Păcatul lui Moise şi Aaron

STUDIUL 9 » 21-27 NOIEMBRIE 2009

„Suie-te pe vârful muntelui Pisga, uită-te spre apus, spre miazănoapte, spre miazăzi şi spre răsărit şi priveşte-o doar cu ochii; căci nu vei trece Iordanul acesta.” (Deuteronom 3,27)

După ani în şir de rătăcire prin pustie, Israel ajunge, în final, la Cades-Barnea, la graniţa de sud a Ţării Făgăduinţei. Am putea să credem că, după toate prin câte au trecut, după toate lecţiile grele pe care Domnul încercase să-i ajute să le înveţe, după toate pedepsele mari care s-au abătut asupra celor care s-au răzvrătit pe faţă, israeliţii erau în sfârşit pregătiţi să Îl lase pe Domnul să lucreze prin ei cu toată puterea. Însă nu aşa au stat lucrurile.

Săptămâna aceasta, vom studia o temă perenă care străbate întreaga Biblie: îndurarea şi harul lui Dumnezeu, în contrast cu necredinţa, păcatul şi nerecunoştinţa poporului Său. De la Adam şi Eva în Eden şi până la biserica de astăzi, Laodicea (Apoc. 3.14-18), vedem iar şi iar îndurarea şi harul lui Dumnezeu faţă de cei care, cel mai adesea, nu şi-au însuşit făgăduinţele biruinţei, ale credinţei şi ale sfinţeniei pe care El ni le-a dat. În acelaşi timp, vedem dorinţa Lui de a-i ierta pe cei care se poticnesc şi cad, dorinţă manifestată chiar şi faţă de cei de la care are aşteptări mai mari; aşa s-a întâmplat cu Moise, care, într-un moment de slăbiciune, nerăbdare şi, poate, puţină mândrie, a uitat de Dumnezeu, de Acela care a făcut atât de mult pentru el. Dacă până şi Moise a căzut, noi ce şanse avem?

Când nu a mai fost apă în tabăra lui Israel de la Cades-Barnea, israeliţii
au avut marea ocazie de a cere ajutor de la Dumnezeu. El le purtase mereu
de grijă până atunci. Exista vreun motiv să Se fi schimbat? Nu exista, dar ei
au dat imediat uitării experienţele trecute şi s-au dus la Moise şi la Aaron
cu nemulţumirile lor, ca întotdeauna.

1. Ce i-a poruncit Domnul lui Moise să facă şi ce a făcut el? De ce acest slujitor smerit, credincios şi consacrat al lui Dumnezeu a dat dovadă de o lipsă de încredere şi credinţă care nu-i era caracteristică? Numeri 20,1-13.

Dintr-un anumit punct de vedere, ne este uşor să înţelegem supărarea lui Moise. În primul rând, tocmai îşi înmormântase sora şi, fără îndoială, încă mai suferea din această cauză. În al doilea rând, cum putea să mai suporte să audă, în esenţă, aceeaşi nemulţumire cu care veniseră la el părinţii lor în urmă cu ani de zile? Cu toate acestea, Domnul a socotit că purtarea lui nu avea nicio scuză.

„Apa a ţâşnit cu îmbelşugare spre a satisface setea mulţimii. Dar se făcuse un mare rău. Moise a vorbit cu un spirit iritat. […] Dar, când cu de la sine putere şi-a luat asupra sa sarcina de a-i acuza, el L-a întristat pe Duhul lui Dumnezeu şi nu a făcut decât rău poporului. Lipsa lui de răbdare şi stăpânire de sine era vădită. În felul acesta, poporului i s-a dat ocazie să se întrebe dacă acţiunile şi comportarea lui din trecut fuseseră sub conducerea lui Dumnezeu sau nu şi astfel să-şi scuze propriile păcate. Atât Moise, cât şi ei Îl ofensaseră pe Dumnezeu. Purtarea lui, spuneau ei, merita de la început să fie supusă criticii şi condamnării. Acum ei au găsit pretextul pe care-l căutau pentru a respinge toate mustrările pe care Dumnezeu le trimitea prin slujitorul Său.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi (ediţia 1999), pag. 425.

Chiar şi cei mai credincioşi şi mai zeloşi slujitori ai Domnului trebuie să fie atenţi. Ceea ce face ca păcatul acesta să fie şi mai grav este faptul că el a fost comis de un om care beneficiase de multe privilegii. Să ne gândim la cât de mult cunoscuse Moise din puterea lui Dumnezeu; la toate minunile la care fusese, rând pe rând, martor. În ciuda tuturor acestor lucruri, el şi-a permis să se înalţe pe sine şi să se poarte ca un stăpânitor!

Iată o avertizare serioasă pentru fiecare dintre noi!

Gândeşte-te la o situaţie în care ai simţit că se întrece măsura şi te-ai purtat cum nu s-ar fi cuvenit. Ţi-ai fi dorit să fi putut da timpul înapoi şi să repari greşeala? Ce lecţii ai învăţat din acest incident, astfel încât să nu mai repeţi aceeaşi greşeală?

2. Ce idei sunt subliniate în descrierea morţii lui Aaron? Ce lecţii putem desprinde de aici pentru noi şi pentru lucrarea pe care o facem pentru Domnul? Numeri 20,23-29

Capitolul 20 începe cu moartea Mariei şi se încheie cu moartea lui Aaron. Este clar că vechea generaţie trecea la odihnă şi noua generaţie urma să preia lucrarea şi să o ducă mai departe. Aşa se întâmplă şi în momentul de faţă, în biserica noastră. O generaţie se duce şi se ridică o alta, care, asemenea lui Elisei, trebuie „să ia mantaua”. Rămâne o întrebare: Cât va reuşi noua generaţie să înveţe din eşecurile şi din reuşitele vechii generaţii?

Observă deosebirile dintre relatarea despre moartea lui Aaron şi cea despre moartea Mariei. Moartea Mariei este amintită într-un singur verset scurt, ca şi cum ar fi survenit brusc şi pe neaşteptate. Cât de diferită este moartea lui Aaron, despre care s-a spus mai dinainte! Înainte de a muri, Aaron, urcă pe vârful Muntelui Hor împreună cu fiul său Eleazar şi cu Moise. Acolo, în faţa adunării, Moise îi dă jos lui Aaron veşmintele preoţeşti şi îl îmbracă cu ele pe Eleazar – o imagine impresionantă
a transferului slujbei de la o generaţie la alta. Aaron urma să fie „adăugat la poporul lui”, dar lucrarea lui de mare preot trebuia să continue.

Cu alte cuvinte, lucrarea şi misiunea bisericii sunt mai mari decât oricare dintre lucrători, bărbaţi sau femei. Noi putem să ne îndeplinim lucrarea cu credincioşie, dar, mai devreme sau mai târziu, vom ieşi din scenă şi alţii vor prelua lucrarea exact de unde am lăsat-o şi o vor duce mai departe.

Momentul acesta trebuie să fi fost deosebit de impresionant pentru toţi cei implicaţi: Moise, conştient că nici el nu mai are mult de trăit, care îi dă jos lui Aaron veşmintele şi îl îmbracă cu ele pe nepotul lui, fiul lui Aaron; Aaron, plin de remuşcări pentru greşelile lui, care ştie că îl aşteaptă moartea; Eleazar, care stă înaintea tatălui lui, ştiind că acesta îşi trăieşte ultimele clipe, şi care preia acum greaua răspundere a slujbei de mare preot. În tot acest timp, la poalele muntelui, copiii lui Israel urmăresc evenimentul care se desfăşoară înaintea privirilor lor.

Dacă ar fi să mori mâine, ce ai lăsa în urma ta? Ce ai făcut pentru lucrarea Domnului? Cum poţi să foloseşti scurtul timp care ţi-a mai rămas? (Iacov 4,4-15)

Întrucât edomiţii (urmaşii lui Esau) nu au fost de acord să îi lase să le traverseze ţara, israeliţii au fost nevoiţi să facă un ocol (Num. 20,14-21). Teritoriul locuit de edomiţi se întindea la sud de Marea Moartă până la Golful Aqaba.

3. Care erau nemulţumirile israeliţilor? Gândeşte-te prin câte au trecut şi la tot ce li s-a întâmplat. Erau întemeiate nemulţumirile lor? Num. 21,1-5

Chiar dacă ei socoteau că au motive să cârtească, Domnul nu era deloc de acord cu ei. Până la urmă, în tot timpul călătoriei lor, au fost păziţi, zi de zi, prin minuni ale harului Său. Au avut apă suficientă, deşi se aflau în deşert; aveau pâine din cer, hrana îngerilor (Ps. 78,25); se bucurau de pace şi siguranţă sub stâlpul de nor în timpul zilei şi sub stâlpul de foc în timpul nopţii. Între ei, nimeni nu era bolnav. Picioarele nu li s-au umflat din cauza drumului lung şi nici hainele nu li s-au învechit (Deut. 8,3.4; Ps. 105,37). Este adevărat că au avut lupte, probleme, temeri, aşa cum avem şi noi. Dar, fiindcă se gândeau numai la greutăţi, au uitat binecuvântările divine
pe care le-au primit un timp atât de îndelungat. Poate că problema lor era aceasta: se obişnuiseră atât de mult cu îndurarea, harul şi providenţa lui Dumnezeu, încât ajunseseră să creadă că li se cuvin. Şi, socotind că acestea trebuiau să vină de la sine, a fost foarte uşor să le dea uitării.

4. Ce lucruri crezi că „ţi se cuvin” în viaţă? De ce este aceasta o atitudine nechibzuită?

Singurul remediu este să-I mulţumim Domnului zilnic pentru ceea ce primim de la El. Din acest motiv este important să-L lăudăm. Dumnezeu nu are nevoie de laudele noastre; noi avem nevoie să-L lăudăm cât mai mult, fiindcă în felul acesta ne aducem aminte mereu de motivele pentru care trebuie să-I fim recunoscători.

Compune un psalm de laudă. Aminteşte toate lucrurile pentru care eşti recunoscător. Repetă-l zi de zi şi, dacă este posibil, cântă-l. Cum te ajută acest lucru să nu cazi în păcatul nerecunoştinţei şi în capcanele în care te poate duce acesta?

Deşi poporul credea că avea motive întemeiate să se plângă, este evident că Domnul nu a fost de acord cu acestea. După toţi aceşti ani petrecuţi în deşert, după toţi aceşti ani în care L-au văzut pe Dumnezeu la lucru în mijlocul lor, israeliţii nu fac altceva decât să dea glas vechii bănuieli că au fost aduşi în pustie ca să fie lăsaţi să moară! Nu este de mirare că Domnul nu a dat curs murmurărilor lor. Faptul care înrăutăţea şi mai mult nemulţumirile lor era acela că tocmai reuşiseră să obţină o biruinţă împotriva canaaniţilor.

5. Cum îşi îndeplineşte Moise din nou rolul de mijlocitor? De ce aveau israeliţii nevoie de un mijlocitor, mai ales în această situaţie? Numeri 21,5-9.

În Palestina există aproximativ treizeci şi cinci de specii de şerpi. Unii sunt extrem de veninoşi. Şerpii veninoşi răspândiţi în pustie erau numiţi „şerpi înfocaţi”, datorită efectelor teribile ale muşcăturii lor. În momentul în care mâna protectoare a lui Dumnezeu a fost retrasă de deasupra lui Israel, mulţi israeliţi au fost atacaţi de aceşti şerpi veninoşi. Altfel spus, nu Dumnezeu i-a trimis asupra lor, ci Domnul a încetat să-i mai ocrotească pe copiii lui Israel şi atunci ei au suferit consecinţele.

6. Ce legătură face Domnul Isus între întâmplarea cu şerpii veninoşi şi Planul de Mântuire? Putem afirma că fiecare dintre noi a fost muşcat de un şarpe înfocat? În ce sens? Ioan 3,14.15

Şarpele de aramă atârnat de o prăjină nu avea puterea de a opri acţiunea veninului mortal asupra oamenilor. Israeliţii trebuiau să privească la el; trebuiau să aleagă să asculte, pentru ca să se bucure de beneficiile mijlocului de scăpare care le fusese oferit. Tot la fel, moartea lui Isus, în ea însăşi, nu îi dă lumii mântuire în mod automat. Moartea Sa ne-a pus la dispoziţie calea prin care putem să fim mântuiţi, dar, la fel cum oamenii din pustie trebuiau să privească la şarpele de aramă, şi noi trebuie să privim la Isus şi să credem, ca să putem primi ceea ce El ne oferă fără plată şi cu îndurare.

Ai cunoscut până acum în viaţa ta puterea vindecătoare a lui Hristos? Cu ce alte suferinţe trebuie să vii la El ca să primeşti încurajare, vindecare şi putere să mergi înainte, în ciuda durerii aparent imposibil de suportat?

Cu aproape patruzeci de ani în urmă, Israel încercase să îi atace pe canaaniţii din aceeaşi zonă şi a suferit o mare înfrângere (Num. 14,40-45). Generaţia de atunci murise în cei patruzeci de ani de rătăcire prin pustie, iar acum o nouă generaţie se pregătea să continue lucrarea părinţilor.

7. Citeşte Numeri 21,10-33 şi răspunde la următoarele întrebări:

Ce i-au cerut evreii împăratului păgân, Sihon? Ce i-au făgăduit?
Cine a atacat pe cine? vers. 23
Ce deosebire există între felul în care s-au purtat israeliţii cu împăratul Sihon şi felul în care s-au purtat cu împăratul Og?

„Neamurile acestea de la marginea Canaanului ar fi fost cruţate dacă, în vrăjmăşia lor faţă de cuvântul Domnului, nu s-ar fi împotrivit înaintării lui Israel. […] Cu toate că amoriţii erau nişte idolatri a căror viaţă pe drept era pierdută, datorită marii lor nelegiuiri, Dumnezeu i-a cruţat timp de patru sute de ani. […] Le erau cunoscute toate minunile pe care El le făcuse de la ieşirea israeliţilor din Egipt. Dovezi aveau destule.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi (ediţia 1999), pag. 445.

Observaţi strategiile diferite, folosite faţă de aceste două împărăţii. Israeliţii nu fac nicio cerere politicoasă pentru a trece prin ţara lui Og, ci Domnul îl atrage pe împărat împreună cu oştile lui afară din cetăţile care erau „întărite, cu ziduri înalte, cu porţi şi zăvoare” (Deut. 3,5). Odată ieşiţi din fortăreţele lor, Israel, sub călăuzirea lui Dumnezeu şi pe baza făgăduinţelor date de El prin Moise, a reuşit să-i înfrângă complet pe împăratul Og şi oştirea lui ieşită pe câmpul de luptă. Biruinţa asupra lui Sihon şi asupra lui Og – împăraţii amoriţilor din Transiordania – a fost imortalizată într-un cântec (Ps. 135,10-12; 136,18-26) şi a rămas pentru totdeauna în amintirea poporului (Jud. 11,18-22).

După patruzeci de ani, poporul Israel intra, în sfârşit, în Ţara Făgăduinţei. Observă cât timp au pierdut aceşti oameni din cauza lipsei lor de credinţă şi de încredere, în ciuda tuturor dovezilor că Dumnezeu îi călăuzea! Cât timp pierzi tu din cauză că nu mergi înainte prin credinţă? Cum poţi învăţa să ai încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu şi apoi să acţionezi pe baza lor?

Citeşte din Patriarhi şi profeţi de Ellen G. White, capitolele „Stânca lovită”, „Călătoria în jurul Edomului” şi „Cucerirea Basanului”. „Nicodim era atras spre Hristos. În timp ce Mântuitorul i-a explicat despre naşterea din nou, Nicodim a dorit ca şi în el să se producă această schimbare. Prin ce mijloace se putea realiza? Isus a răspuns la această întrebare nerostită: ’După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică’. Acum se vorbea despre lucruri cunoscute de Nicodim. Simbolul şarpelui înălţat îi explica misiunea Mântuitorului. Pe când poporul Israel murea din cauza muşcăturii şerpilor înfocaţi, Dumnezeu îl învăţase pe Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe în mijlocul adunării. După aceea, s-a dat de veste în toată tabăra că toţi cei care vor privi la şarpe voi trăi.

Oamenii ştiau bine că şarpele n-avea în sine nicio putere ca să-i ajute. Era un simbol al lui Hristos. După cum chipul făcut asemenea şerpilor ucigători a fost pentru vindecarea lor, Cineva ’într-o fire asemănătoare cu a păcatului’ trebuia să vină ca Mântuitor al lor. […] Fie că era vorba de vindecarea rănilor, fie că era vorba de iertarea păcatelor, ei nu puteau face nimic altceva, decât să arate credinţă în Darul lui Dumnezeu. Trebuia doar ca ei să privească şi să trăiască.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus
(ediţia 2008), pag. 153, 154.

Întrebări pentru discuţie

1. Viaţa israeliţilor depindea de un act supranatural care trebuia îndeplinit cu fiecare în parte. Ce ne spune aceasta despre Planul de Mântuire? Ce înţelegem despre neputinţa noastră de a obţine viaţa veşnică prin eforturi personale, fără intervenţia lui Dumnezeu? Cum să manifestăm atitudinea de umilinţă?

2. Repetăm noi, la nivel individual sau colectiv, greşelile poporului Israel? De ce sesizăm atât de greu slăbiciunile noastre spirituale?

Rezumat: Studiul prezintă încheierea perioadei de patruzeci de ani de rătăcire prin pustie. Îndureraţi de moartea Mariei, Moise şi Aaron, într-un moment de mânie, păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. După aceea, adunarea nemulţumită, atacată de şerpii veninoşi, află vindecarea trupească şi spirituală când se uită la şarpele de aramă făcut de Moise la porunca Domnului. După această experienţă umilitoare, Domnul îi ajută pe israeliţi să îi cucerească pe amoriţii din Transiordania şi să le ocupe teritoriul.