Cetăţile de scăpare

STUDIUL 13 » 19-25 DECEMBRIE 2009

„Pentru ca… să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită.” (Evrei 6,18.19)

Dumnezeu a fost credincios şi a împlinit tot ce a făgăduit, însă poporul, cel puţin în prima lui generaţie, s-a dovedit necredincios şi, din acest motiv, în loc să moştenească Ţara Făgăduită, a pierit în pustie, dincoace de Iordan, ţinuturi de care ar fi trebuit să fugă. Ce tragedie, mai ales dacă ne gândim că nu aşa trebuiau să stea lucrurile! Israeliţii s-au bucurat de atâtea binecuvântări, Dumnezeu a făcut atât de multe pentru ei, dar ei au refuzat să aibă încredere şi să treacă la acţiune prin credinţă, în ciuda faptului că au văzut cu ochii lor manifestări extraordinare ale puterii lui Dumnezeu, lucruri pe care noi nu vom avea parte să le vedem probabil,
niciodată în viaţa aceasta.

Dar Domnul nu i-a părăsit. O temă importantă a Bibliei este aceea că Dumnezeu Îşi va împlini făgăduinţele. Domnul va face pentru cei răscumpăraţi un cer nou şi un pământ nou. Fără umbră de îndoială! Singura întrebare care se pune este aceasta: Vom fi noi acolo sau vom face la fel ca israeliţii din prima generaţie care, deşi au fost martorii atâtor minuni, n-au vrut să intre în ţară şi să o ia în stăpânire?

Săptămâna aceasta, care este şi ultima săptămână în care ne vom ocupa de cartea Numeri, vom studia câteva dintre pregătirile finale pe care le-au făcut israeliţii înainte de a intra în Ţara Făgăduinţei.

1. De ce i-a cerut Domnul lui Moise să consemneze „călătoriile lor din popas în popas”? De ce era important lucrul acesta? Numeri 33

Dacă ne gândim bine, istoria lor este chiar incredibilă. După secole de asuprire, o întreagă naţiune scapă din captivitate şi supravieţuieşte patru decenii în mediul ostil din deşertul Sinai. Numai prin harul, puterea şi minunile lui Dumnezeu putea să se întâmple aşa ceva. De asemenea, să observăm că în Numeri 33,2 se accentuează ideea că ei porneau la drum „după porunca Domnului”. Domnul dorea ca generaţia următoare să nu uite niciodată că istoria călătoriilor poporului evreu în pustie era în realitate
istoria modului în care Se poartă Dumnezeu cu oamenii păcătoşi, din dorinţa de a-i salva şi de a-i duce în Ţara Făgăduinţei.

Deşi istoria călătoriilor lui Israel este impresionantă, unii cercetători biblici de astăzi nu neagă faptul că un grup de foşti sclavi au părăsit Egiptul, dar declară că plecarea lor s-a datorat unor împrejurări naturale. În cazul acesta, am putea trage concluzia că ei au făcut exact ceea ce nu dorea Domnul şi aceasta ar însemna să uităm că Dumnezeu Se afla la cârma acestor evenimente.

2. Dacă lăsăm la o parte contextul istoric imediat (şi problemele dificile care apar în mod inevitabil pentru noi, cei de astăzi), ce principiu spiritual se găseşte în Numeri 33,50-56? Din cunoştinţele pe care le ai despre istoria Israelului antic de după stabilirea în Canaan, de ce este atât de importantă porunca privitoare la alungarea acestor popoare?

Pentru poporul lui Dumnezeu, compromisul cu lumea a fost dintotdeauna şi va continua să fie „ca nişte spini în ochi şi ca nişte ghimpi în coaste” (vers. 55). Dacă nu ne ferim de influenţele rele din lume şi din mediul în care trăim, ne aflăm continuu în pericolul de a permite ca aceste lucruri să ne corupă credinţa şi să ne ducă în rătăcire.

Cum putem să ne ferim de influenţele negative din jurul nostru? Ce decizii personale poţi lua pentru a limita impactul negativ al acestor influenţe asupra ta?

Se reaminteşte că leviţii trebuiau să primească o răsplată pentru loialitatea de care au dat dovadă la Sinai. Dumnezeu trebuia să fie partea lor de moştenire, dar El a stabilit anumite beneficii pentru ei şi anumite reguli după care trebuiau să trăiască în mijlocul poporului pe care îl slujeau.

3. Ce trebuia pus deoparte pentru leviţi? Ce ne spune aceasta despre viaţa pe care urmau să o ducă ei? Num. 35,1-8

Merită să observăm cât teren trebuia să le cedeze fiecare seminţie: cei care primiseră o parte mai mare cedau mai mult, cei care primiseră o parte mai mică cedau mai puţin. Şi de data aceasta s-a aplicat principiul echităţii în împărţirea ţării. Dar toate seminţiile trebuiau să dea „din moştenirea lor” (vers. 2). Toţi trebuiau să aibă grijă de leviţi. Domnul dorea, aşadar, ca ei să-şi cunoască îndatoririle. Într-un anumit sens, principiul zecimii funcţionează la fel. Cei care au mult aduc mai multă zecime decât cei care au mai puţin.

Totodată, faptul că celelalte seminţii aveau grijă de ei le amintea leviţilor că aveau obligaţia de a-şi îndeplini slujba cu credin cioşie. Ei trăiau răspândiţi în toate seminţiile lui Israel şi nu aveau stabilită o anumită zonă din ţară, ci locuiau în mij locul poporului, ca să le aducă aminte tuturor că părinţii lor au rămas credincioşi atunci când ceilalţi s-au închinat înaintea viţelului de aur. Astfel, ei le transmiteau oamenilor ce înseamnă să fii credincios şi sfânt. Prin faptul că trăiau în mijlocul
lor, făceau parte din comunităţile lor şi treceau prin aceleaşi lupte, dureri şi bucurii, leviţii aveau să fie o binecuvântare pentru popor, dacă îşi îndeplineau rolul cu credincioşie. Ei nu trebuiau să formeze un grup de oameni exclusivişti şi aroganţi, care să trăiască separat de comunitatea în care se aflau. Ei trebuiau să slujească, nu să aştepte să fie slujiţi. Aceasta este semnificaţia reală a adevăratei slujiri!

4. Ce ne spune Efeseni 2 despre ce înseamnă să faci parte dintr-o comunitate de credincioşi? Cum putem să ne integrăm în comunitatea noastră şi cum putem să împlinim lucrările la care am fost chemaţi?

5. Ce poruncă a dat Domnul în Numeri 35,6.9-12 şi din ce motiv?

În momentul acela, în Israelul antic nu funcţiona niciun sistem de justiţie. Dacă un om omora pe cineva în mod accidental sau în mod intenţionat, ruda cea mai apropiată a victimei devenea „răzbunătorul sângelui” (Deut. 19,12) şi executa dreptatea. Pentru a împiedica pedepsirea nejustificată a unui om, a fost stabilit un sistem format din şase cetăţi levitice (câte trei de fiecare parte a Iordanului), în care vinovatul putea să se adăpostească (Iosua 20,1-7).

Totuşi, în Numeri 35,12, se precizează un lucru important: fuga în cetate nu garanta în mod automat şi acordarea de azil permanent. În unele cazuri, era vorba de un refugiu temporar, de care ucigaşul beneficia „înainte de a se înfăţişa în faţa adunării, ca să fie judecat”, şi anume până se descoperea adevărul. Cetăţile acestea nu ofereau ceea ce azi am putea numi „imunitate diplomatică” (privilegiul acordat unui diplomat care comite o infracţiune într-o ţară-gazdă şi care nu este judecat pentru fapta
lui). Cetăţile acestea au fost aduse la existenţă cu scopul de a preveni pedepsirea nejustificată a unei persoane.

6. Citeşte Numeri 35,9-21. Cum înţelegem această formă de dreptate în lumina Evangheliei?

Unii oameni nu pot înţelege cum poate fi împăcată această poruncă cu textele biblice despre iertare sau despre întoarcerea celuilalt obraz. Însă aici este vorba de un cod penal. Hristos a predicat Evanghelia iertării şi a harului, dar aceasta nu înseamnă că nelegiuirile, mai ales cele odioase precum crima, pot rămâne nepedepsite de societate. Situaţia se schimbă totuşi în întregime, dacă ucigaşul se pocăieşte înaintea lui Dumnezeu. Poate funcţiona normal o societate în care crima nu este pedepsită? Vedem aici modul în care Dumnezeu are grijă ca uciderea, unul dintre păcatele cele mai mari, să fie tratată cu dreptate şi în mod corect.

Să presupunem că ştii pe cineva a cărui rudă a fost ucisă şi că acuzatul, fiind dovedit vinovat, este condamnat. Familia victimei are un cuvânt de spus în stabilirea verdictului: fie pedeapsa cu moartea, fie închisoarea pe viaţă. Ce sfat i-ai da familiei şi de ce? Pregăteşte-te să prezinţi răspunsul în cadrul grupei.

7. Citeşte Numeri 35,22-34 şi răspunde la următoarele întrebări:

Cum participa toată adunarea la rezolvarea acestor cazuri? De ce era important să participe toţi?

Ce deosebire se face între crima premeditată şi crima neintenţionată?

Chiar şi în cazul în care decesul survenea în urma unui accident, făptaşul trebuia totuşi să rămână în cetatea de scăpare pentru a fi ocrotit. Care crezi că era motivul?

În toată cartea Numeri, am întâlnit multe situaţii în care Dumnezeu a intervenit în mod direct, în special în cazurile de apostazie, păcat şi răzvrătire. Având în vedere acest lucru, de ce crezi că a instaurat Domnul acest sistem de justiţie, în care oamenii aveau răspunderea de a stabili cine era vinovat şi cine era nevinovat? De ce nu făcea dreptate El Însuşi, în mod supranatural, aşa cum s-a întâmplat în alte situaţii?

De ce un criminal nu putea fi executat doar pe baza mărturiei unei singure persoane? Ce ne spune aceasta despre seriozitatea pedepsei capitale?

8. Ce fel de protecţie ofereau cetăţile de scăpare? 2 Samuel 22,3

9. În ce sens găsim în Hristos acelaşi fel de adăpost şi de ocrotire de care se bucurau cei care fugeau în cetăţile de scăpare? Ioan 8,10.11; Efes. 1,7; Col. 1,14; Evr. 6,18

„Cetăţile de scăpare rânduite pentru poporul Său din vechime erau o preînchipuire a refugiului rânduit în Domnul Isus Hristos. Acelaşi Mântuitor îndurător, care a creat cetăţile acestea de scăpare, a creat, prin vărsarea propriului Său sânge, un adăpost sigur pentru călcătorul Legii lui Dumnezeu, un adăpost în care să afle scăpare de moartea a doua. Nicio putere nu este în stare să smulgă din mâinile Sale sufletele care caută la El iertare. ’Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos
Isus… Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi’, pentru ca ’să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte.’ (Rom. 8,1.34; Evr. 6,18)

Acela care alerga către cetatea de scăpare nu trebuia să zăbovească. Trebuia să-şi părăsească familia şi treburile. Nu mai avea timp să-şi ia rămas bun de la cei iubiţi ai săi. Viaţa lui era în primejdie şi oricare alt interes trebuia să fie sacrificat faţă de acest unic scop – să ajungă la locul de scăpare. Oboseala era uitată, piedicile nu mai erau luate în seamă. Fugarul nu îndrăznea nicio clipă măcar să meargă mai încet până ajungea dincolo de zidurile cetăţii.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi (ediţia 1999), pag. 530, 531.

Totuşi, asemănarea nu este perfectă, întrucât înţelegerea pe care o avem cu privire la cruce este că aceia care au săvârşit un păcat premeditat, chiar şi o crimă, pot fi iertaţi de Domnul.

Ai simţământul că nu eşti suficient de bun ca să fii mântuit? Crezi că păcatele tale sunt prea mari ca să fii acceptat de Dumnezeu? Dacă da, de ce este important să laşi la o parte ceea ce simţi şi să ceri împlinirea făgăduinţelor iertării, mântuirii şi primirii pe care ţi le-a oferit Domnul Isus?

Citeşte din Ellen White, Patriarhi şi profeţi, cap. „Împărţirea Canaanului”.

„Păcătosul este în primejdie de moarte veşnică atâta timp cât nu caută adăpost la Domnul Hristos; şi, după cum şovăiala şi nepăsarea puteau să-l lipsească pe fugar de unica şansă de a supravieţui, tot astfel amânarea şi indiferenţa se pot dovedi a fi ruina sufletului. Satana, vrăjmaşul cel mare, este pe urmele oricărui suflet care a nesocotit Legea sfântă a lui Dumnezeu, iar acela care nu-şi dă seama de primejdia în care se află şi nu caută cu toată hotărârea scăpare, în loc de veşnică adăpostire, va cădea pradă pierzătorului.

Prizonierul care părăsea vreodată cetatea de scăpare era lăsat în mâinile răzbunătorului sângelui. În felul acesta, poporul era învăţat să umble pe calea prevăzută de înţelepciunea infinită pentru siguranţa lui. În acelaşi fel, nu e îndeajuns ca păcătosul doar să creadă în Hristos, în vederea iertării păcatelor sale, ci trebuie şi să rămână în El, prin credinţă şi ascultare.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi (ediţia 1999), pag. 531

Întrebări pentru discuţie

1. Cum facem distincţie între iertarea păcatului şi mântuirea oferită prin cruce şi condamnarea unei crime prin sistemul justiţiei penale?

2. Discutaţi răspunsurile date la întrebarea de la secţiunea de marţi, privitoare la pedeapsa cu moartea. Ce i-aţi spune familiei victimei şi de ce? Putem aplica la sistemul de justiţie actual procedurile din vechiul Israel? De ce este atât de important să nu uităm cum ne-a condus Domnul în trecut, fie la nivel individual, fie la nivel de biserică? La ce primejdii ne expunem dacă uităm trecutul? De ce este important să nu ne gândim prea mult la ceea ce s-a întâmplat deja şi nu mai poate fi schimbat? Cum putem păstra o atitudinea echilibrată în această privinţă?

3. Ce înseamnă să te adăposteşti în Hristos? Cum ne „adăpostim” în Domnul? Cum ne va schimba viaţa acest lucru?

4. Cum administrăm disciplina în biserică astăzi? Cum îi tratăm pe membrii îndărătnici, ale căror fapte sunt o ofensă la adresa Domnului? Totodată, cum să îi tratăm, fără să îi criticăm? Este posibil?

Rezumat: Ajunşi la hotarul Ţării Făgăduinţei, copiilor lui Israel le este înfăţişat un scurt rezumat al modului în care i-a condus Dumnezeu în toţi anii călătoriei. Înainte de a intra în ţară, Domnul porunceşte întemeierea unor cetăţi de scăpare, un fel de adăposturi, care ilustrează în mod unic adăpostul pe care noi, păcătoşii, îl putem găsi în Domnul Hristos.