Eben-Ezer Madrid | Slujirea creștină autentică

Slujirea creștină autentică

STUDIUL 10 » 29 AGOSTO - 4 SEPTEMBRIE

De memoria: „Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.” 2 Corinteni 4:8-10.

Play / pause

0:00

volume

Slujirea creștină autentică

Sabat după-amiază, 29 august

Săptămâna trecută am văzut că Pavel, afirmându-și sinceritatea și curăția, s-a apărat de acuzațiile de inconsecvență și lipsă de dragoste față de corinteni. El a acționat întotdeauna pentru binele suprem al copiilor săi spirituali. În 2 Corinteni 2:12-17 el începe un șir de argumente, pe care îl continuă până în 2 Corinteni 7, împărtășindu-și astfel reflecțiile cu privire la o slujire autentică a lui Hristos.

Săptămâna aceasta vom studia 2 Corinteni 3 – 7, unde Pavel vorbește despre lucrarea lui de câștigare de suflete pentru Hristos. Ellen G. White spune: „Convertirea păcătoșilor și sfințirea lor prin adevăr constituie dovada cea mai puternică pe care un slujitor al Evangheliei o poate avea că Dumnezeu l-a chemat la slujire. Dovada apostolatului său este scrisă în inima celor convertiți și despre ea dă mărturie viața lor reînnoită. Hristos este în ei nădejdea slavei. Slujitorul Evangheliei este foarte mult întărit de aceste confirmări ale slujirii sale” (Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 328).

Duminică, 30 august

Roadele unei slujiri autentice

1. În ce sens putem fi o epistolă a lui Hristos, conform 2 Corinteni 3:1-9?
Scrisorile de recomandare erau obișnuite în lumea greco-romană. Dar Pavel nu avea așa ceva. Puterea transformatoare a Duhului în viața corintenilor era dovada slujirii lui autentice. Pavel era sigur că nu prin inteligența sau eforturile lui a luat naștere biserica din Corint (2 Corinteni 3:4-6). El nu era preocupat de autopromovare (2 Corinteni 3:5; 1 Corinteni 2:2), ci vorbește despre slujirea lui abordând pe scurt cele două legăminte: cel vechi, reprezentat de Moise, și cel nou, reprezentat de el și de colegii lui. Un cititor neatent ar putea crede că legământul vechi nu oferea nicio speranță la mântuire, dar lucrul acesta nu este adevărat. Mântuirea era disponibilă în vechiul legământ la fel ca în noul legământ. Legământul vechi era Evanghelia anticipată. „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe neamuri prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: «Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine»” (Galateni 3:8).

În 2 Corinteni 3:1 – 4:6 vedem că vechiul legământ este folosit pentru a simboliza experiența legalistă a celor care se bazau pe propriile lor fapte de ascultare ca mijloc de a-I fi plăcuți lui Dumnezeu. Noul legământ însă reprezintă experiența celor care se bizuie în întregime pe harul lui Dumnezeu pentru a împlini tot ce a promis Dumnezeu că va face pentru ei și în ei.

Pavel vorbește despre două reacții la Evanghelie, cea a credincioșilor și cea a necredincioșilor. El nu vorbește despre două Evanghelii diferite, una în Vechiul și alta în Noul Testament – pentru că există o singură Evanghelie, oferită de Dumnezeu, care „ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veșnicii” (2 Timotei 1:9). Elementele istorice din 2 Corinteni 2:14 – 4:6 sunt folosite de Pavel pentru a sublinia că unii oameni „sunt pe calea mântuirii”, iar alții „pe calea pierzării” (2 Corinteni 2:15). Din cauza reacției de neîncredere și a lipsei de credință față de lucrarea lui Moise, slujirea lui putea fi privită ca o slujire a condamnării și a morții. Dar pentru că biserica din Corint a crezut, slujirea lui Pavel printre corinteni s-a dovedit o slujire a neprihănirii, o lucrare a Duhului care dă viață. Această experiență de mântuire a bisericii din Corint este dovada slujirii autentice a lui Pavel.

Luni, 31 august

Suferinţă și glorie

2. Enumeră suferinţele pe care Pavel le amintește în 2 Corinteni 4:7-18! Cum a trecut prin ele?

Ian Huss, marele reformator al Boemiei, a spus cândva despre Isus Hristos: „El este Stăpânul lumii, iar noi suntem muritori vrednici de dispreț. Totuși El a suferit. De ce atunci să nu suferim și noi, îndeosebi atunci când suferința este pentru curățirea noastră?” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 105).

Apostolul Pavel arătase, cu secole înainte, aceeași disponibilitate de a suferi pentru Hristos. El știa că nu era altceva decât un vas fragil de lut (2 Corinteni 4:7). Se simțea constant încolțit, în cumpănă, prigonit și trântit la pământ, totuși nu era zdrobit, nici deznădăjduit, nici părăsit, nici omorât (2 Corinteni 4:8,9). Era dispus să poarte în trup „omorârea Domnului Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru” (2 Corinteni 4:10,11).

Prin expresia „omorârea lui Isus” Pavel probabil se referea la suferințele pe care le menționase în versetele anterioare. La rândul ei, expresia „viața lui Isus” se referă probabil, în sens imediat, la izbăvirile din calea morții sau la puterea spirituală pentru viața prezentă. Dar, în final, aceasta este o referire la înviere (2 Corinteni 4:12). Interesant este că perechea moarte-viață apare de trei ori în 2 Corinteni 4:10-12. Aceasta ne amintește că, în veacul prezent, viața este amestecată cu moartea. Dar în slava viitoare vom experimenta viața fără prezența morții (Apocalipsa 20:14; 21:4).

Cel mai important, 2 Corinteni 4:7-18 arată că Evanghelia este predicată prin ființe omenești fragile, pentru ca slava să fie numai a lui Dumnezeu (2 Corinteni 4:15). Adesea misionarii suferă în timpul activității lor. Totuși necazul nostru de acum este ușor și pentru puțină vreme în comparație cu greutatea veșnică de slavă care ne așteaptă (4:17). Credinciosul trăiește prin credință, nu prin vedere (4:18; 5:7). Această speranță în viața viitoare l-a captivat pe Pavel atât de mult, încât continuă să vorbească despre ea pe parcursul pasajului (5:1-10). El face referire la trupul lui muritor prin metafora unei case pământești. În schimb, clădirea „de la Dumnezeu” este o metaforă pentru trupul înviat (5:1), marea speranță a credincioșilor din toate veacurile.

De ce este atât de important ca, indiferent prin ce trecem acum, să păstrăm mereu în atenţia noastră speranţa învierii (1 Corinteni 15:52)?

Marți, 1 septembrie

Slujba împăcării centrată pe Hristos

3. Cum demonstrează 2 Corinteni 5:11-15 că lucrarea lui Pavel Îl are în centru pe Hristos?

Pavel știa că trebuia să Îi dea socoteală lui Hristos pentru slujirea lui (2 Corinteni 5:10). El cunoștea „frica de Domnul” și căuta să-i convingă pe oameni cu privire la Evanghelia lui Hristos (5:11). Această frică presupune respect și venerație față de Domnul și, prin urmare, se îmbină cu iubirea lui Pavel pentru Hristos și cu încrederea în iubirea Lui pentru el. În Vechiul Testament, a te teme de Domnul înseamnă a umbla în căile Lui, a-L iubi și a-I sluji cu toată inima și cu tot sufletul (Deuteronomul 10:12).

Slujirea lui Pavel nu era concentrată pe sine, ci pe Hristos. El nu se lăuda singur. Domnul Hristos era obiectul laudei lui (2 Corinteni 12:9). El a spus: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos” (Galateni 6:14). Astfel, ocazia corintenilor de a se lăuda cu el (2 Corinteni 5:12) însemna să fie mândri de slujirea lui, care se concentra pe Hristos, spre deosebire de slujirea concentrată pe propria persoană, a oponenților lui.

4. Studiază 2 Corinteni 5:16-21; Coloseni 1:19-23 și Efeseni 2:13-16! Ce a vrut Pavel să spună prin „slujba împăcării”?

Domnul Hristos este, prin excelență, Cel care realizează împăcarea. Ca atare, El „ne-a încredințat slujba împăcării” (2 Corinteni 5:18). Ideea de împăcare apare constant în 2 Corinteni 5:16-21. Este un concept esențial pentru Pavel și la fel trebuie să fie și pentru noi. Dumnezeu a împăcat omenirea cu Sine prin moartea ispășitoare a Fiului Său. Cei care au fost împăcați cu Dumnezeu sunt o făptură nouă (5:17). Acum este de așteptat din partea lor să transmită mai departe „propovăduirea acestei împăcări” prin proclamarea Evangheliei lui Hristos (5:19). În acest sens, „noi dar, suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos […] ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi” (5:20).

Gândește-te la ce a făcut Hristos pentru tine, apoi la vinovăţia, păcatul, condamnarea din dreptul tău, dacă nu ar fi fost ceea ce El a făcut pentru tine la cruce! Deci cum te raportezi la alţii, mai ales la cei care nu-L cunosc pe Domnul?

Miercuri, 2 septembrie

Chemare la sfinţenie

În 2 Corinteni 6:3-10 Pavel continuă să îi îndemne pe corinteni să fie împăcați cu Dumnezeu. El prezintă o lungă listă de dificultăți și biruințe pentru a arăta ce înseamnă să fii urmaș al lui Hristos și slujitor al lui Dumnezeu. Pe scurt, el enumeră situații dificile (2 Corinteni 6:4,5), virtuți (6:6), instrumente (6:7) și vicisitudini ale slujirii (6:8-10). După ce îi instruiește pe membrii bisericii din Corint să fie împăcați cu Dumnezeu, Pavel îi îndeamnă să ducă o viață sfântă și să facă acest lucru ferindu-se de influențele dăunătoare ale necredincioșilor și de lucrurile necurate (6:14-17).

5. Potrivit 2 Corinteni 6:11 – 7:1, cum arată o viaţă sfântă?

Pavel subliniază în acest pasaj importanța afecțiunii și a dragostei în cadrul bisericii (2 Corinteni 6:11-13). Dovada că oamenii au fost împăcați cu Dumnezeu este că ei caută împăcarea unii cu alții. Categoric ei devin un fel de agenți ai împăcării pe orizontală.

În continuare, chemarea la sfințenie este formulată prin intermediul a 6 apeluri: (1) „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși” (2 Corinteni 6:14); (2) „Ieșiți din mijlocul lor” (6:17); (3) „despărțiți-vă de ei” (6:17); (4) „Nu vă atingeți de ce este necurat” (6:17); (5) „să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului” (7:1); (6) „să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (7:1). Aceste îndemnuri arată că un Dumnezeu sfânt cere o viață sfântă și separarea de idolatrie.

Pe de altă parte, pasajul aduce și 7 promisiuni, care evidențiază rolul bisericii creștine ca templu sfânt: (1) „Eu voi locui […] în mijlocul lor”; (2) „voi umbla în mijlocul lor”; (3) „Eu voi fi Dumnezeul lor”; (4) „ei vor fi poporul Meu”; (5) „vă voi primi”; (6) „Eu vă voi fi Tată”; (7) „voi Îmi veți fi fii și fiice” (2 Corinteni 6:16-18).

De notat că cele 4 promisiuni din 2 Corinteni 6:16 sunt baza celor 3 imperative din 2 Corinteni 6:17 (vezi locuțiunea adverbială „de aceea” de la începutul versetului 17 din 2 Corinteni). Aceasta arată că sfințenia nu este rezultatul eforturilor proprii, ci lucrarea Duhului Sfânt în inimă. Deși sfințenia vine de la Dumnezeu, credincioșii trebuie să își facă partea și să respingă idolatria și orice practică necurată.

Ce ne învaţă promisiunile lui Dumnezeu din 2 Corinteni 6:16-18 despre ce este sfinţenia?

Joi, 3 septiembre

Mângâiere și bucurie

6. Care sunt sentimentele lui Pavel, exprimate în 2 Corinteni 7, după ce aude de pocăinţa corintenilor?

Câtă dragoste răzbate din cuvintele: „Sunteți în inimile noastre” (2 Corinteni 7:3; vezi și 6:11)! Din dorința profundă ca iubirea lui să primească răspuns, Pavel mai spune: „Faceți-ne loc în inima voastră!” (2 Corinteni 7:2, EDCR). Deși expresia „în inima voastră” nu apare în textul grecesc, există traduceri, inclusiv în limba română, care o includ (NTR, NTSBR, BINT), ceea ce este corect, deoarece contextul o susține. Într-adevăr, corintenii și-au deschis inimile față de Pavel și de cei care lucrau împreună cu el. De aceea versetul 4 este o explozie de bucurie. Cuvintele lui Pavel exprimă sentimentele lui profund pozitive în acel moment: „Am o mare încredere în voi. Am tot dreptul să mă laud cu voi. Sunt plin de mângâiere, îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile noastre” (7:4). Pavel este plin de mângâiere și bucurie. Câtă mângâiere și bucurie pot aduce bisericile noastre în inima slujitorilor lor, atunci când se consacră cu credincioșie lui Hristos!

În 2 Corinteni 7:5-16 Pavel explică în continuare motivul mângâierii și bucuriei sale. Aceste două concepte domină pasajul. Verbul parakaleō („a mângâia”) sau substantivul paraklēsis („mângâiere”) apar împreună de 7 ori în 2 Corinteni 7. Această secțiune a epistolei se încheie exact cum a început, cu multă mângâiere de la Dumnezeu (2 Corinteni 1:3-7). Mângâierea lui Pavel din 2 Corinteni 7 provine din ușurarea pe care a simțit-o atunci când epistola dură a avut efectul dorit.

Deși această ușurare este rezultatul raportului pozitiv al lui Tit, în cele din urmă Dumnezeu este sursa mângâierii simțite de Pavel (7:6). Dumnezeu este într-adevăr „Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre” (1:3,4).

Interesant este că, deși este „plin de mângâiere”, Pavel este și plin de bucurie (2 Corinteni 7:4,7,13). Deși scrisoarea lui dureroasă provocase multă întristare, aceea a fost „o întristare după voia lui Dumnezeu” (7:11), având ca scop pocăința (7:9-11). Corintenii fuseseră cuprinși de o întristare care „aduce o pocăință care duce la mântuire” (7:10). Ce altceva ar putea trezi mai multă bucurie în inima unui slujitor adevărat al lui Dumnezeu?

Ai fost cuprins vreodată de o întristare după voia lui Dumnezeu? Cum ai știut că era o întristare după voia Lui, menită să te ducă la pocăinţă?

Vineri, 4 septembrie

Un gând de încheiere

Săptămâna trecută am avut de citit același capitol din cartea Faptele apostolilor. Merită recitit. De data aceasta zăbovește mai mult asupra părților care se referă la scrisoarea dură a lui Pavel, la sentimentele lui când a scris-o și la bucuria lui când a primit vestea bună despre pocăința sinceră a destinatarilor! Apoi meditează la ce ne spune acest lucru despre autenticitatea slujirii lui Pavel și ce lecții putem aplica la lucrarea noastră pentru Hristos!

„Noi trebuie să arătăm universului, lumii căzute și lumilor necăzute, că există iertare la Dumnezeu, că prin dragostea lui Dumnezeu putem fi împăcați cu El. Omul se pocăiește, își zdrobește inima, crede în Hristos ca jertfă ispășitoare pentru păcatele lui și înțelege că Dumnezeu este împăcat cu el” (Ellen G. White, Special Testimonies on Education, p. 223).

„Ca biserică, am primit o mare lumină. Această lumină ne-a fost încredințată de Domnul pentru binele și binecuvântarea lumii. Nouă ne-a fost dată lucrarea de împăcare. Cu putere de sus, trebuie să îi rugăm fierbinte pe oameni să se împace cu Dumnezeu” (Ellen G. White, Scrisoarea 32, 1903).

Zilnic: Psalmii 16 – 22; Ellen G. White, Dietă și hrană, cap. 25, „Trataţi cu înţelepciune problema cărnii” – „Credincioșie în îndatoririle obișnuite”