Ucenici dintre cei puternici

STUDIUL 9 » 22 FEBRUARIE - 28 FEBRUARIE

Textul de memorat: „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult, numărul ucenicilor se înmulţea mult în Ierusalim şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă.” (Faptele apostolilor 6:7)

„Ucenicii nu au fost înzestraţi cu tăria şi curajul de martiri până când nu au avut nevoie de harul acesta. Atunci s-a împlinit făgăduinţa dată de Mântuitorul. Când Petru şi Ioan au mărturisit în faţa Sinedriului, oamenii «s-au mirat, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând şi au priceput că fuseseră cu Isus» (Faptele 4:13). Despre Ştefan stă scris că «toţi cei ce şedeau în sobor s-au uitat ţintă la Ştefan, şi faţa lui li s-a arătat ca faţa unui înger». Oamenii nu erau în stare «să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el» (Faptele 6:15,10). Şi Pavel, scriind despre judecata lui la curtea cezarilor, zice: «La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit… Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine şi s-o audă toate neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului» (2 Timotei 4:16,17).” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 354, 355
_____________________
Un proiect pentru inima ta

De meditat: Adevărata demnitate vine din renunţarea la păcat. Comportamentul păcătos nu te face demn.

Cel credincios „poate fi sărac şi totuşi să aibă în el însuşi o valoare şi o demnitate pe care lumea nu le poate da. Sufletul răscumpărat şi eliberat de păcat, cu toate puterile sale nobile consacrate slujirii lui Dumnezeu, este de o valoare neîntrecută, iar în ceruri este bucurie înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri chiar şi pentru un singur suflet mântuit, bucurie exprimată prin cântări de sfântă biruinţă.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 110

Rugăciune: Sfinte Tată, ajută-mă să nu lupt pentru demnitate folosind uneltele răului! Dă-mi însă putere să trăiesc şi să slujesc cu demnitate!
__________&__________

Respectul faţă de autorităţi

De-a lungul istoriei, oamenii s-au străduit să înţeleagă care sunt rolul şi funcţia conducerii unui stat şi care ar trebui să fie poziţia cetăţenilor faţă de ea. Ce anume le dă conducătorilor dreptul de a conduce? Care este cea mai bună formă de guvernământ? Cetăţenii trebuie să se supună conducerii întotdeauna, fără nicio excepţie? În ce cazuri se poate face excepţie? Iată câteva întrebări cu care ne mai confruntăm şi astăzi!

1. Citeşte Romani 13:1-7. Ce mesaj ne transmite acest pasaj biblic? Ce interpretări abuzive au fost date acestui pasaj şi mesajului său? Ce exemple din istorie poţi da în acest sens? Ce putem învăţa noi, ca biserică, din aceste erori comise fie de-a lungul istoriei noastre, fie de-a lungul istoriei bisericii creştine, în general?

În vremea Domnului Hristos, Imperiul Roman era caracterizat de oprimare şi de brutalitate. Legiunile romane au terorizat şi subjugat naţiunile civilizate, încorporând teritoriile lor cu forţa. Sute de mii de oameni au fost deposedaţi de averile lor, întemniţaţi şi ucişi. Guvernele-marionetă îngăduite de Roma au fost probabil mai rele decât Roma însăşi. Cu toate acestea, Domnul Isus nu a pledat niciodată în favoarea răzvrătirii împotriva unei astfel de conduceri şi nici măcar în favoarea neachitării taxelor impuse de ea (vezi Luca 20:25). Singurul Său act de nesupunere civilă – răsturnarea meselor schimbătorilor de bani – a fost o manifestare a repulsiei pe care o simţea faţă de abuzurile preoţilor. Nu a fost un protest împotriva romanilor.

„Poporul lui Dumnezeu va recunoaşte conducerea omenească drept o orânduire divină şi va învăţa că supunerea faţă de ea este o îndatorire sacră în sfera ei legitimă. Însă atunci când cerinţele ei intră în conflict cu cerinţele lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie recunoscut ca fiind mai presus de orice legislaţie omenească. Un «Aşa zice Domnul» nu trebuie să fie lăsat deoparte în favoarea unui „Aşa zice biserica sau statul”. Coroana lui Hristos trebuie să fie înălţată deasupra cununilor potentaţilor pământeşti.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 6, p. 402

„Oare n-aţi citit…?”

Din nefericire, dintre toţi oamenii puternici şi influenţi de la începutul secolului I, cei care I-au făcut cele mai multe probleme Domnului Isus şi care I s-au opus pe faţă au fost conducătorii religioşi.

Cu toate acestea, în disputele Sale cu ei, El a manifestat întotdeauna dorinţa de a-i mântui. El nu a căutat argumente, ci a căutat să-i salveze chiar şi pe acei oameni puternici şi influenţi care aveau în cele din urmă să-L condamne la moarte.

2. Citeşte Marcu 2:23-28; 3:1-6; Matei 12:1-16. Ce dovezi avem aici că Domnul Isus căuta să-i câştige pe aceşti oameni, în pofida ostilităţii lor făţişe faţă de El? Ce anume a spus şi a făcut pentru a ajunge la inimile lor?

Este interesant de remarcat că, în disputele cu conducătorii religioşi, Isus a făcut referiri la Scriptură şi chiar la istoria sacră, fapt care ar fi trebuit să găsească ecou în sufletele lor. El a făcut apel la două surse care ar fi trebuit să îi unească. Bunăoară, când a afirmat că mila este mai importantă decât ritualul, El a citat din Biblie, încercând să-i ajute pe conducători să aprofundeze cunoaşterea Legii pe care declarau că o preţuiau şi o susţineau cu atâta ardoare şi devotament.

În cuvântarea Sa despre ce este bine să se facă în ziua de Sabat, Isus a apelat la regulile bunului-simt şi ale omeniei, cu care şi ei ar fi trebuit să se identifice. Problema era că, în ranchiuna şi ura lor, ei nu au reuşit să înţeleagă nici măcar acest lucru.

În final, minunile însele ar fi trebuit să fie pentru ei dovada cea mai evidentă că, printre ei, Se afla un Om extraordinar.

E uşor să ne minunăm de orbirea şi de împietrirea inimii acestor oameni, dar ce putem face pentru a ne asigura că, în dorinţa noastră de a proteja un lucru la care nu vrem să renunţăm, nu ne închidem inima în faţa primirii unei lumini mai mari de la Dumnezeu?

Sutaşul

Deşi, în general, întrevederile Domnului Hristos cu oamenii puternici nu au avut un rezultat pozitiv, au existat totuşi câteva excepţii notabile, precum discuţia Sa cu Nicodim. O altă întâlnire constructivă a fost aceea cu sutaşul roman (un comandant din armata romană).

3. Citeşte Matei 8:5-13 şi Luca 7:1-10. Ce învăţăm din aceste relatări despre metoda de a le da mărturie oamenilor cu autoritate?

Când a aflat că Domnul Isus Se apropia, sutaşul a trimis înaintea Sa nişte prieteni care să-L convingă să nu mai vină. Având un profund respect faţă de religia iudaică, dar şi faţă de spiritualitatea lui Isus, el se simţea nevrednic de atenţia Sa personală. Într-un final, a îndrăznit să meargă la El. I-a explicat situaţia şi şi-a exprimat convingerea că era suficient să rostească un singur cuvânt pentru ca robul său să-şi recapete sănătatea. Având experienţă militară, el ştia ce înseamnă autoritatea. El asculta ordinele superiorului său, iar subordonaţii lui se supuneau ordinelor sale. Cât de uimitor este faptul că acest om cu putere şi influenţă (şi, pe deasupra, cetăţean roman!) a dat dovadă de o credinţă atât de profundă, într-o vreme în care mulţi dintre cei care beneficiaseră de mult mai multe avantaje L-au respins pe Isus!

Să ne luăm aici un moment pentru autoanaliză: Suntem noi atât de mulţumiţi de noi înşine, încât ne limităm la simpla prezentare a doctrinelor, fără să mai trecem la trăirea practică a credinţei? Credincioşii noi şi mai puţin pregătiţi manifestă o credinţă mai profundă decât cei care au crescut în familii creştine? Am transformat avantajele spirituale în tot atâtea motive pentru a ne încrede în noi înşine? Am lăsat să treacă neobservate ocaziile de creştere spirituală? Dacă răspunsurile la aceste întrebări sunt afirmative, să mergem chiar acum la Domnul Hristos. Să ne bucurăm de experienţa pe care a avut-o sutaşul. Ea este un motiv de încurajare pentru cei care lucrează cu oamenii aflaţi în poziţii de autoritate. Mai există în secolul al XXI-lea oameni care să aibă o credinţă ca a sutaşului? Dacă da, atunci credinţa lor să o întărească pe a noastră!

Slujirea cu altruism şi abnegaţie are puterea de a atinge inimile oamenilor din orice clasă socială. În ce măsură manifestăm aceste însuşiri în viaţa noastră şi în lucrarea personală?

Ziua judecăţii

4. Citeşte Matei 26:57-68; 27:11-14; Luca 23:1-12; Ioan 18:19-23, 31-40; 19:8-12. Ce putem învăţa din mărturia dată de Domnul Isus în faţa acestor oameni puternici?

Scenele finale din viaţa Domnului Hristos pe pământ ne ajută să înţelegem, într-o anumită măsură, care este preţul credincioşiei neclintite. Din clipa în care a fost prins şi până la răstignire, El a dat mărturie înaintea celor mai puternici oameni ai ţării: monarhi, guvernatori şi preoţi. El a ajuns înaintea unor bărbaţi îmbătaţi de putere. La prima vedere, ei puteau să facă orice cu El. Soldaţii L-au dus de la o curte de judecată la alta, de la o consfătuire la alta, de la un palat la altul, fără să îşi dea seama că, de fapt, El era Stăpânul acestei lumi. Practic, orice sentinţă pronunţată împotriva Sa era, în ultimă instanţă, un verdict pronunţat împotriva lor înşişi.

Prin mărturia pe care a depus-o, Domnul Isus urmărea să facă ucenici. Cu toate acestea, rezultatul la care a ajuns a fost complet diferit de ceea ce Îşi dorise. Cât de mult S-ar fi bucurat dacă Pilat, Caiafa, Irod şi ceilalţi şi-ar fi supus inimile şi s-ar fi pocăit! Dar, din nefericire, ei au refuzat cu încăpăţânare invitaţiile Sale la mântuire.

Urmaşii lui Hristos din secolul al XXI-lea trebuie să accepte faptul că, deşi depun mărturie cu scopul de a face ucenici, adesea rezultatele pot fi complet diferite de ceea ce îşi doresc şi de ceea ce se roagă să se întâmple. Ei trebuie să accepte faptul că eforturile lor s-ar putea să nu aibă roade măsurabile. Dar lucrurile acestea nu ar trebui să-i descurajeze sau să-i oprească să mai dea mărturie. Ucenicul adevărat este credincios până la moarte, şi nu doar până când cade în dezamăgire. Chemarea de a lua poziţie pentru Hristos separă grâul de neghină. Ne bucurăm pentru grâu, deplângem neghina, dar secerişul continuă.

În pofida aparentului insucces al mărturiei date de Domnul Hristos înaintea acestor oameni puternici, ceva s-a întâmplat totuşi, întrucât, mai târziu, numărul ucenicilor a crescut şi, în plus, „o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă” (Faptele 6:7). Numai Dumnezeu ştie câţi dintre aceşti preoţi fuseseră de faţă la evenimentele petrecute cu ocazia răstignirii lui Isus.

Creşterea explozivă a bisericii primare

Prin eforturi energice, primii ucenici ai lui Hristos au răspândit Evanghelia în toată lumea cunoscută atunci. Vestea despre Împărăţia lui Dumnezeu a pătruns în casele oamenilor, în sinagogi, în amfiteatre, în curţile de judecată şi în palatele regale. Dar, aşa cum le-a spus El, ucenicii aveau să fie aruncaţi în temniţă, supuşi interogatoriilor şi judecaţi (Matei 10:16-20). S-a dovedit astfel încă o dată că oamenii îmbătaţi de puterea pământească L-au primit cel mai greu pe Hristos.

4. Ce aflăm din Faptele 4:1-12; 13:5-12,50; 23:1-6; 25:13 – 26:28 despre creşterea bisericii?

La prima vedere, am putea crede că aceste mulţimi de oameni s-au convertit din senin, dar nu aşa au stat lucrurile. Creşterea aceasta spectaculoasă era rodul vizibil al unor cauze care scăpau vederii. Semănatul a precedat secerişul. Hristos proclamase Evanghelia cu credincioşie. Ucenicii au dat mărturie în toată Iudeea. Apoi, cei convertiţi au ajutat la vestirea mesajului. Iar în momentul în care Hristos a învins moartea, confirmând mesajul, mii de oameni rămaşi în expectativă au trecut de partea Sa. Până atunci Îl urmaseră în taină. Inimile lor răspunseseră invitaţiilor Sale, dar le era frică de oameni sau se temeau să nu-şi piardă slujba ori familia. De aceea nu luaseră o poziţie. Învierea Domnului le-a înlăturat aceste temeri şi i-a constrâns să ia o decizie.

Mai târziu, a intrat în scenă apostolul Pavel. Nici mărturia sa nu a fost apreciată de toţi. Uneori, oamenii cu vază l-au prigonit şi l-au alungat. Alteori, la instigarea celor puternici, a fost lovit cu pietre, biciuit, întemniţat şi tratat cu brutalitate. Ostilitatea acestora faţă de creştini a avut în mod frecvent o motivaţie politică.

Guvernatorul Felix l-a întemniţat pe Pavel pentru a le închide gura adversarilor. Succesorul său, Festus, deşi mai binevoitor, nu avea voinţa politică pentru a-l elibera. În timpul unei vizite oficiale, împăratul Agripa şi sora sa Berenice (descendenţii dinastiei lui Irod) au cerut să-l audieze pe Pavel. Din nefericire însă, ei au respins invitaţia la mântuire, la fel ca strămoşii lor. Ucenicii lui Hristos de azi trebuie să dea dovadă de perseverenţă, în ciuda respingerii şi a persecuţiei.

Ce pot face formatorii de ucenici care lucrează printre autorităţile civile şi religioase ca să nu se descurajeze din cauza respingerilor frecvente? Ce alte persoane din preajma oamenilor puternici ar putea fi influenţate de mărturia lor?

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, capitolele „Sutaşul” (p. 315-318), „Înaintea lui Ana şi a curţii de judecată a lui Caiafa” (p. 698-715), „În sala de judecată a lui Pilat” (p. 723-740); Faptele apostolilor, capitolul „Vrei să mă îndupleci” (p. 433-438); Divina vindecare, capitolul „Lucrarea pentru cei bogaţi” (p. 209-216).

„Sufletele bogate, iubitoare de lume şi închinătoare la lume nu pot fi atrase către Hristos printr-o atingere întâmplătoare, accidentală. Aceşti oameni sunt adesea cel mai greu accesibili. Pentru a-i ajuta, sunt necesare eforturi personale susţinute, din partea unor lucrători plini de spirit misionar, din partea celor care nu se vor lăsa pradă eşecului sau descurajării.

Unii sunt înzestraţi în mod special să lucreze pentru cei din clasele înalte.” – Ellen G. White, Divina vindecare, p. 213

Întrebări pentru discuţie

1. Când Isus dădea mărturie înaintea oamenilor puternici, cei care se aflau prin preajmă şi nu erau implicaţi direct erau şi ei atenţi. Unii dintre aceştia erau oameni cu autoritate, alţii nu. Asemenea lui Nicodim şi Iosif din Arimateea, mulţi preoţi au venit la credinţă treptat. Unii dintre cei care au asistat la confruntările Domnului Hristos cu conducătorii religioşi au crezut şi ei. De regulă, activitatea vulcanică se produce în faza iniţială sub scoarţa terestră. La momentul acela, estimarea intensităţii erupţiei nu este posibilă. Pentru măsurarea cu acurateţe a activităţii, sunt necesare instrumente speciale. În acelaşi fel, potenţialul exploziv al mesajului Domnului Isus a rămas în stare latentă în timpul lucrării Sale pe pământ. Însă, după înviere, creştinismul a explodat, producându-se convertiri masive chiar şi în rândul celor influenţi. Sămânţa semănată cu credincioşie a adus, în cele din urmă, rod bogat. Aşadar, cât de important este să nu ne descurajăm atunci când mărturia noastră pare că nu ar fi atât de eficientă pe cât ne-am dori, mai cu seamă printre cei din elita societăţii!

2. În citatul de la secţiunea de vineri, Ellen White afirmă că unii sunt înzestraţi în mod special să lucreze pentru oamenii puternici. În ce constă această înzestrare? Pe de altă parte, de ce trebuie să fim atenţi să nu le punem piedici celor pe care nu îi considerăm calificaţi pentru o astfel de lucrare?