citatul anterior, dacă mândria şi egoismul ar fi lăsate deoparte, foarte multe probleme ar putea fi rezolvate foarte repede, cu mult înainte de a se agrava şi de a deveni ceva foarte urât. Toţi membrii familiei, în special părinţii, trebuie să fie curăţiţi de acest păcat prin jertfa Domnului Isus (cel mai mare exemplu de altruism din întregul univers), chiar dacă ar fi nevoie să ceară acest lucru în mod repetat, rugându-se cu lacrimi de regret şi cu supunere.
Cât timp petreci meditând la jertfa de pe cruce, ca armă împotriva egoismului din viaţa ta, sub orice formă s-ar manifesta el?
Miercuri, 15 mai – Supunere
5. Ce sfat ne dă Pavel cu privire la rolul umilinţei şi al slujirii în cadrul relaţiilor? Cum crezi că ar contribui această atitudine la unitatea bisericii? De ce este ea atât de importantă în cămin? Efeseni 5:21; Efeseni 5:22 – 6:9
Cuvântul „supunere” (Efeseni 5:21) înseamnă să ai o atitudine de umilinţă voluntară faţă de o altă persoană. Aceasta este atitudinea pe care a avut-o Hristos (Matei 20:26-28; Ioan 13:4,5; Filipeni 2:5-8) şi îi caracterizează pe toţi aceia care sunt umpluţi cu Duhul Său (Efeseni 5:18). Doar iubirea faţă de Hristos îi face pe oameni să se supună în felul acesta (Efeseni 5:21). Dăruirea de sine reciprocă a fost şi încă este o învăţătură creştină revoluţionară în ce priveşte relaţiile sociale. Ea aduce la viaţă realitatea spirituală că toţi suntem una în Hristos; nu există excepţii.
Un principiu de familie. Fundamentul supunerii creştine se află în cămin. Dacă acest principiu ar fi practicat aici, s-ar vedea şi în biserică.
Efeseni 5:22 – 6:9 abordează trei perechi de relaţii – cele mai obişnuite şi totuşi cele mai inegale relaţii sociale. Intenţia apostolului nu este aceea de a întări o ordine socială deja existentă, ci de a arăta în ce fel acţionează credinţa în Hristos acolo unde există o supunere voluntară radical diferită, aceea a credincioşilor unul faţă de altul.
6. De ce crezi că le vorbeşte Pavel mai întâi celor care, în societatea timpului, erau consideraţi „mai slabi”: soţiile, copiii şi sclavii? Scrie expresia asociată cu supunerea fiecăreia dintre aceste categorii. Efeseni 5:22; Efeseni 6:1; Efeseni 6:5
Celor care aveau o putere socială mai mare – soţii, părinţii şi stăpânii – li se adresează după aceea. Fiecare primeşte indicaţii destul de neobişnuite pentru societatea de atunci, care trebuie să-i fi contrariat pe credincioşii din secolul I. Ele îi aduceau pe toţi la acelaşi nivel şi deschideau calea pentru adevărata unitate care urma să existe în cadrul relaţiilor.
Joi, 16 mai – Să iubim aşa cum promitem!
Coeziunea şi unitatea familiei depind de angajamentul tuturor membrilor ei, începând cu angajamentul soţilor de a-şi purta de grijă unul altuia. Istoria biblică prezintă şi exemple de promisiuni încălcate, de încredere înşelată, de lipsa angajamentului acolo unde acesta ar fi trebuit să existe. Dar Scriptura oferă şi exemple de oameni simpli care, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi-au respectat angajamentul faţă de prieteni şi faţă de familie şi şi-au ţinut promisiunile.
7. Analizează următoarele familii şi nivelurile lor de angajament. Cum ar fi putut să fie întărit acesta în unele familii? Ce a dus la încurajarea angajamentului în altele?
Angajament părinte-copil
Geneza 33:12-14; Exodul 2:1-10
Angajament între fraţi
Geneza 37:17-28
Angajament faţă de familie
Rut 1:16-18; 2:11,12,20; 3:9-13; 4:10,13
Angajament marital
Osea 1:2,3,6,8; 3:1-3
Atunci când ne angajăm faţă de o altă persoană, ca în cadrul căsătoriei, sau atunci când luăm decizia de a aduce pe lume sau a adopta un copil, trebuie să existe o supunere de bunăvoie din partea noastră de a face un alt fel de alegere în viitor – renunţarea la controlul asupra unui important segment al vieţii noastre.
Ce înseamnă pentru tine, personal, făgăduinţa lui Isus care implică angajamentul Său (Evrei 13:5)? Ce efect ar trebui să aibă acest angajament al Său faţă de tine asupra angajamentului tău faţă de El, faţă de soţul tău sau soţia ta, faţă de copiii tăi şi faţă de fraţii şi surorile de credinţă?
Vineri, 17 mai – Un gând de încheiere
Unitatea – cea dintâi lucrare. „Cea dintâi lucrare a creştinilor este să fie uniţi în familie. …
Cu cât membrii unei familii sunt mai uniţi în lucrarea lor în cămin, cu atât mai înălţătoare şi mai favorabilă va fi influenţa pe care tatăl şi mama, fiii şi fiicele o vor exercita în afara căminului.” – Ellen G. White, Căminul adventist, p. 37
Secretul unităţii familiei. „Cauza neînţelegerilor şi a discordiei din familii şi din biserică este despărţirea de Hristos. A fi aproape de Hristos înseamnă a fi aproape unul de altul. Secretul adevăratei unităţi în biserică şi familie nu constă în diplomaţie, administrare sau efortul supraomenesc de a învinge greutăţile – deşi este nevoie şi de acestea -, ci în unirea cu Hristos.” – p. 179.
STUDIU SUPLIMENTAR:
Ellen G. White, Căminul adventist, cap. „Un cerc sacru”, pp. 177-180; Mărturii pentru biserică, vol. 6, pp. 236-238.
BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND
Biblia: Iosua 17-23
1. Ce instrumente de război aveau canaaniţii din Muntele lui Efraim?
2. Cum era caracterizată cetatea Tir pe vremea împărţirii ţării?
3. Câte cetăţi aveau leviţii în Israel?
4. Cine, cui şi despre ce au dat un raport („dare de seamă”)?
Istoria mântuirii, capitolul 64
5. Pe cine nominalizează autoarea, dintre împăraţii înviaţi după mileniu?
Aici puteţi asculta cartea Istoria Mântuirii (Audio) de Ellen G. White.
Ştirile de Sabat (video), pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia secţiunea „Ştirile de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.
Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro, meniul „Departamente”, secţiunea „Şcoala de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Şcoala de Sabat” meniul: Videoclipuri.
Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!