Chemarea la ucenicie a conducătorilor spirituali

STUDIUL 11 » 8 MARTIE - 14 MARTIE

Textul de memorat: „În zilele acela, Isus S-a dus în munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli.” (Luca 6:12,13)

Domnul Isus a depus eforturi energice pentru a face ucenici, ştiind că viaţa Lui pe pământ avea să fie scurtă, El S-a dedicat instruirii ucenicilor astfel încât aceştia să poată continua lucrarea după plecarea Sa. El era Învăţătorul, dar şi Instructorul lor. Învăţarea şi instruirea sunt două activităţi înrudite, doar că, de regulă, învăţarea are sensul de împărtăşire a cunoştinţelor, pe când instruirea sugerează formarea, sau calificarea prin practică şi disciplină.

Pregătirea ucenicilor pentru conducere a constat, bineînţeles, şi din însuşirea de cunoştinţe, dar dezvoltarea spirituală era pe primul loc. Pe lângă cunoaşterea doctrinei şi a teologiei, ei aveau nevoie de o experienţă practică în lucrurile privitoare la Dumnezeu, la credinţă, la greutăţi, la sfinţire şi la jertfirea de sine. Numai cunoştinţele nu erau suficiente pentru încercările grele care îi aşteptau. Isus le-a oferit atât cunoştinţe, cât şi experienţă practică.
_____________________
Un proiect pentru inima ta

De meditat: Nedemn este să eviţi lucrurile mărunte, dar necesare, nu să le faci.

„Adevărata soţie şi mamă… îşi va îndeplini datoriile cu demnitate şi voioşie, fără a considera o înjosire să facă ea însăşi, cu mâinile ei, ceea ce este necesar într-o casă bine organizată.” – Ellen G. White, Căminul adventist, p. 212

Rugăciune: Te rog din nou, Mântuitorule, ajută-mă să învăţ demnitatea credincioşiei în lucrurile mici ale vieţii!
__________&__________

De aici începe conducerea

Viaţa Domnului Hristos pe pământ a fost relativ scurtă şi se impunea instruirea fără întârziere a celor care urmau să continue lucrarea de a face ucenici. Pe cine să aleagă? Câţi oameni să aleagă? La început, numărul ucenicilor Săi se ridica la câteva sute. Să îi includă pe toţi în programul de instruire? Dar, cum o ştia prea bine, conducătorii se formează cel mai bine în grupe mici, şi nu prin predici susţinute înaintea maselor. A decis atunci să aleagă un număr limitat de oameni.

1. Ce a făcut Isus înainte de a-Şi alege ucenicii? De ce este faptul acesta important? Luca 6:12-16.

Pentru a alege bine, Domnul Isus avea nevoie de foarte multă înţelepciune şi, ca să obţină această înţelepciune, El S-a apropiat de Tatăl ceresc prin rugăciune. Tot la fel, în activitatea de formare a ucenicilor din secolul al XXI-lea, alegerea candidaţilor pentru conducere ar trebui să fie precedată de rugăciune. Dacă Mântuitorul a considerat că avea nevoie de multă rugăciune pentru a dobândi înţelepciunea necesară, cu cât mai mult ar trebui să o cerem noi în momentul în care îi alegem pe cei însărcinaţi cu supravegherea progresului misiunii bisericii!

După ce i-a ales pe cei doisprezece, Domnul Isus le-a dat numele de „apostoli”, ceea ce însemna că ei erau reprezentanţi împuterniciţi, învestiţi cu autoritate spirituală. Grupul mai mare de ucenici a asistat fără invidie sau resentimente la această rânduire, sau trimitere. Mai târziu, Isus avea să împuternicească grupuri mai mari, de câte şaptezeci de ucenici şi poate alte grupuri nemenţionate în Scriptură. Totuşi cei doisprezece apostoli formau cercul apropiaţilor Lui; lor le reveneau cele mai mari responsabilităţi şi ca atare, ei aveau nevoie de cea mai intensă instruire şi de dedicare. Această „rânduire” implică în mod evident existenţa unei organizări printre primii creştini. Domnul Hristos i-a învestit pe conducătorii acestei organizaţii cu capacităţi şi cu o educaţie pe măsura misiunii încredinţate.

Gândeşte-te ce înseamnă faptul că Isus petrecea mult timp în rugăciune. Ce îţi spune aceasta despre viaţa ta de rugăciune? Ce face rugăciunea pentru tine?

Cunoştinţe şi experienţă (1)

Informaţia a fost o componentă de neînlocuit a lucrării Domnului Isus. Desigur că, prin ea însăşi, informaţia nu poate transforma, însă orice transformare presupune şi informaţie. Conceptele nu au, prin natura lor, darul de a iniţia schimbarea, dar Duhul lui Dumnezeu, care lucrează la inimile oamenilor, produce convertirea.

2. Citeşte Ioan 16:7-14. Ce spune Domnul Isus aici pentru a ne ajuta să înţelegem care sunt limitele cunoaşterii intelectuale în înţelegerea şi trăirea creştinismului adevărat?

Cunoştinţele biblice împreună cu Duhul divin al lui Dumnezeu alcătuiesc „formula” spirituală care transformă oameni şi societăţi întregi. Formatorul de ucenici are nevoie să le urmărească pe amândouă.

Creştinismul manifestă o mare consideraţie faţă de inteligenţă, gândire şi imaginaţie. Existenţa gândirii raţionale pretutindeni în Scriptură, respectul foarte mare de care se bucurau învăţătorii în iudaism şi atenţia pe care o acordau scribii conservării scrierilor vechi, toate mărturisesc despre importanţa cunoştinţelor.

Creştinismul nu este o religie iraţională. Există totuşi creştini care ridică emoţia, sentimentul şi experienţa deasupra cunoştinţelor. Conform acestei concepţii, ceea ce contează este experienţa, iar crezul este relativ neimportant. Ascultarea şi aderarea la anumite adevăruri nu sunt considerate atât de valoroase. Emoţia şi exaltarea religioasă devin măsura autenticităţii spirituale.

Prin însăşi existenţa ei, Scriptura combate această concepţie. În lipsa cunoştinţelor, experienţa este ca un proiectil lansat fără ţintă. Pe de altă parte, în lipsa experienţei, cunoştinţele îi fac pe oameni fără suflet şi uneori legalişti. Adevăraţii conducători creştini au recunoscut nevoia de a cultiva ambele elemente, nu numai în viaţa personală, ci şi în viaţa ucenicilor lor.

Care sunt argumentele logice pentru care ai primit credinţa? Ce rol a jucat experienţa? De ce ai avut nevoie de ambele aspecte?

Cunoştinţe şi experienţă (2)

3. Citeşte Luca 6:20-49. Ce aflăm din acest pasaj biblic despre cunoştinţe şi despre experienţă? De ce avem nevoie de amândouă atât în viaţa creştină personală, cât şi în formarea de ucenici?

Cunoştinţele spirituale sunt indispensabile pentru transformarea spirituală. Domnul Hristos Însuşi era privit ca fiind Marele Învăţător. El le împărtăşea oamenilor cunoştinţe înnoitoare în „săli de clasă” din mijlocul naturii, mărginite de ţărmul mării sau de coastele munţilor. Înainte de aceasta, Duhul Sfânt le trezea conştiinţa adormită ca să accepte aceste adevăruri. Formarea de ucenici este incompletă în absenţa experienţei, dar experienţa trebuie să fie ghidată de cunoştinţe.

Formatorii de ucenici din secolul al XXI-lea trebuie să se familiarizeze foarte bine cu Scriptura, sursa de informaţii spirituale autentice. Ei trebuie să le prezinte oamenilor doctrinele şi învăţăturile fără să se gândească la popularitate sau la avantaje. Dumnezeu le cere să nu lase deoparte nimic şi să-i îndrume pe noii convertiţi la o înţelegere şi o apreciere tot mai mare a adevărurilor creştine şi îndeosebi a adevărului prezent al celor trei solii îngereşti.

4. Ce principiu din Luca 6:39, cu privire la formarea de ucenici, merită să fie reţinut? Ce putem face pentru a ne asigura că nu suntem nişte călăuze oarbe?

Capacitatea de a împleti cunoştinţele cu experienţa este forţa pe care şi-o va dori orice formator de ucenici.

Primii conducători

Un fapt deloc de neglijat este acela că Domnul Isus i-a ales pe conducătorii bisericii din rândul oamenilor smeriţi şi cu mai puţină educaţie, şi nu din rândul membrilor Sinedriului care erau învăţaţi şi buni oratori. Pentru a proclama adevărurile care aveau să răscolească lumea, El nu i-a ales pe învăţătorii îngâmfaţi, ci pe nişte oameni neînvăţaţi. Pe aceştia Şi-a propus să-i instruiască şi să-i educe pentru a servi drept conducători ai bisericii Sale. Planul Său era ca aceştia să-i înveţe la rândul lor pe alţii şi să-i trimită în lucrarea de răspândire a Evangheliei. „Pentru a avea succes în lucrarea lor, urma să le fie dată puterea Duhului Sfânt. Nu prin putere sau prin înţelepciune omenească avea să fie vestită Evanghelia, ci prin puterea lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 17

5. Cum ne ajută textele biblice următoare să înţelegem mai bine de ce a ales Hristos conducători pentru biserică din rândul oamenilor smeriţi şi neînvăţaţi, şi nu dintre cei care păreau a avea calităţile necesare pentru conducere? Ţefania 2:3; Matei 11:29; Ieremia 50:31; Isaia 57:15.

Este nevoie să fim precauţi atunci când încercăm să înţelegem motivele pentru care Isus i-a ales pe aceşti oameni. Trebuie să înţelegem că El nu era împotriva oamenilor educaţi. În definitiv, El Însuşi dăduse dovadă, încă de la o vârstă fragedă (Luca 2:46,47), de cunoştinţe bogate. Problema este că, de multe ori, oamenii educaţi, înstăriţi sau puternici nu au dispoziţia de a se smeri, o calitate absolut necesară pentru un conducător, în lipsa căreia Domnul nu poate lucra prin ei. Dar lucrurile nu au stat întotdeauna aşa: au existat şi oameni educaţi prin care Domnul a lucrat (Nicodim, Iosif din Arimateea, vezi şi Faptele 6:7). Ideea este că, în general, oamenii din această categorie nu sunt deschişi la călăuzirea Duhului Sfânt.

6. Ce însuşiri sunt amintite în 1 Corinteni 9:19 şi Filipeni 2:3? De ce sunt ele esenţiale atât pentru conducători, cât şi pentru oricine mărturiseşte Numele Domnului?

Ce putem face pentru ca aceste trăsături să facă parte din caracterul nostru?

Generaţiile ulterioare de conducători

Generaţiile ulterioare sunt o mărturie despre reuşita eforturilor depuse de generaţiile precedente. Atunci când eforturile dau rezultate care durează, principiile aflate la baza lor ar trebui să fie studiate şi reproduse. A adus metoda lui Hristos de formare a ucenicilor roade semnificative?

Sigur că da. Ea a schimbat lumea. Niciunul dintre noi nu am citi astăzi studiul acesta dacă metoda Sa de instruire a primilor conducători ai bisericii nu ar fi fost eficientă.

7. Citeşte Faptele 1. Ce aflăm din acest prim capitol al formării bisericii primare despre nevoia de conducători rânduiţi de Dumnezeu? Ce calităţi urmăreau primii creştini la un conducător? (Vezi vers. 22.) Ce idei putem aplica atunci când căutăm conducători corespunzători?

Domnul Isus Şi-a instaurat Împărăţia şi a exemplificat personal principiile care aveau să o facă să dăinuie. Deschizându-le drumul, El a ales conducători care îi predaseră Lui slăbiciunile lor şi care depindeau în totalitate de El. Deşi erau oarecum desconsideraţi de conducătorii religioşi şi deficienţi din punct de vedere al educaţiei formale, ei îi întreceau pe farisei în lucrurile care contează cel mai mult: transparenţă, smerenie, dependenţă şi sinceritate. Cât de mult înseamnă ca fiecare dintre noi, indiferent de poziţia pe care o ocupă în biserică, să manifeste aceste trăsături! Cu timpul, au intrat în biserică şi oameni cu o educaţie formală solidă şi cu un statut social înalt.

„Ca reprezentanţi ai lui Hristos, apostolii aveau să aibă o influenţă puternică asupra lumii. Faptul că erau oameni simpli nu avea să le scadă influenţa, ci mai degrabă să o crească, fiindcă mintea ascultătorilor lor avea să fie îndreptată de la ei la Mântuitorul care, deşi nevăzut, încă lucra cu ei. Învăţăturile minunate ale apostolilor, cuvintele lor de curaj şi încredere aveau să-i asigure pe toţi că ei nu lucrau în virtute a propriei puteri, ci în puterea lui Hristos.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 22, 23

Ce trăsături doreşti să aibă conducătorii bisericii? De ce? Care sunt trei dintre cele mai importante calităţi pe care crezi că ar trebui să le aibă? Pregăteşte-te să prezinţi în cadrul grupei răspunsul la această întrebare.

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, capitolele „Cei dintâi evanghelişti” (p. 349-358), „Ultima călătorie din Galileea” (p. 488-496) şi „Predica de pe Munte” (p. 298-314); Faptele apostolilor, capitolele „Instruirea celor doisprezece” (p. 17-24), „Marea însărcinare” (p. 25-34) şi „Cei şapte diaconi” (p. 87-96).

„În tot câmpul activităţii lui Hristos, existau oameni care deveneau conştienţi de nevoile lor, flămânzind şi însetând după adevăr. Venise timpul să se ducă vestea despre iubirea Lui şi acestor fiinţe doritoare. La toţi aceştia, ucenicii trebuiau să meargă ca reprezentanţi ai Lui. Credincioşii aveau fie călăuziţi să-i considere drept învăţători rânduiţi de Dumnezeu şi, când Mântuitorul urma să fie luat de la ei, nu aveau să rămână fără povăţuitori.

În această primă călătorie, ucenicii urmau să meargă numai acolo unde Isus fusese mai înainte şi câştigase prieteni. Pregătirea lor pentru călătorie avea să fie cât se poate de simplă. Nimic nu trebuia să le abată mintea de la marea lor lucrare sau să trezească în vreun fel opoziţia şi să închidă uşa pentru lucrarea lor viitoare.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 351

Întrebări pentru discuţie

1. Discutaţi în cadrul grupei răspunsurile date la întrebarea finală de la secţiunea de joi a studiului. Ce puteţi învăţa din răspunsurile celorlalţi?

2. Citeşte Faptele 6:1-6. Care este, potrivit incidentului petrecut aici, unul dintre motivele pentru care biserica are nevoie de conducători buni?

3. Meditează la ideea menţinerii echilibrului între experienţă şi cunoştinţe. Este posibil ca unii oameni să împletească diferit cunoştinţele cu experienţa, adică unii să pună mai mult accent pe experienţă, iar alţii pe cunoştinţe? Dacă da, cum putem lua în considerare acest aspect în eforturile noastre de formare a ucenicilor? Ce putem face pentru a reţine faptul că, dacă noi avem nevoie de un anumit lucru, nu înseamnă neapărat că şi alţii au nevoie de el? Cum te ajută să răspunzi la această întrebare textul: „Iudeii, într-adevăr, cer minuni şi grecii caută înţelepciune.” (1 Corinteni 1:22)?