Închinarea la Dumnezeu atunci şi astăzi
STUDIUL 10 » 30 NOIEMBRIE – 6 DECEMBRIE
Textul de memorat: „Cântau, mărind şi lăudând pe Domnul prin aceste cuvinte: «Căci este bun, căci îndurarea Lui pentru Israel ţine în veac!»” (Ezra 3:11)
Textul de memorat din această săptămână ne dă indicii despre practicile de închinare şi modul în care îşi exprimau evreii recunoştinţa faţă de Dumnezeu. În 515 î.Hr., iudeii au sărbătorit consacrarea noului templu (Ezra 6:15-18) şi apoi, şaizeci de ani mai târziu, au sărbătorit sfinţirea zidului Ierusalimului (Neemia 6:15-7:3; 12:27).
După enumerarea genealogiilor din Neemia 11 şi 12, autorul trece la sărbătoarea sfinţirii zidului cetăţii. Pentru acest popor era normal ca lucrurile să fie sfinţite, închinate Domnului: templul, zidul cetăţii şi chiar casele şi clădirile publice. Ceremonia de sfinţire era bine organizată şi era însoţită de cântece, muzică, mese, jertfe, bucurie, veselie şi curăţirea poporului. David a instituit practica jertfelor în timpul ceremoniei de sfinţire şi, după aceea, conducătorii poporului i-au urmat exemplul, începând de la Solomon, când a adus chivotul în templu (1 Împăraţi 8:5).
În această săptămână vom vedea cum se închinau ei Domnului atunci şi vom observa lucruri pe care le putem face şi noi, pentru că ne închinăm aceluiaşi Dumnezeu.
Duminică, 1 decembrie – Cântau cântările Domnului
1. Observă câteva cuvinte-cheie care ne arată modul în care se închinau ei şi aduceau laudă. Cum ai descrie ce se întâmpla? Neemia 12:27-29
În Israel era stabilit ca o anume clasă dintre leviţi să fie cântăreţi pentru serviciile de la templu. Dumnezeu dăduse îndrumări pentru această practică şi instrucţiuni despre serviciul de închinare, deoarece închinarea la templu trebuia să fie frumoasă şi cât mai bine organizată.
Împăratul David organizase această practică într-un sistem mai elaborat şi mai măreţ decât înainte. De aceea, urmaşii lui Asaf, pe care David îl numise conducătorul închinării de la templu, au continuat să fie numiţi „cântăreţii însărcinaţi cu slujba Casei lui Dumnezeu” (Neemia 11:22).
2. Ce putem învăţa din pasajul de mai jos despre locul şi importanţa muzicii în închinarea lor şi despre „cântarea Domnului”? 1 Cronici 25:6-8
Cântăreţii erau leviţi desemnaţi în mod oficial să slujească la templu. Ei erau plătiţi pentru a se ocupa de muzică la serviciile de la templu. Pe vremea împăratului David a fost organizată o „şcoală” muzicală bine pusă la punct, pe care chiar el o supraveghea. Avea profesori şi elevi, tineri şi bătrâni, care lucrau pe rând la templu, asigurând muzica. Unii erau instrumentişti, alţii cântăreţi, iar alţii aveau grijă de instrumente şi de hainele folosite pentru serviciile de închinare. Care era scopul unei organizări atât de profesioniste? Aceasta slujea la dezvoltarea talentelor şi la întregirea viziunii de excelenţă în închinare. Excelenţa trebuie să fie unul dintre scopuri în închinare. Laudele trebuie să vină din inimă şi să fie exprimate cât mai bine posibil, astfel încât sufletele oamenilor să fie înălţate. Am putea presupune că muzicienii şi cântăreţii desemnaţi să slujească la templu erau aleşi cu grijă pentru a conduce serviciile de închinare.
Tu ai simţit bucuria închinării prin muzică. Cum?
Luni, 2 decembrie – Curăţirea
După ce vorbeşte despre sfinţirea zidului şi strângerea cântăreţilor, următorul verset, Neemia 12:30, vorbeşte despre curăţire (n.r. – s-a preferat folosirea formei vechi – a curăţa, curăţire -, pentru că este vorba despre spălări rituale, simbolice, nu doar de o spălare obişnuită a mâinilor, a hainelor etc.). „Preoţii şi leviţii s-au curăţit şi au curăţit şi pe popor, porţile şi zidul.”
Rădăcina ebraică a termenului „curăţit”, thr, înseamnă a fi curat, a fi pur şi este folosit în mai multe contexte în Vechiul Testament, fiind asociat inclusiv cu ideea de a fi curat şi fără pată din punct de vedere moral înaintea lui Dumnezeu.
3. Ce ne învaţă următorul pasaj despre (a) natura umană, (b) iertarea lui Dumnezeu şi (c) puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră? 1 Ioan 1:7-9
Templul şi serviciile de la templu erau componente esenţiale în religia Israelului din vechime. Dar templul şi serviciile de acolo erau un mijloc în vederea unui scop, nu un scop în sine. Rostul, menirea lor era să conducă poporul la o relaţie salvatoare cu Dumnezeul legământului, cu Domnul Isus Hristos, ca să cunoască puterea Sa curăţitoare în viaţa lor. Când ştim ce a făcut Dumnezeu pentru noi, de la ce ne-a salvat El, această cunoştinţă ne conduce să Îl iubim şi să ne închinăm Lui. Acesta este unul dintre motivele pentru care, din nou şi din nou, israeliţii din vechime povesteau ce făcuse Dumnezeu în trecut. Îi ajuta să cunoască bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu, care determinau bucuria şi recunoştinţa ce se întrepătrundeau în experienţa lor de închinare.
Pentru noi, experienţa şi aprecierea iertării de păcat ar trebui să ne aducă recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi, totodată, speranţă şi bucurie. Atunci este uşor să Îl lăudăm pe Domnul şi să ne exprimăm aprecierea pentru frumuseţea caracterului Său. Cea mai mare descoperire a caracterului lui Dumnezeu este Isus pe cruce, purtând pedeapsa pentru păcatele noastre ca să nu trebuie să o purtăm noi.
Indiferent de păcatele tale trecute sau de caracterul tău de astăzi, la cruce poţi obţine iertare deplină chiar în acest moment. Cere chiar acum iertarea pe care ţi-o oferă Isus!
Marţi, 3 decembrie – Două coruri mari
4. De ce era muzica o parte atât de importantă în această sărbătoare? Neemia 12:31-42
Parte a serviciului de închinare de pe vremea lui Neemia a fost formarea a două coruri care au străbătut Ierusalimul cântând, cu acompaniament de instrumente, imnuri de mulţumire. Corurile au pornit din acelaşi loc apoi s-au despărţit, mergând în direcţii opuse pe zidul cetăţii. Un grup era condus de Ezra şi celălalt, de Neemia. Cele două coruri s-au întâlnit din nou la Poarta Văii şi s-au oprit la templu. Preoţii care sunau din trâmbiţă au însoţit fiecare procesiune. După ce au ajuns la templu, corurile au stat faţă în faţă. Procesiunea şi serviciul de închinare au fost organizate impecabil.
Pentru a înţelege de ce muzica era o parte atât de importantă în sărbătoare şi în serviciile de închinare, trebuie să vedem semnificaţia ei în legătură cu templul. Muzica de la templu nu era un concert de care oamenii se puteau bucura, cum am merge noi să ascultăm Simfonia a IV-a de Beethoven la o sală de concerte. Ci, atunci când muzicienii cântau cu vocea şi cu instrumentele, poporul se pleca în rugăciune. Muzica era parte a închinării.
Actul central al serviciilor de la templu şi al închinării erau jertfele, o acţiune neplăcută în ea însăşi – mureau animale nevinovate. Muzica frumos interpretată, pe lângă faptul că înălţa mintea oamenilor spre lucrurile cereşti, făcea ca întreaga experienţă de închinare să fie mult mai plăcută.
5. Iată şi alte situaţii în Biblie în care muzica a fost un aspect important al închinării. Exodul 15:1; 2 Cronici 20:21,22; Apocalipsa 15:2-4
Atât pe pământ, cât şi în cer, muzica este parte a închinării. În versetele de mai sus, cântarea se concentrează pe ceea ce a făcut Dumnezeu pentru poporul Său, inclusiv pe biruinţa „asupra fiarei”. Muzica este laudă adusă lui Dumnezeu pentru mântuirea oferită de El.
Menţionează câteva lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut pentru tine şi care ar putea fi motive să Îi cânţi laudă.
Miercuri, 4 decembrie – Jertfele ca parte a închinării
6. De ce s-au adus „multe jertfe” ca parte a sărbătorii de închinare? Neemia 12:43
Pe vremea templului, jertfele erau cel mai important aspect al închinării. Se aduceau jertfe pentru făgăduinţa iertării, ca expresie a bucuriei, a părtăşiei şi recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Jertfele dădeau substanţă închinării, le reaminteau închinătorilor adevărul despre Dumnezeu şi cine era El şi le îndreptau atenţia spre Sămânţa făgăduită, Mesia, care urma să Îşi jertfească viaţa pentru ei, deoarece era Mielul lui Dumnezeu.
7. Spre ce ne îndreaptă atenţia jertfele? Dacă israeliţii din vechime se puteau bucura lângă un animal mort, o moarte care transmitea un mare adevăr, cu cât mai mult decât ei ar trebui să ne bucurăm noi! Ioan 1:29,36 1 Corinteni 5:7; Apocalipsa 5:6,12,13
Este interesant de câte ori apare în Neemia 12:43 ideea de bucurie. În reverenţa lor şi teama sfântă pe care o simţeau în serviciul de închinare (de fapt, uciderea unui animal pentru păcatele lor era un lucru solemn), ei se şi bucurau. Când ne apropiem de Dumnezeu, trebuie să o facem cu veneraţie şi reverenţă, dar şi cu bucurie. Psalmul 95 arată că un act veritabil de adorare implică şi cântec, strigăte de bucurie şi muzică prin care să fie lăudat Dumnezeu (vers. 1), dar şi rugăciune (vers. 6). Echilibrul între bucurie şi reverenţă este foarte important pentru adorarea, lauda şi închinarea aduse lui Dumnezeu.
Când ne gândim că, la cruce, Creatorul, Autorul a tot ce există (Ioan 1:1-3), era atârnat acolo, murind pentru păcatele fiinţelor pe care le crease, ce emoţie simţim prima dată? Ce rol poate şi ar trebui să aibă bucuria în experienţa noastră când privim la jertfa de pe cruce?
Joi, 5 decembrie – Rolul preoţilor şi al leviţilor în închinare
8. De ce s-a bucurat poporul „că preoţii şi leviţii erau la locul lor”? De ce erau atât de importanţi? Neemia 12:44-47
9. Ce simboliza lucrarea preoţilor (care erau leviţi)? Evrei 9:1-11
„Mijlocirea lui Hristos în favoarea omului, din Sanctuarul de sus, este tot atât de importantă pentru planul de mântuire ca moartea Sa pe cruce. Prin moartea Sa, El a început acea lucrare pe care, după înviere, S-a înălţat să o desăvârşească în ceruri. Trebuie să intrăm prin credinţă dincolo de perdea, «unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător» (Evrei 6:20).” – Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 489
Deşi nu aveau lumina pe care o avem noi astăzi, credincioşii de atunci au înţeles suficient cât să îşi dea seama că slujba leviţilor, ei fiind singurii care puteau sluji în templu, era foarte importantă. Erau entuziasmaţi că lucrarea Domnului putea fi făcută prin leviţi.
Cei întorşi în ţară petrecuseră timp cu Dumnezeu în citirea Cuvântului Său, în rugăciune şi închinare şi s-au reconsacrat Lui. Prin acestea ei şi-au dat seama că slujbele de la templu fuseseră neglijate şi trebuiau reluate. Având această înţelegere, iudeii s-au bucurat de lucrarea importantă pe care leviţii urmau să o facă pentru ei. Dumnezeu le-a insuflat gândul că serviciile de la templu erau parte a planului Său pentru închinare.
Din nefericire, lucrarea făcută de cei ce slujeau la templu, de învăţătorii Cuvântului şi muzicieni era adesea considerată ca un lucru normal. Chiar şi în vremea lui Neemia, susţinerea pentru leviţi era uneori puternică, alteori slabă. De multe ori, leviţii trebuiau să muncească la fel ca alţii pentru a-şi întreţine familia, deoarece poporul înceta să mai aducă zecimile şi darurile.
Fără zecimi şi daruri, nu ar exista biserică mondială organizată. Dacă dorim ca lucrarea să continue, trebuie să fim serioşi în angajamentul de a-i susţine pe lucrători prin contribuţia noastră financiară şi prin apreciere verbală. Poate că biserica nu va fi niciodată desăvârşită, dar acest lucru nu ar trebui să ne împiedice să fim darnici pentru Dumnezeu, ca lucrarea Lui în lume să poată continua.
Vineri, 6 decembrie – Un gând de încheiere
„Crucea lui Hristos va fi ştiinţa şi cântecul mântuiţilor în toată veşnicia. În Hristos cel slăvit Îl vor vedea pe Hristos cel răstignit. Niciodată nu se va uita că Acela a cărui putere a creat şi susţinut lumile nenumărate prin vastele domenii ale spaţiului, iubitul Fiu al lui Dumnezeu … S-a oferit să poarte vinovăţia şi ruşinea păcatului şi să sufere ascunderea feţei Tatălui, până când chinurile unei lumi pierdute I-au sfâşiat inima şi I-au zdrobit viaţa pe crucea de pe Calvar. Faptul că Făcătorul tuturor lumilor, Arbitrul tuturor destinelor a trebuit să părăsească slava şi să Se umilească din dragoste pentru om va provoca întotdeauna uimirea şi admiraţia universului. Când popoarele răscumpărate Îl privesc pe Mântuitorul lor şi văd slava veşnică a Tatălui strălucind pe faţa Sa, când privesc tronul Său, care este din veci şi ţine până în veci, şi ştiu că Împărăţia Sa nu va avea sfârşit, izbucnesc în cântarea minunată: «Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat şi ne-a răscumpărat pentru Dumnezeu prin sângele Său preţios!»„ – Ellen. G. White, Tragedia veacurilor, pp. 651-652
Studiu suplimentar: Ellen G. White, Calea către Hristos, Capitolul 8 „Creşterea în Hristos”.
STUDIU LA RÂND – BIBLIA ŞI CARTEA EVANGHELIZARE
Biblia: Ezra 4-10
1. Unde este menţionat Nebucadneţar cu numele „Haldeianul” (caldeeanul)?
2. Când a fost isprăvită Casa Domnului?
3. Cine a spus că Domnul „a pregătit inima împăratului”?
4. Cine au fost singurii care s-au exprimat împotriva deciziei acceptate de popor?
Evanghelizare, Secţiunea 5 – subcapitolul „Echipa de lucru în evanghelizare”
5. Cine este cel mai bun general?
Aici puteţi citi cartea Evanghelizare de Ellen G. White.
Descarcă cartea Evanghelizare.pdf
Ştirile de Sabat (video), pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia secţiunea „Ştirile de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.
Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro, meniul „Departamente”, secţiunea „Şcoala de Sabat”, sau de pe YouTube canalul: „Şcoala de Sabat” meniul: Videoclipuri.
Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!