Hainele noi ale fiului risipitor
» STUDIUL 10: 28 MAI - 3 IUNIE
Text de memorat: „Dar trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.” (Luca 15,32)
Unii oameni au privilegiul de a se naşte într-o familie credincioasă, astfel că din fragedă pruncie merg la biserică, în tinereţe sunt nelipsiţi de la serviciile divine şi, chiar adulţi fiind, biserica este în continuare un punct de reper major în viaţa lor. Dacă s-ar face un sondaj în dreptul acestor oameni, probabail că mulţi dintre ei nu s-ar identifica nicidecum cu fiul risipitor, ci, mai degrabă, cu fiul cel mare care, ascultător fiind, a rămas întreaga viaţa lângă tatăl său, urmându-i sfaturile şi poruncile.
Însă concluzia parabolei poate fi una tristă pentru aceştia, deoarece fiul cel mic s-a întors, a fost primit, şi harul Tatălui i-a refăcut viaţa. Despre fiul cel mare însă, nu se ştie dacă a plecat supărat în lumea de afară sau, într-un final, a acceptat să intre şi el în casă şi să se bucure împreună cu familia de sărbătoarea neaşteptată.
Cert este că noi, oamenii păcătoşi, avem nevoie de un singur lucru: avem nevoie să cunoaştem personal harul şi făgăduinţa prezentate de Domnul Isus în parabola fiului risipitor.
Aceiaşi părinţi, aceeaşi educaţie, aceeaşi hrană
1. Ce ni se spune în Luca 15,11?
În această parabolă, cei doi fii reprezintă două tipuri de caracter. Fiul cel mare este, în aparenţă, simbolul loialităţii, al perseverenţei şi al hărniciei. Fiul cel mic este opusul celui mare: nu vrea să muncească, nu vrea să dea socoteală nimănui şi nu vrea să fie un om responsabil. Amândoi provin din aceeaşi familie. Probabil că amândoi au avut parte de aceeaşi dragoste părintească. Însă, în aparenţă, un fiu era respectuos, iar celălalt era nerespectuos. Care a fost cauza?
2. Ce alte familii din Biblie se aseamănă cu familia din această parabolă? Gen. 4,1-8; 25,24-34.
Există un fenomen ciudat: copiii aceleiaşi familii, care trăiesc sub acelaşi acoperiş, au parte de aceleaşi sfaturi, de aceeaşi dragoste, aceeaşi hrană şi aceeaşi educaţie, ajung să fie foarte diferiţi unul de altul – unul este credincios, spiritual şi hotărât să-I slujească Domnului, iar celălalt alege, din diverse motive, să meargă în direcţia opusă. Situaţia aceasta este greu de explicat, însă ea ne dovedeşte că omul este înzestrat cu putere de alegere. Unii consideră important faptul că, în parabola aceasta, fiul cel mic s-a răzvrătit. Însă cine poate şti motivul pentru care a ales să se răzvrătească?
3. Ce învăţăm din modul în care a răspuns tatăl la cererea acestui fiu? Ce ne spune aceasta despre Dumnezeu? Luca 15,12
Textul nu precizează ce au discutat tatăl şi fiul sau dacă tatăl i s-a împotrivit, dacă i-a cerut să se mai gândească, să nu se pripească şi să aibă grijă ce hotărâre ia. Poate că i-a spus toate acestea, dar, în cele din urmă, i-a dat fiului partea de avere şi el a plecat. Principiul acesta se găseşte peste tot în Biblie: Dumnezeu le dă oamenilor libertate să aleagă ce vor, să meargă unde vor şi să trăiască aşa cum vor. Dar, după cum ştim, deciziile noastre sunt urmate de anumite consecinţe pe care nu le putem prevedea întotdeauna.
Ce consecinţe ai suferit din cauza deciziilor luate în ultima vreme? Din nefericire, nu putem să dăm timpul înapoi, deşi uneori ne-am dori acest lucru.
Consecinţe
Încearcă să ţi-l imaginezi pe acest tată stând şi privind cum fiul lui cel mic îşi face bagajul şi pleacă. Poate că l-a întrebat unde pleacă, unde intenţionează să lucreze, ce visuri are pentru viitor. Nu ştim care au fost răspunsurile fiului celui mic. Probabil că nu au fost prea încurajatoare, cel puţin nu pentru tatăl lui. Însă fiul avea speranţe mari! Şi de ce nu? Era tânăr, avea spirit de aventură, avea bani de cheltuialăşi putea să călătorească oriunde. Probabil că viaţa la ţară, în gospodăria tatălui, i se părea plictisitoare faţă de tot ceea ce putea să-i ofere lumea.
4. Ce fel de pocăinţă este înfăţişată în Luca 15,13-19? Fiul regretă ce a făcut sau regretă doar consecinţele faptelor lui? Ce indicii avem în text în această privinţă?
Nu ştim cum s-ar fi sfârşit această parabolă, dacă fiului risipitor i-ar fi mers bine. Să presupunem că nu şi-ar fi cheltuit toţi banii şi că s-ar fi bucurat de prosperitate. Este foarte puţin probabil că el şi-ar mai fi dorit să se întoarcă la tatăl lui, nu-i aşa? Cine dintre noi nu a regretat amarnic nu atât săvârşirea păcatului, cât consecinţele lui, mai ales atunci când a fost dat în vileag? Chiar şi cel mai înrăit păgân va regreta că a comis adulter, dacă se îmbolnăveşte de o boală cu transmitere sexuală. Dar părerea de rău pentru suferinţa îndurată din cauza unor decizii greşite nu are nicio legătură cu creştinismul.
Ce putem spune despre fiul risipitor? Nu există nicio îndoială că situaţia grea în care a ajuns l-a determinat să-şi schimbe atitudinea, lucru care probabil că nu s-ar fi întâmplat în alte circumstanţe. Gândurile lui, aşa cum ne sunt prezentate în text, ne dezvăluie o umilinţă adevărată şi conştientizarea faptului că păcătuise împotriva tatălui său şi împotriva lui Dumnezeu. Pledoaria pe care şi-a pregătit-o în gând pare a ne arăta că pocăinţa lui era sinceră.
Uneori, avem nevoie să suportăm anumite consecinţe, ca să ne trezim la realitate şi să înţelegem ce este păcatul. De-abia atunci când suferim din cauza faptelor noastre, le regretăm cu adevărat. Însă ar fi mult mai bine să ne ferim de păcat, ca să fim scutiţi de această suferinţă şi de regretul de a-l fi săvârşit.
Poţi să te întorci acasă
În prima parte a secolului XX, romancierul Thomas Wolfe a scris o carte cu titlul Nu poţi să te mai întorci acasă [You Can’t Go Home Again], despre un bărbat născut într-o familie săracă din sudul Statelor Unite, care pleacă de acasă, ajunge în New York, devine un scriitor celebru şi apoi încearcă să se întoarcă în familia lui. Tranziţia nu este uşoară şi de aici vine şi titlul cărţii.
5. În această parabolă cine are iniţiativa întoarcerii? Compară cu parabola oii pierdute şi cu parabola banului pierdut (Luca 15,4-10). Care este deosebirea dintre aceste parabole?
În aceste două parabole, banul şi oaia probabil că nu ştiau că sunt pierdute (mai ales în cazul banului) şi nu puteau să se întoarcă la stăpân chiar dacă ar fi încercat; însă fiul risipitor a întors spatele adevărului, dacă am putea spune aşa, şi nu şi-a dat seama că era pierdut decât atunci când a ajuns să fie înconjurat de întuneric (vezi Ioan 11,9.10). De-a lungul istoriei mântuirii, Dumnezeu a lucrat cu oameni care, deşi au avut lumina, au întors spatele acestei lumini şi au umblat în întuneric. Vestea bună din această parabolă este că Dumnezeu este gata să-i primească înapoi chiar şi pe aceia care I-au întors spatele, deşi au cunoscut bunătatea şi dragostea Lui. Tânărul din parabolă a ales singur să plece şi a ales singur să se întoarcă. La fel trebuie să alegem şi noi.
6. În ce context spune Domnul Isus aceste parabole? Luca 5,1.2
Observă cât de diferiţi sunt oamenii care-L ascultă. Cât de impresionant este faptul că Isus nu le vorbeşte despre evenimentele din vremea sfârşitului sau despre condamnarea păcătoşilor, ci despre dragostea şi grija Tatălui pentru toţi cei pierduţi, indiferent de cauzele pentru care au ajuns în situaţia aceasta!
Ai cunoscut oameni care I-au întors spatele lui Dumnezeu? Când citeşti parabola aceasta, ai încredere că ei se mai pot întoarce acasă? Este important să ne rugăm cu toţii pentru aceia care nu au învăţat încă lecţia dureroasă a fiului risipitor!
Haina cea mai bună
După cum am văzut, fiul risipitor a trebuit să ia singur decizia de a se întoarce. Tatăl nu a putut să-l constrângă. Dumnezeu nu forţează pe nimeni să I se supună. El nu l-a forţat pe Satana să I se supună în cer, nu i-a forţat nici pe Adam şi pe Eva să I se supună în Eden şi de ce ne-ar forţa pe noi acum, când consecinţele neascultării au produs deja atâta dezastru în lume? (Rom. 5,12-20.21)
7. Ce face tatăl când aude mărturisirea fiului? Câte penitenţe şi câte fapte bune i-a cerut să facă pentru a fi primit? Ce înseamnă aceasta pentru noi? Luca 15,20-24 (Vezi şi Ier. 31,17-20)
Fiul şi-a mărturisit păcatul, dar tatăl ne face impresia că nici nu aude mărturisirea lui. Faptele se derulează în următoarea ordine: tatăl aleargă în întâmpinarea fiului, cade pe grumazul lui şi îl sărută mult. Fără îndoială că a primit mărturisirea lui, deşi probabil că aceasta i-a făcut bine mai mult fiului decât tatălui; dar, în momentul acela, faptele fiului vorbeau mai tare decât cuvintele.
După aceea, tatăl le spune slujitorilor să aducă „haina cea mai bună” şi să îl îmbrace cu ea. Cuvântul grecesc tradus aici cu „cea mai bună” înseamnă şi „cea dintâi” sau „cea de frunte”. Tatăl i-a dat tot ce avea mai bun.
Dar să ne gândim şi la context: fiul trăise în sărăcie şi probabil că s-a întorsacasă în nişte haine ponosite (doar lucrase ca îngrijitor la porci!). Contrastul dintre hainele pe care le purta când l-a îmbrăţişat tatăl (observăm că tatăl nu aşteaptă ca fiul să se schimbe, pentru ca să-l poată îmbrăţişa) şi haina cu care a fost acoperit nu putea fi mai izbitor!
Înţelegem de aici, printre altele, că refacerea relaţiei dintre tată şi fiu a fost în momentul acela completă. Dacă „haina cea mai bună” este simbolul hainei neprihănirii lui Hristos, atunci fiul risipitor nici nu mai avea nevoie de altceva. El se pocăise, îşi mărturisise greşeala şi renunţase la căile lui. Tatăl s-a ocupat de restul. Ce frumoasă ilustrare a Planului de Mântuire!
Tatăl nu rosteşte nici măcar o dată cuvintele: „Ţi-am spus eu!” Nici nu era nevoie de ele. Păcătosul culege oricum roadele răzvrătirii sale. În relaţianoastră cu oamenii care se întorc la Domnul, cum putem învăţa să nu-i respingem din cauza păcatelor lor?
Cu haina tatălui
În Parabolele Domnului Hristos, la pag. 203 şi 204, Ellen White adaugă un detaliu interesant, care nu se găseşte în textele biblice. Când descriescena întâlnirii tatălui cu fiul care se întoarce smerit acasă, ea notează:„Tatăl nu voia să îngăduie ca vreun ochi dispreţuitor să râdă de mizeriaşi de zdrenţele fiului său. El şi-a luat de pe umeri propria mantie largă şibogată şi a învelit cu ea trupul slăbit al fiului, iar tânărul şi-a mărturisit pocăinţa printre suspine, spunând: «Tată, am păcătuit împotriva ceruluişi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău» (Luca 15,21).
Ţinându-l strâns alături de el, tatăl l-a condus în casă. Nu i s-a oferit nicio ocazie să ceară locul de slujitor. El era un fiu care urma să fie onorat cu tot ce era mai bun în casa tatălui şi pe care bărbaţii şi femeile care îl aşteptau aveau să-l respecte şi să-l slujească.
Tatăl le-a zis slujitorilor săi: «Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.» Şi au început să se veselească.”
8. Ce perspective ne oferă acest comentariu asupra parabolei şi ce ne spune despre caracterul lui Dumnezeu?
Tatăl vrea să acopere imediat ruşinea greşelilor fiului său. Înţelegem de aici că trebuie să învăţăm să lăsăm trecutul în urmă, să nu ne mai gândim la greşelile noastre sau ale altora. Multe dintre cele mai rele păcate nu sunt cunoscute acum, dar într-o zi vor fi scoase la lumină (1 Cor. 4,5);la fel ca Pavel, trebuie să uităm ce este în urma noastră şi să ne aruncăm spre ce este înainte (Fil. 3,13.14).
9. Ce vrea să spună tatăl prin cuvintele „acest fiu al meu era mort şi a înviat”? Luca 15,24
Nu există poziţie neutră în problema mântuirii. La sfârşitul tuturor lucrurilor(Apoc. 21,5), când marea luptă se va încheia, fiecare om va primi fie viaţa veşnică, fie moartea veşnică. Nu există o a treia posibilitate.
Acesta este negreşit un gând de care trebuie să ţinem cont în fiecare zi, în deciziile noastre!
Studiu suplimentar
Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, cap. „Era pierdut şi a fost găsit” şi „O prăpastie de netrecut”; Hristos, Lumina lumii, cap. „Ultima călătorie din Galileea”; Mărturii, vol. 3, cap. „Parabole despre cel pierdut”.
„Observaţi cât de duios şi de milos este Domnul în felul în care îi tratează pe oamenii pe care i-a creat. El îl iubeşte pe copilul Său care a greşit şi îl îndeamnă să se întoarcă. Braţul Tatălui îl cuprinde pe fiul Său pocăit, veşmântul Tatălui îi acoperă zdrenţele, inelul este pus pe degetul lui, ca semn al apartenenţei regale. Totuşi, cât de mulţi privesc la fiul risipitor nu doar cu indiferenţă, ci şi cu dispreţ. Asemenea fariseului, ei spun: «Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni» (Luca 18,11). Dar cum credeţi voi că îi priveşte Dumnezeu pe aceia care, în timp ce pretind că sunt conlucrători cu Hristos, stau lângă sufletul care luptă împotriva potopului de ispite, asemenea fratelui din parabolă – cu încăpăţânare, rea voinţă şi dispreţ?” – Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, pag. 140
„Puterea şi harul au fost pregătite prin Domnul Hristos şi sunt gata să fie duse de îngerii slujitori la fiecare suflet credincios. Nimeni nu este atât de păcătos, încât să nu găsească putere, curăţie morală şi neprihănire la Isus, care a murit pentru el. Domnul aşteaptă să-l dezbrace de hainele pătate şi murdărite de păcat şi să-l îmbrace cu hainele albe ale neprihănirii. El nu doreşte ca păcătoşii să moară, ci doreşte ca ei să trăiască.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, pag. 55, 56
Întrebări pentru discuţie
1. Discutaţi mai mult despre faptul că fraţii crescuţi în aceeaşi casă, de aceiaşi părinţi, pot alege drumuri spirituale diferite. Cum se explică această situaţie?
2. Cum îi ajutăm pe cei care, după ce L-au părăsit pe Domnul, au plecat în lume şi şi-au făcut rău lor înşişi şi altora, vor să lase în urmă trecutul,dar nu pot, fiindcă, oriîncotro apucă, se lovesc de consecinţele deciziilor lor? Ce speranţă le putem transmite?
3. Nu toţi cei care Îl părăsesc pe Domnul ajung îngrijitori la porci. Cum putem să-i ajutăm pe cei care au plecat să înţeleagă că, deşi le merge bine, au luat o decizie fatală?