Închinare şi consacrare

STUDIUL 3 » 10-16 OCTOMBRIE 2009

„Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău, sau de silă, căci ’pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu’.” (2 Corinteni 9,7)

Este adevărat că între copiii lui Israel din vechime şi lumea modernă există o mare deosebire, dată de timp şi de cultură. În multe privinţe,
lumea lor este de neînţeles pentru noi, la fel cum ar fi şi lumea noastră pentru ei. Totuşi numitorul comun este Domnul, Cel care ne-a creat şi ne-a răscumpărat şi pe ei, şi pe noi. Indiferent de deosebirile date de cultură, de limbă şi istorie, ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu, chiar dacă ne exprimăm diferit şi avem alte ritualuri. Adevărurile fundamentale care le-au fost transmise prin intermediul obiceiurilor şi al serviciilor ceremoniale sunt, în principiu, aceleaşi cu cele pe care trebuie să ni le însuşim şi noi.

Săptămâna aceasta, vom continua să urmărim experienţa călătoriei strămoşilor noştri spirituali. Vom studia alte câteva orânduiri ceremoniale,
legi şi porunci date de Dumnezeu poporului Său din vremea aceea. Vom studia, printre altele, consacrarea altarului pentru arderile de tot, a
sfeşnicului din Sanctuarul pământesc şi rânduirea leviţilor pentru chemarea lor sfântă, de a colabora cu preoţii la slujba Sanctuarului din pustie.

În Sanctuarul din pustie, jertfele aveau în centru altarul arderilor de tot. El era făcut din lemn de salcâm, era acoperit cu aramă şi se găsea în curte, în apropiere de intrarea în Sanctuar. Altarul de aur, aflat în faţa perdelei dintre Sfânta şi Sfânta Sfintelor, era destinat numai arderii tămâiei.

1. Ce gânduri îţi vin în minte când citeşti despre jertfele aduse cu ocazia acestui ritual solemn? Num. 7. Ce gânduri din acest pasaj îşi găsesc aplicarea în viaţa ta spirituală? Unde este simbolizată jertfa de la cruce în acest pasaj?

Altarul fusese deja sfinţit timp de şapte zile (Ex. 29,37), iar acum căpeteniile – reprezentanţii întregii naţiuni – aduc daruri timp de douăsprezece
zile la rând, pentru a sărbători târnosirea (dedicarea, sfin ţirea) lui. A fost stabilită o anumită zi pentru fiecare căpetenie şi pentru seminţia
pe care aceasta o reprezenta. Darurile erau la fel pentru toate seminţiile, arătând astfel că, indiferent cine suntem şi ce poziţie ocupăm, înaintea lui Dumnezeu avem acelaşi statut: suntem păcătoşi şi avem nevoie de harul Său.

„Unii se întreabă de ce a cerut Dumnezeu atât de multe jertfe şi de ce a rânduit El jertfirea atâtor victime însângerate în sistemul iudaic.
Fiecare victimă jertfită era un simbol al lui Hristos, lecţie care era întipărită în minte şi în inimă printr-un ceremonial deosebit de solemn şi
sacru şi care era explicată clar de preoţi. Jertfele au fost stabilite în mod direct de Dumnezeu Însuşi pentru a prezenta acest adevăr mare şi însemnat, că numai prin sângele lui Hristos există iertare de păcat.” – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, pag. 107.

Este atât de uşor să ne lăsăm absorbiţi de lucrurile din lumea aceasta! Ce poţi face în fiecare zi, ca să păstrezi pe primul loc, în mintea ta, realitatea şi valoarea jertfei Domnului Isus Hristos pentru tine?

Ca simbol, chivotul se afla în centrul închinării israeliţilor. El simboliza tronul ceresc al lui Dumnezeu. „…chivotul lui Dumnezeu, înaintea căruia
este chemat Numele Domnului oştirilor, care stă între heruvimi, deasupra chivotului” (2 Samuel 6,2). În Sfânta Sfintelor, slava vizibilă, Shekinah,
care se afla între heruvimi, reprezenta prezenţa Domnului. Cele Zece Porunci de sub capacul ispăşirii, acoperit de heruvimi, mărturiseau despre
voinţa divină, ele fiind temelia legământului dintre Dumnezeu şi poporul Său şi fundamentul moral al autorităţii şi conducerii Sale universale. Pe
lângă faptul că stipula cerinţele drepte ale lui Dumnezeu, Legea le dădea închinătorilor posibilitatea de a înţelege câte ceva despre caracterul Său.

2. Citeşte Exod 25,22 şi Numeri 7,89 şi încearcă să-ţi imaginezi cum ar fi să ai o astfel de experienţă. Cum te-ai simţi dacă ai avea o relaţie atât de apropiată cu Dumnezeu? Ţi-ar fi teamă să nu fii nimicit complet, dacă te-ai apropia atât de mult de El? Vezi şi Ex. 20,19.

3. În ce sens putem afirma că astăzi ne putem apropia chiar mai mult de Dumnezeu? Evr. 4,14-16. Cum a reuşit Domnul Isus să facă posibilă această apropiere?

Este demn de observat faptul că Moise a intrat în Sanctuar ca să vorbească acolo cu Domnul. Însă, potrivit textului, Domnul i-a vorbit lui Moise.
Adevărul este că cei mai mulţi dintre noi ştim cum să ne rugăm, ştim cum să-I vorbim Domnului, ştim cum să Îi aducem la cunoştinţă situaţia
noastră, ştim cum să cerem diferite lucruri. Dar comuniunea nu este un monolog. În cele mai multe relaţii, ambele părţi comunică. Este oare altfel
relaţia dintre noi şi Creatorul nostru? Desigur că nu. De aceea, întrebarea care se pune este aceasta: Cât de dispuşi suntem să ascultăm glasul lui Dumnezeu atunci când El ne vorbeşte?

Ce experienţe ai avut până acum în ceea ce priveşte comuniunea cu Dumnezeu? Cum ţi-a transmis El voia Sa pentru tine? Ce lucruri te împiedică să ai o comuniune deplină cu Domnul?

Când Moise a intrat în Sanctuar, la sfârşitul celor douăsprezece zile de dedicare a altarului din curte, putem presupune că în Sfânta Sfintelor era
întuneric. Domnul a poruncit ca Aaron să aprindă cele şapte candele ale sfeşnicului. În limba ebraică, menorah, este derivat din cuvântul or, care
înseamnă lumină (Num. 8,1-4).

Menorah (sfeşnicul), cu piciorul lui şi cu cele şase braţe laterale (câte trei de o parte şi de alta), era executat dintr-o singură bucată de aur bătut,
în greutate de un talant. El avea forma unei ramuri de migdal stilizate (Ex. 25,31-40). Candelele pentru untdelemn, care se aflau în vârful fiecărui
braţ, erau umplute de preoţi de două ori pe zi: dimineaţa şi seara (Ex. 30,7.8). „[Aaron] să aşeze candelele în sfeşnicul de aur curat, ca să ardă
neîncetat înaintea Domnului.” (Lev. 24,4; sublinierea autorului)

4. Ce explicaţii ne oferă textele de mai jos cu privire la semnificaţia sfeşnicului?

Zah. 4,1-6.11-14
Apoc. 4,2.5; 11,4

Viziunea lui Zaharia ne lasă să înţelegem că untdelemnul care curgea în candelele sfeşnicului şi care le făcea să ardă era Duhul lui Dumnezeu
(vers. 5, 6). Cuvântul ebraic pentru migdal (care apare aşa în unele traduceri în Ieremia 1,11.12, dar în versiunea Cornilescu este
tradus cu „veghetor” – n. trd.) înseamnă „a veghea” sau „a trezi”. Literal, migdalul purta numele de „pomul vegherii” sau „pomul trezirii”,
fiindcă era primul pom care „se trezea” la viaţă şi înflorea. În viziunea despre Sanctuarul ceresc, Ioan a văzut şapte lămpi de foc, care ardeau
înaintea scaunului de domnie, despre care se spune că sunt „cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu” – modul lui Ioan de a se referi la Duhul
Sfânt în diversele Lui roluri.

Astfel, poporul Israel aflat în pustie primea zi şi noapte asigurarea prezenţei lui Dumnezeu atât în prima despărţitură, cât şi în a doua despărţitură
a Sanctuarului.

Ţi-a oferit Domnul dovezi cu privire la realitatea prezenţei Sale în viaţa ta? Adu-ţi aminte de situaţiile din trecut, când ai simţit prezenţa lui Dumnezeu într-un mod remarcabil. Te ajută aceste experienţe să rămâi statornic atunci când eşti ispitit să te laşi cuprins de teamă şi de întuneric? Vezi Psalmul 23.

5. Ce aspecte ale serviciului de consacrare a leviţilor pentru lucrarea lor specială în slujba lui Dumnezeu ţi se par mai impresionante? Ce
învăţăm de aici despre sfinţenie, păcat, curăţire şi consacrarea în slujba lui Dumnezeu? Ce principii de viaţă putem desprinde de aici, indiferent
de rolul pe care îl avem în lucrarea Domnului? Numeri 8,6-26

Familiile celor trei ramuri ale leviţilor s-au aşezat în jurul Sanctuarului. Dat fiind faptul că erau peste 20 000 (Num. 3,39), este evident că unele părţi ale serviciului de consacrare au fost aduse la îndeplinire prin reprezentare simbolică. Altfel spus, nu toţi leviţii, ci numai nişte reprezentanţi au fost implicaţi direct şi imediat.

Ceea ce mai trebuie remarcat aici este ideea că leviţii, după ce au fost curăţiţi şi raşi şi după aducerea jertfei pentru vină (Num. 8,7.8), sunt ei
înşişi numiţi „dar legănat” (vers. 11). Dar nu avem aici un exemplu de jertfe umane. Dimpotrivă, este vorba despre consacrare, închinare şi despre
recunoaşterea faptului că leviţii aveau de îndeplinit o slujbă pentru Israel, ceva ce israeliţii nu puteau să facă pentru ei înşişi.

Explicaţia aceasta este susţinută clar de cuvintele lui Moise: „Copiii lui Israel să-şi pună mâinile pe leviţi” (vers. 10). Se recunoştea astfel că
aceste responsabilităţi au fost transferate asupra lor. Seminţia leviţilor în întregime a fost adusă ca jertfă vie înaintea lui Dumnezeu. La rândul Lui,
El i-a oferit în dar pentru această slujbă specială, care trebuia îndeplinită în Sanctuar, în locul întâilor născuţi ai căror reprezentanţi erau.

6. Pe baza principiilor cuprinse în această ceremonie, cum explicăm cuvintele lui Pavel din Romani 12,1?

Cum putem să fim o „jertfă vie”? Ce înseamnă aceasta pentru viaţa noastră zilnică?

„Căci ei Îmi sunt daţi cu totul din mijlocul copiilor lui Israel: Eu i-am luat pentru Mine în locul întâilor născuţi, din toţi întâii născuţi ai copiilor
lui Israel.” (Num. 8,16) Observă cât de mult accentuează Domnul ideea că leviţii aveau o chemare specială. Ei erau „daţi cu totul” Lui. Traducerea literală a versetului din ebraică ar fi aceasta: „daţi, daţi Mie”; prin repetiţia cuvântului „daţi” se arată cât de importantă era chemarea lor.

7. Citeşte Numeri 8,19. Ce înseamnă că leviţii trebuiau „să facă ispăşire pentru copiii lui Israel”? Cum explicăm aceste cuvinte, în lumina jertfei de la cruce? Rom. 5,11; Evr. 9,25-28

Cercetătorii nu au căzut de acord cu privire la semnificaţia precisă a expresiei folosite în acest verset. Este limpede că aici sensul expresiei „să
facă ispăşire” nu este „să moară pentru păcatele altora”. Această expresie este folosită şi în cazul ţapului din Levitic 16, despre care se spune
că „face ispăşire” (Lev. 16,10), lucru pe care ţapul, care nu era adus ca jertfă (şi care îl reprezenta pe Satana), nu putea să-l facă, dacă „ispăşirea”
înseamnă „jertfă înlocuitoare”.

Este clar că, în acest context, verbul tradus cu „să facă ispăşire” are o semnificaţie mai largă decât cea obişnuită. În cazul acesta, răspunsul poate
fi găsit în acelaşi verset, unde ni se spune că leviţii, prin îndeplinirea slujbei lor pentru Israel, aveau să-i apere de urgii. Cu alte cuvinte, prin lucrarea de slujire a leviţilor, copiii lui Israel erau ocrotiţi, ca mânia divină să nu se abată asupra lor „când se vor apropia de Sfântul Locaş” (Num. 8,19).

La fel ca preoţii, şi leviţii îndeplineau o slujbă în numele israeliţilor, o slujbă pe care aceştia nu puteau să o îndeplinească pentru ei înşişi. Prin urmare, ei aveau „să facă ispăşire” pentru popor, în acest sens mai larg.

Este adevărat că nimic din ceea ce putem face noi nu poate face ispăşire. Însă cum putem, prin îndeplinirea cu credincioşie a îndatoririlor noastre, să lucrăm asemenea leviţilor în favoarea poporului? Ce faci tu în biserica locală, în vederea progresului bisericii şi al misiunii ei?

Descoperă originea obiceiului evreiesc de „punere a mâinilor”. Care este semnificaţia lui principală? Gen. 48,8.9.13.14.17-20; Num. 27,18-30;
Mat. 19,13-15; Fapte 13,1-3

„Pentru iudei, această ceremonie avea o mare însemnătate. Când un tată iudeu îi binecuvânta pe copiii săi, cu mult respect îşi punea mâinile
peste capetele lor. Când un animal era închinat să fie adus ca jertfă, mâna celui învestit cu autoritate preoţească era pusă asupra capului victimei. Şi când slujitorii bisericii credincioşilor din Antiohia şi-au pus mâinile asupra lui Pavel şi Barnaba, prin lucrarea aceasta, ei cereau lui Dumnezeu să-Și reverse binecuvântarea Sa asupra apostolilor aleşi şi a consacrării lor pentru lucrarea deosebită pentru care fuseseră puşi deoparte.
Mai târziu, s-a abuzat foarte mult de ceremonia punerii mâinilor – o importanţă neîndreptăţită a fost legată de acest act, ca şi cum o putere
se cobora deodată asupra acelora care primeau o asemenea consacrare, făcându-i de îndată demni pentru oricare dintre lucrările pastorale. Dar,
în punerea deoparte a acestor doi apostoli, nu avem niciun raport cum că ei ar fi primit vreo putere deosebită prin simpla punere a mâinilor.” – Faptele apostolilor (ediţia 1999), pag. 134, 135.

Întrebări pentru discuţie

1. În ce sens pastorul local îndeplineşte rolul levitului din vechime? Ce putem face pentru a-l sprijini pe pastor în lucrarea lui?

2. Ce impact are actul dăruirii asupra relaţiei noastre cu Dumnezeu? Este aducerea de daruri din veniturile noastre un act de închinare, un act de
credinţă? De ce este atât de important să dăruim cu generozitate?

3. Cum explicăm ispăşirea pe care a făcut-o Isus pe cruce pentru noi şi pe care noi nu o puteam face pentru noi înşine? De ce a trebuit ca El să
moară? Nu era suficient să ne schimbăm viaţa, să ascultăm de Lege şi să îi iubim pe semenii noştri necondiţionat, pentru ca să ne împăcăm
cu Dumnezeu?

Rezumat: Deşi formele de închinare ale vechiului Israel sunt diferite de cele din biserica modernă, aflată în „pustia” acestei lumi, în esenţă, ele sunt aceleaşi. Dedicarea bunurilor noastre materiale, meditaţia asupra semnificaţiei jertfei Domnului, rugăciunea, reflectarea luminii Duhului Sfânt care locuieşte în noi şi consacrarea totală faţă de Domnul, toate acestea ne vorbesc despre una şi aceeaşi credinţă biblică.