Conducători care slujesc
STUDIUL 7 » 6 MAI – 12 MAI
Textul de memorat: „Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” (1 Petru 5:7)
Cercetările pe tema creşterii bisericilor relevă aproape fără nicio excepţie importanţa conducerii eficiente. Conducătorii eficienţi îşi iau viziunea de la Dumnezeu şi din Cuvântul Său şi le oferă tuturor credincioşilor posibilitatea de a-şi pune la lucru darurile spirituale, în scopul împlinirii misiunii Evangheliei.
Să conduci o biserică este o mare provocare. Cei care se ocupă de conducerea unei biserici fac, în majoritatea lor, activitate de voluntariat, rupându-şi din timpul lor deja aglomerat. Iar uneori, pot lua decizii care îi nemulţumesc pe alţii. Ei trebui să facă faţă la diferite situaţii. Mai mult, conducătorul creştin eficient trebuie să fie profund spiritual. Şi să nu uităm că Petru le scrie credincioşilor care treceau prin încercări. În aceste circumstanţe, conducătorul bisericii este în mod special vulnerabil. Atunci, cine este în măsură să îndeplinească o asemenea misiune?
În 1 Petru 5:1-10, Petru trece la subiectul conducerii creştine de la nivelul bisericii locale. El aminteşte aici câteva calităţi esenţiale necesare conducătorilor locali, dar şi credincioşilor, în egală măsură. Sfaturile sale sunt la fel de relevante astăzi ca şi în vremea sa.
Duminică, 7 mai – Conducătorii din biserica primară
1. Ce ne descoperă următoarele versete despre problemele bisericii primare şi despre rolul îndeplinit de conducătorii ei? Faptele 6:1-6; 14:23; 15:6; 1 Timotei 5:17; 1 Petru 5:2.
Convertirea unui mare număr de oameni şi intrarea lor în biserică sunt mari binecuvântări de la Dumnezeu. Dar, cum ne dovedeşte experienţa primilor creştini, creşterea rapidă poate crea probleme.
Primele cinci capitole din cartea Faptele apostolilor ne relatează că Duhul Sfânt a călăuzit biserica şi că mulţi oameni s-au convertit la creştinism. Faptele 6:1-6 ne prezintă efectul: colectivul a devenit numeros şi, ca atare, dificil de condus. Pentru a gestiona activitatea zilnică a bisericii, era necesară punerea în funcţiune a unui sistem de organizare.
Problema care a scos la iveală această lipsă de organizare a fost legată de un act de discriminare. Cei din grupul vorbitorilor de limba greacă s-au plâns că văduvele lor erau „trecute cu vederea” la distribuirea zilnică a alimentelor. Decizia a fost desemnarea unui grup de oameni, diaconii, care să-i ajute pe cei doisprezece apostoli la administrarea resurselor bisericii.
Biserica primară, este adevărat, era condusă de Duhul Sfânt într-un mod deosebit. Observăm totuşi că, şi în acele condiţii, a fost nevoie de stabilirea unui sistem de organizare. Un grup esenţial de conducători ai bisericii, necesar încă de la început, a fost cel al prezbiterilor, care erau desemnaţi pentru fiecare biserică locală. Pavel şi Barnaba au rânduit astfel de prezbiteri la conducerea grupelor noi de creştini în misiunea lor de răspândire a Evangheliei (Faptele 14:23).
În biserica creştină primară, prezbiterii, în calitate de conducători ai unei biserici locale, îndeplineau rolul de instructori pentru noii convertiţi. De asemenea, predicau şi aveau grijă să fie luate măsurile necesare pentru bunăstarea bisericii (Faptele 15:6; 1 Timotei 5:17; 1 Petru 5:2).
Ce poţi face în mod concret pentru a colabora mai bine cu conducătorii bisericii locale, chiar dacă nu eşti întotdeauna de acord cu deciziile luate?
Luni, 8 mai – Prezbiterii
2. Citeşte 1 Petru 5:1-4. Cu ce motivaţii trebuie să-şi îndeplinească prezbiterii rolurile în biserică?
În introducerea la sfaturile pentru prezbiteri, Petru precizează că el însuşi este prezbiter ca şi ei, dar şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei care urmează să fie descoperită. În felul acesta, el subliniază o primă calitate pe care trebuie să o aibă un prezbiter: să înţeleagă importanţa suferinţelor lui Hristos pentru noi şi a speranţei pe care El ne-o dă.
Petru aseamănă rolul unui prezbiter cu cel al unui păstor care are grijă de turmă. Compararea bisericii cu o turmă sugerează faptul că uneori credincioşii se pot rătăci şi, de aceea, au nevoie de un păstor care să-i aducă înapoi la turma lui Dumnezeu şi să-i ajute să acţioneze în armonie cu ea. De asemenea, prin purtarea sa smerită, prezbiterul este un model de viaţă creştină.
3. Ce avertizări le fuseseră date în Vechiul Testament păstorilor turmei lui Dumnezeu? Ieremia 10:21; Ezechiel 34:8-10; Zaharia 11:17.
O misiune importantă a conducătorilor creştini este aceea de a avea faţă de membrii bisericii răbdarea unui păstor pentru oile lui. Prezbiterii trebuie să-i adune cu tact la închinare şi la acţiunile de a duce vestea bună despre Isus şi despre mântuire la cei care vor să o cunoască,
De asemenea, Petru notează că prezbiterii trebuie să supravegheze biserica de bunăvoie, nu de silă. Nu este uşor să găseşti oameni dispuşi să accepte misiunea de a conduce o biserică, lucru evident mai cu seamă când, periodic, biserica îşi desemnează slujitorii. Pentru o bună funcţionare, biserica are nevoie de persoane care să îndeplinească diferite slujbe. Mulţi ezită să accepte slujbe de conducere. Un motiv pe care îl invocă este faptul că acestea consumă un timp considerabil, iar ei au deja programul foarte aglomerat. Alţii se simt insuficient pregătiţi. Cu toate acestea, Petru ne sfătuieşte ca, dacă suntem solicitaţi, să ne asumăm astfel de slujbe.
Marţi, 9 mai – Conducătorul care slujeşte
4. Ce principii esenţiale ale conducerii creştine găsim în 1 Petru 5:3?
În greceşte, cuvântul-cheie din 1 Petru 5:3 este katakurieuontes. El apare şi în Matei 20:25 şi înseamnă „a stăpâni ca domn”, „a domni” peste cineva. Prin urmare, pentru a reflecta mai bine cuvintele lui Isus din Matei 20:25, sfatul din 1 Petru 5:3 ar putea fi tradus astfel: „… nu ca şi cum aţi domni peste cei ce v-au căzut la împărţeală”
Versetele anterioare (22, 23) ne oferă detalii legate de contextul în care a rostit Isus cuvintele din Matei 20:24-28. Mama lui Iacov şi a lui Ioan a venit la Isus cu cererea ca, în împărăţia Sa, fiii ei să stea unul la dreapta, iar celălalt la stânga Lui.
„Isus S-a purtat blând cu ei şi nu le-a mustrat egoismul, când căutau să fie aşezaţi mai presus de fraţii lor. El le-a citit inimile şi a cunoscut profunzimea ataşamentului lor faţă de El. Iubirea lor nu era doar un sentiment omenesc. Deşi pervertită de egoismul naturii omeneşti prin care se manifesta, ea era o revărsare din izvorul iubirii Sale răscumpărătoare. El nu voia să o mustre, ci să o adâncească şi să o curăţească.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 467 (548)
Isus le-a explicat că nu El, ci Tatăl Său avea să stabilească cine să ocupe acele poziţii de onoare. Apoi, a adăugat că împărăţia Sa se deosebea de împărăţiile pământului printr-un element-cheie: prin tipul de conducător. Cel care dorea să fie mai-mare în împărăţia al cărei împărat era El trebuia să slujească, fiindcă în împărăţia Sa conducătorii aveau să fie ca El: „Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (vers. 28).
Petru îi cheamă astfel pe conducătorii bisericii la acelaşi ideal: la supunerea şi lepădarea de sine demonstrate de Isus.
Citeşte Filipeni 2:4-8. Ce sfaturi asemănătoare dă Pavel aici? Cum putem face ce ne sfătuieşte ei?
Miercuri, 10 mai – Împodobiţi cu smerenie
Societatea în care trăia Petru era foarte stratificată. Elita conducătoare ocupa vârful ierarhiei. Pe treptele inferioare, se aflau diferite clase de oameni, iar pe ultima erau sclavii. Smerenia era atitudinea pe care trebuiau să o aibă cei de rang inferior faţă de cei de rang superior. Cuvântul grecesc pentru „smerenie” are sensul de atitudine a celui umil, neînsemnat, slab, sărman, şi era utilizat în legătură cu oamenii care nu aveau un statut bun şi autoritate în societate. În afara iudaismului şi creştinismului, era asociat cu oamenii de rang inferior, iar smerenia nu era considerată a fi o atitudine potrivită pentru oamenii liberi,
5. Ce sfat al lui Petru este surprinzător, dat fiind contextul şi timpul în care l-a scris? 1 Petru 5:5-7
În Biblie, smerenia este privită altfel decât în societatea în care a trăit Petru. El citează din Proverbele 3:34, un verset citat şi în Iacov 4:6. În Vechiul Testament, o parte a lucrării lui Dumnezeu a constat din doborârea trufiei celor mari şi puternici (Isaia 13:11; 23:9; Iov 40:11).
Smerenia este atitudinea adecvată a omului înaintea lui Dumnezeu (1 Petru 5:6), dar şi conduita creştinului faţă de fraţii de credinţă ar trebui să fie caracterizată de smerenie şi nu de mândrie (vers. 5).
Toţi creştinii, inclusiv conducătorii bisericii, ştiu că sunt nişte păcătoşi mântuiţi prin harul lui Dumnezeu, De aceea, suntem cu toţii egali şi ar trebui să stăm smeriţi în faţa Domnului. Şi în relaţiile cu ceilalţi, şi îndeosebi în relaţiile cu cei din subordinea noastră, ar trebui să dăm dovadă de smerenie. Sigur că oricine poate fi smerit înaintea lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. Şi sigur că este relativ uşor să fim smeriţi faţă de cei superiori nouă, faţă de cei cu autoritate peste noi, faţă de „mai-marii” noştri. Însă testul suprem de smerenie este modul în care ne raportăm la cei subordonaţi nouă, la cei care nu au nicio putere asupra noastră. La această smerenie se referă Petru aici.
Ce mesaj al jertfei de la Golgota şi ce semnificaţie a ei ar trebui să ne ajute să rămânem mereu smeriţi?
Joi, 11 mai – Ca un leu care răcneşte
După cum am văzut mai înainte, Petru şi-a scris prima epistolă în contextul diferitelor încercări prin care treceau creştinii. Pentru cititorii lui, marea luptă nu era un subiect teologic abstract, ci o experienţă reală personală, cum pentru mulţi dintre noi nu este (deocamdată cel puţin).
6. Citeşte 1 Petru 5:8-10 şi Apocalipsa 12:7-9. Ce aflăm din aceste pasaje despre originea răului şi despre lucrarea lui Satana în lumea noastră?
În Apocalipsa, forţele binelui sunt conduse de Isus, numit şi Cuvântul lui Dumnezeu, împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Apocalipsa 19:13,16). Forţele răului sunt conduse de Diavol, numit şi Satana, înfăţişat printr-un balaur (Apocalipsa 12:7-9; 20:7,8). Producţiile media populare şi chiar unii creştini neagă existenţa lui Satana, dar, în realitate, el este o fiinţă puternică ce are numai intenţii rele pentru noi. Cu toate acestea, avem o veste bună: în final, el va fi distrus (Apocalipsa 20:9,10).
Petru nu diminuează pericolul reprezentat de Satana. El îl aseamănă pe Diavol cu un leu care răcneşte şi caută să înghită pe cât mai mulţi posibil (1 Petru 5:8). De asemenea, apostolul le spune cititorilor săi că suferinţa se va sfârşi, iar ei vor primi slava cea veşnică la care au fost chemaţi (1 Petru 5:10).
7. Reciteşte 1 Petru 5:10. Ce adevăr ne transmite Petru aici?
Nu ştim prin ce fel de încercări treceau cititorii lui Petru atunci, dar vedem că afirmaţiile sale sunt pline de speranţă. Da, Diavolul este real. Lupta este reală şi suferinţele noastre sunt reale. Dar „Dumnezeul oricărui har” l-a înfrânt pe Diavol. De aceea, oricât de mult am suferi, putem rămâne credincioşi, până la moarte chiar (Evrei 11:13-15) – biruinţa ne este asigurată datorită lui Isus!
Cum ne putem păstra credinţa, rezistând până la sfârşit, indiferent de problemele cu care ne confruntăm?
Vineri, 12 mai – Un gând de încheiere
O frumoasă ilustrare a conducerii prin slujire găsim în viaţa lui Isus, la ultima Sa Cină. Atunci, El era pe deplin conştient că este Fiul lui Dumnezeu şi că urma să Se întoarcă la Tatăl (Ioan 13:1). În timpul cinei, a spălat picioarele ucenicilor. La fiecare ocazie de spălare a picioarelor, urmaşii lui Isus repetă gestul Său; ei îşi aduc aminte unul altuia că a fi conducător în împărăţia lui Isus înseamnă a fi slujitor. Ucenicii au ţinut minte acest act al umilinţei toată viaţa lor, mai ales după ce şi-au dat seama cine era Isus cu adevărat. Şi desigur că Petru l-a avut în minte atunci când i-a îndemnat pe conducătorii bisericii să nu păstorească turma lui Dumnezeu ca nişte stăpâni, ci „împodobiţi cu smerenie”.
„Când a consimţit să devină om, Hristos a manifestat o smerenie care le uimeşte pe fiinţele inteligente cereşti. Actul acceptării de a fi om n-ar fi fost o umilinţă dacă n-ar fi fost realitatea preexistenţei înălţate a lui Hristos. Noi trebuie să ne deschidem mintea ca să înţelegem că Hristos a pus deoparte haina împărătească, coroana regală, poziţia Sa înaltă şi Şi-a acoperit natura divină cu natură umană, ca să-l poată întâmpina pe om la nivelul la care se afla şi pentru a le aduce oamenilor puterea morală de a deveni fii şi fiice ale lui Dumnezeu.
Smerenia şi blândeţea care au caracterizat viaţa lui Hristos se vor manifesta în viaţa şi caracterul celor care trăiesc cum a trăit Isus.” – Ellen G. White, Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 81 (15 martie)
BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND
Biblia: Proverbele 29 – Eclesiastul 4
1. Ce se întâmplă când se ceartă un înţelept cu un nebun?
2. Cum sunt dezmierdările şi frumuseţea?
3. Ce îndeletnicire era considerată „plină de trudă”?
4. La ce concluzie a ajuns înţeleptul cu privire la tot ce face Dumnezeu?
Profeţi şi regi, capitolul 19
5. Ce nu trebuie să facă oamenii atunci când Domnul dă o lucrare de făcut?
Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).
Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!