A doua generaţie: avertizări
STUDIUL 12 » 12-18 DECEMBRIE 2009
„Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” (Deuteronom 6,4.5)
După ce Şi-a împlinit Cuvântul care declara că generaţia răzvrătită care a refuzat să intre în Ţara Făgăduinţei nu va mai intra în ea, Domnul a adus acum noua generaţie la graniţa acestei ţări. Acolo le-a poruncit lui Moise şi marelui preot Eleazar să facă numărătoarea bărbaţilor de la douăzeci de ani în sus, „a tuturor celor din Israel care sunt în stare să poar te armele” (Num. 26,2). Surprinzător este că, în urma celei de-a doua numărători, au ieşit la socoteală 601.730 de oameni (vers. 51), aproape tot
atâţia cât au ieşit la prima numărătoare, cu patruzeci de ani înainte: 603.550 (Num. 2,32). În ciuda pedepselor divine abătute asupra poporului, în care a pierit prima generaţie (în afară de Iosua şi Caleb), Dumnezeu i-a înmulţit mult, iar oştirile lui Israel adunate pe şesurile Moabului erau, practic, la fel de numeroase ca şi oştirea din prima generaţie.
Mai rămâneau însă multe întrebări: Era această nouă generaţie dispusă să înveţe din greşelile părinţilor, după ce a îndurat consecinţele acestor greşeli? Erau aceşti oameni gata să asculte de Domnul? Erau ei pregătiţi să preia ştafeta? Ce lecţii trebuiau să înveţe? Ce lecţii învăţăm noi de la ei?
După apostazia de la Sitim, s-a făcut un recensământ al bărbaţilor de la vârsta de douăzeci de ani în sus (Num. 26,1-4). Cu numai câteva excepţii notabile (vers. 64, 65), vechea generaţie a trecut la odihnă şi a fost înlocuită de generaţia nouă.
1. Care a fost unul dintre motivele pentru care s-a făcut numărătoarea? De ce era important să se ştie câţi erau? Num. 26,52-56
Odată cucerită, ţara trebuia împărţită în mod egal, pentru a fi evitate certurile şi neînţelegerile. Din fericire, Moise mai era încă în viaţă şi putea să dea îndrumări. Potrivit textului, seminţiile mai numeroase primeau o parte mai mare, iar seminţiile mai puţin numeroase primeau o parte mai mică. Nici nu se putea mai corect decât atât!
2. Ce principiu important descoperim în Numeri 27,1-11?
Un element-cheie al acestui pasaj este sfinţenia familiei, cu un accent deosebit asupra proprietăţii şi a dreptului la moştenire. Ideea era că moştenirea trebuia păstrată în cadrul aceleiaşi familii. Ţara era considerată o „moştenire” şi, prin urmare, aparţinea familiei. De asemenea, observăm că soluţia aceasta nu a fost aplicată o sigură
dată. Fiindcă aceste femei au avut credinţa şi curajul să îi ceară lui Moise să le facă dreptate, Domnul a stabilit „o lege şi un drept” (Num. 27,11) care aveau să rămână valabile şi în generaţiile viitoare, pentru ocrotirea femeilor aflate în situaţii asemănătoare.
Este atât de uşor să lăsăm ca bunurile pe care le deţinem să ne ia în stăpânire până acolo încât să uităm chiar şi cele mai elementare principii creştine! Cum putem să avem grijă ca dorinţa noastră după bunuri materiale să nu ne afecteze relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii?
Trecuseră mulţi ani de când copiii lui Israel călătoreau prin pustie, iar acum se pregăteau să intre în Ţara Făgăduinţei. Se ridicase o nouă generaţie, gata să moştenească ţara făgăduită lui Avraam cu multe secole în urmă, când oamenii aceştia nici nu se născuseră (Gen. 17,8). În ciuda greşelilor, răzvrătirilor, cârtirilor şi a lipsei de credinţă a poporului Său, Dumnezeu dorea totuşi să-Şi împlinească făgăduinţa. Numai că avea să o aducă la îndeplinire cu altă generaţie.
3. Citeşte Numeri 27,12-23 şi răspunde la următoarele întrebări:
În vers. 12, Domnul zice „ţara pe care am dat-o (la timpul trecut) copiilor lui Israel”, deşi ei nu intraseră încă în ea. Ce ne spune acest lucru despre făgăduinţele
lui Dumnezeu?
Domnul îi repetă lui Moise că nu poate intra în Canaan din cauza păcatului lui. Cum răspunde Moise? Care este preocuparea lui cea mai mare? Ce ne spune
aceasta despre caracterul lui?
De ce era important ca Iosua să preia conducerea în văzul întregii adunări?
Moise îşi încheiase lucrarea şi urma să treacă la odihnă în curând. Răspunderea era pusă acum pe umerii lui Iosua, succesorul lui. Este interesant că Moise nu a fost urmat în funcţie de unul dintre fiii lui, ci de o persoană care şi-a dovedit valoarea. Nu Moise l-a ales pe Iosua, nici adunarea, ci Dumnezeu Însuşi. De asemenea, textul ne arată clar că Iosua trebuia să conducă, la fel ca Moise, numai prin călăuzirea lui Dumnezeu; aceasta înseamnă că, pe lângă consultarea legilor şi a poruncilor scrise, el trebuia să afle şi voia Domnului, prin „judecata lui Urim înaintea Domnului” (vers. 21).
Cât de des Îl întrebi pe Domnul în rugăciune ce decizie trebuie să iei în anumite împrejurări prin care treci? Dacă nu-ţi doreşti să afli voia lui Dumnezeu, pe ce bază iei deciziile?
În vremea în care Domnul a rostit cu voce tare Cele Zece Porunci pe Muntele Sinai (Exod 20) şi a poruncit construirea Sanctuarului (Exod 25), tinerii din această a doua generaţie erau copii. Acum, Dumnezeu alege să sublinieze din nou importanţa sistemului de jertfe. Numeri 28,1-8 conţine descrierea arderii de tot „zilnice” sau „necurmate”, care prevedea să fie adus ca jertfă câte un miel dimineaţa şi unul seara. Se avea grijă ca jertfa aceasta să ardă neîncetat (Lev. 6,9.13). Arde rea de tot
reprezenta partea cea mai importantă a serviciilor de la Sanctuar. Ea avea prioritate asupra tuturor celorlalte jertfe şi era esenţială în sistemul de închinare al lui Israel. Jertfa aceasta simboliza dispoziţia neîncetată a lui Dumnezeu de a-i ierta pe păcătoşi şi de a-i primi prin Răscumpărătorul prefigurat prin jertfă.
4. Ce ni se spune în Romani 5 despre suficienţa şi desăvârşirea jertfei aduse de Domnul Hristos pentru noi?
În ziua de Sabat, pe lângă jertfa necurmată, era adusă o jertfă specială: doi miei dimineaţa şi doi miei seara (Num. 28,9.19). După aceea, sunt prezentate în mod detaliat jertfele aduse la lună nouă şi la sărbători: Paştele, Cincizecimea (Sărbătoarea săptămânilor), Sărbătoarea trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii şi Sărbătoarea corturilor (Num. 28, 29).
„Unii se întreabă de ce a cerut Dumnezeu atât de multe jertfe şi de ce a rânduit El jertfirea atâtor victime însângerate în sistemul iudaic. Fiecare victimă jertfită era un simbol al lui Hristos, lecţie care era întipărită în minte şi în inimă printr-un ceremonial deosebit de solemn şi sacru şi care era explicată clar de preoţi. Jertfele au fost stabilite în mod direct de Dumnezeu Însuşi pentru a prezenta acest adevăr mare şi însemnat: numai prin sângele lui Hristos există iertare de păcat.” – Ellen
G. White, Selected Messages, cartea 1, pag. 107.
De ce este atât de important să ne bizuim numai pe meritele şi pe neprihănirea Domnului Hristos şi nu pe puterea noastră? Ce se întâmplă dacă ne încredem în puterea noastră, ca şi cum am fi suficient de buni, ca să merităm sau să ne câştigăm mântuirea?
5. Ce principiu important despre angajamente şi jurăminte desprindem din Numeri 30? Ce ne spune aceasta despre importanţa cuvintelor pe care le rostim? Ce avertizare ne este dată aici?
Textul nu se referă la minciuna sfruntată. Cât de des am făcut o promisiune solemnă sau o juruinţă în Numele Domnului, cu dorinţa neclintită de a o împlini, dar după aceea am călcat-o dintr-un motiv sau altul? În contextul imediat este vorba despre juruinţele făcute Domnului, dar sensul mai larg este acela că noi, cei care ne numim creştini, trebuie să ne ţinem de cuvânt, când ne angajăm să facem un anumit lucru. Intenţia de a ne ţine de cuvânt, avută în momentul în care am făcut pro misiunea, nu
are nicio valoare pentru cel faţă de care am făcut-o. E posibil ca el să ne creadă sau să nu ne creadă. Dar, fiind creştini, ce fel de reprezentanţi ai lui Hristos suntem, dacă facem promisiuni şi jurăminte pe care, pentru un motiv sau altul, nu le împlinim? La ce ne este de folos religia, dacă nu ne ţinem de cuvânt? Din acest motiv, este esenţial să fim deosebit de atenţi cu ceea ce promitem şi cu angajamentele pe care ni le luăm, ca să nu ajungem în situaţia jenantă de a nu ne putea ţine de cuvânt, în ciuda bunelor noastre intenţii.
„Îndatorirea pentru care cineva s-a legat prin cuvântul său trebuie să fie considerată sfântă, dacă aceasta nu-l obligă să comită o faptă rea.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi (ediţia 1999), pag. 518.
În cultura ebraică, neîmplinirea unui angajament făcut în Numele lui Dumnezeu, era considerată un păcat al omiterii. Şi pentru noi, neîmplinirea unei promi siuni înseamnă a lua Numelui Său în deşert, mai ales pentru că suntem creştini şi ar trebui să facem toate lucrurile în Numele lui Hristos.
De câte ori ţi-ai luat un angajament sau ai făcut o promisiune faţă de cineva, faţă de Dumnezeu sau faţă de tine, dar nu te-ai ţinut de cuvânt? Ce ai învăţat din aceste experienţe? Ce făgăduinţe din Biblie te pot ajuta să pui capăt acestui obicei?
A trecut mult timp şi s-a ridicat o nouă generaţie, mai mult decât dornică să iasă din deşert şi să aibă, în sfârşit, o patrie a ei. Unii erau chiar foarte nerăbdători să se stabilească într-un loc.
6. Ce situaţie este descrisă în Num. 32,1-5? De ce a fost făcută această cerere?
Răspunsul lui Moise se găseşte în Numeri 32,6-15. El nu este încântat de idee şi consideră că dorinţa acestor oameni este păcătoasă. De aceea o compară cu ocazia în care părinţii lor au ajuns la graniţă şi se pregăteau să intre în ţară. Deosebirea era că, de data aceasta, motivele lor erau diferite. În ocazia aceea, părinţii lor s-au speriat de locuitorii ţării şi nu au avut suficientă încredere în Dumnezeu ca să intre în ţară. În această ocazie, însă, oamenilor nu le era frică, ci le-a plăcut ţinutul în care se aflau şi şi-au dorit să rămână acolo.
7. Ce au răspuns fiii lui Ruben şi fiii lui Gad şi ce le-a spus Moise? Num. 32,16-42
Răspunsul rubeniţilor şi al gadiţilor a arătat că ei erau dispuşi să participe la cucerirea ţării împreună cu fraţii lor. Deşi îşi doreau foarte mult să ia în stăpânire ţinutul în care poposiseră, ei nu erau egoişti. Erau foarte încântaţi de regiunea aceea, dar doreau totuşi să vadă că şi ceilalţi israeliţi îşi primeau partea, înainte ca ei să se stabilească acolo. Înţelegând dorinţa lor, Moise i-a avertizat astfel: „păcatul vostru vă va ajunge” (vers. 23). Totuşi i-a crezut pe cuvânt şi a stabilit condiţiile împreună cu ei.
Gândeşte-te la relaţia pe care o ai cu biserica în ansamblu. Eşti preocupat mai mult de cât oferi bisericii sau de cât primeşti de la ea? Ce afli despre tine din răspunsul la această întrebare? Este posibil ca, în unele situaţii, să ai nevoie mai mult să primeşti decât să oferi?
Studiaţi textele de mai jos, unde ni se prezintă evenimentele despre care a ales Moise să le vorbească israeliţilor din a doua generaţie. Cuvintele lui se bazează pe principiul: „Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât de a uita felul în care ne-a condus Domnul şi lecţiile pe care ni le-a oferit El în istoria noastră.” – Ellen G. White, Schiţe din viaţa mea (ediţia 2004), pag. 185.
1. Num. 25,9; 26,1: Urgia de la Sitim, în care au murit douăzeci şi patru de mii de oameni
2. Num. 26,9-11: Răscoala lui Core, Datan şi Abiram
3. vers. 19: Er şi Onan, fiii lui Iuda
4. vers. 61: Preoţii Nadab şi Abihu, fiii lui Aaron
5. vers. 63-65: Prima generaţie a murit în pustie, în afară de Caleb şi de Iosua.
Majoritatea acestor evenimente au fost trăite de israeliţii din a doua generaţie. De ce a ales Moise să amintească despre aceste tragedii din istoria evreilor? Apostolul Pavel ne explică motivul: „Aceste lucruri li s-au întâmplat, ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.” (1 Cor. 10,11)
Întrebări pentru discuţie
1. Cum poate o generaţie să transmită valorile, convingerile şi zelul ei generaţiei următoare? Ar trebui ca o generaţie să se aştepte ca generaţia nouă să aibă acelaşi fel de experienţe şi de credinţă?
2. Meditează mai mult la rolul pe care îl avem în biserică. În primul rând, care este misiunea bisericii în ansamblu? Care este partea noastră? Trebuie să fim întotdeauna dispuşi să oferim? În ce situaţie este potrivit să primim?
3. Ce greşeli au făcut copiii lui Israel în călătoria lor prin pustie? Ne aflăm în primejdia de a repeta greşelile lor? Care sunt învăţăturile cele mai importante pe care le putem extrage din experienţele lor? Cum putem să ne ferim de capcanele în care au căzut ei? Sau, dacă am căzut deja, ce putem face ca să ieşim din ele?
Rezumat: Moise era încă în viaţă şi era numai potrivit ca Domnul să-i spună să îi dea generaţiei a doua ultimele îndrumări, să reafirme credinţa şi totodată să îl numească pe Iosua să fie conducător al poporului, sub călăuzirea lui Dumnezeu.