Viaţa în biserica primară
STUDIUL 3 » 14 IULIE – 20 IULIE
Textul de memorat: „Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi.” (Faptele apostolilor 2:46,47)
Biserica primară era foarte însufleţită de ideea scurtimii timpului. Modul în care răspunsese Isus la întrebarea despre instaurarea împărăţiei mesianice, lăsând neelucidată chestiunea timpului (Faptele 1:6-8), permitea interpretarea că totul depindea de venirea Duhului şi de încheierea misiunii apostolice. De aceea, în Ziua Cincizecimii, primii credincioşi au crezut că toate condiţiile fuseseră împlinite: primiseră Duhul Sfânt şi vestiseră Evanghelia la toată lumea. Nu în sensul că ar fi plecat din Ierusalim şi ar fi străbătut lumea, ci pentru că lumea venise la ei (Faptele 2:5-11).
Pasul următor a fost detaşarea bisericii de bunurile materiale. Considerând că timpul era scurt, creştinii au vândut tot ce aveau şi s-au dedicat învăţăturii şi părtăşiei, continuând să dea mărturie despre Isus, însă doar în Ierusalim. Viaţa cu bunurile puse în comun, deşi benefică pentru săraci, a devenit în curând o problemă şi a fost necesară intervenţia lui Dumnezeu pentru păstrarea unităţii bisericii. Şi, tot atunci, credincioşii au început să întâmpine împotrivire. Cu toate acestea, credinţa lor a rămas de neclintit.
Duminică, 15 iulie – Învăţătură şi părtăşie
După ce relatează evenimentul de la Cincizecime, Luca prezintă câteva aspecte ale vieţii bisericii din Ierusalim: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele 2:42). Potrivit versetului 46, învăţarea avea loc la templu, iar părtăşia, în casele credincioşilor.
Curtea templului era împrejmuită cu porticuri acoperite şi rabinii aveau obiceiul să dea învăţătură în aceste locuri. Faptul că primii creştini stăruiau în învăţătura apostolilor ne dovedeşte că darul Duhului nu i-a condus la o religie contemplativă, ci la un proces intens de învăţare sub îndrumarea apostolilor, a căror învăţătură a fost confirmată prin semne şi minuni (vers. 43).
Părtăşia spirituală a fost un alt semn distinctiv al religiei primilor creştini. Credincioşii erau mereu împreună, nu doar la templu, ci şi acasă, unde mâncau, sărbătoreau Cina Domnului şi se rugau (vers. 42,46). Ei îşi exprimau astfel speranţa în revenirea apropiată a lui Isus şi în reîntâlnirea cu El în împărăţia mesianică (Matei 26:29).
Casele particulare au avut un rol esenţial în viaţa bisericii primare. Credincioşii mai participau încă la serviciile zilnice de la templu (Faptele 3:1), iar în Sabat probabil că mergeau la sinagogă alături de concetăţenii lor iudei (Iacov 2:2), însă serviciile religioase creştine distinctive erau îndeplinite în case particulare.
1. Care era unul dintre aspectele importante ale părtăşiei primilor creştini? Faptele 2:44,45; Faptele 4:34,35
Crezând că sfârşitul era aproape, ei s-au gândit că posesiunile materiale, „proprietatea personală” (ca să folosim o expresie mai actuală), nu mai contau atât de mult. Şi li s-a părut potrivită utilizarea în comun a resurselor materiale. Nu mai aveau de ce să-şi facă griji pentru viitor, fiindcă Mesia însuşi avea să Se îngrijească de nevoile lor în împărăţia Sa (Luca 22:29,30). În acest mod, se simţeau mai uniţi şi exemplificau practic iubirea frăţească.
Cu câtă generozitate oferi din ceea ce ai primit de la Domnul?
Luni, 16 iulie – Vindecarea unui olog
În Faptele 3:1, se relatează că Petru şi Ioan s-au suit la templu pentru serviciul de rugăciune de la ora 3 după-amiază. Aceasta ne arată că, în perioada de început, credinţa bisericii avea în esenţă caracter iudaic. Cu alte cuvinte, apostolii nu mergeau la templu doar pentru a da învăţătură sau pentru a câştiga noi convertiţi, ci pentru că erau iudei şi, ca atare, erau devotaţi tradiţiilor religioase iudaice (Faptele 20:16; 21:17-26), cel puţin până la momentul acela. Acolo au săvârşit o minune cu răsunet asupra întregului norod (Faptele 3:1-10), minune care i-a oferit lui Petru ocazia de a ţine o nouă cuvântare.
2. Ce idei principale a transmis Petru în cuvântarea Sa? Faptele 3:12-26
Cinci idei principale caracterizau propovăduirea creştină primară: Isus este Hristosul care a pătimit (vers. 18); El a fost înviat din morţi de Dumnezeu (vers. 15); El a fost proslăvit în cer (vers. 13); El va veni iar (vers. 20); şi pocăinţa este necesară pentru iertarea păcatelor (vers. 19).
Este în principiu acelaşi mesaj pe care îl transmitem şi noi astăzi, doar că într-un alt context. Apostolii lucrau încă în mediul evreiesc, în care nu le cereau oamenilor să treacă de la o religie la alta, ci doar să treacă de la vechiul legământ la noul legământ. Ei făceau deja parte din poporul lui Dumnezeu şi nu le mai rămânea decât să-L primească pe Hristos şi să aibă experienţa naşterii din nou care urmează după primirea reală a lui Isus.
Chiar dacă situaţia de atunci era diferită de cea de astăzi, mesajul este acelaşi: Hristos a murit pentru păcatele noastre, a înviat şi va reveni. Doar El oferă mântuirea. Răstignirea Lui, învierea şi revenirea Lui trebuie să se afle în centrul modului în care vestim astăzi cele trei solii îngereşti din Apocalipsa 14.
„Dintre toţi cei care poartă numele de creştini, adventiştii de ziua a şaptea ar trebui să fie primii în ce priveşte înălţarea lui Hristos în faţa lumii. Propovăduirea soliei îngerului al treilea cere să fie prezentat adevărul despre Sabat. Acest adevăr trebuie să fie predicat alături de altele aflate în solie, dar marele centru de atracţie, Isus Hristos, să nu fie lăsat pe dinafară. Crucea este locul unde bunătatea şi credincioşia se întâlnesc, unde dreptatea şi pacea se sărută. Păcătosul trebuie să fie determinat să privească la Golgota şi să se încreadă în meritele Mântuitorului cu o credinţă simplă, ca a unui copilaş, acceptând neprihănirea Sa şi încrezându-se în mila Sa.” – Ellen G. White, Slujitorii Evangheliei, ed. 2004, p. 116
Marţi, 17 iulie – Apariţia împotrivirii
Succesul bisericii a atras în scurt timp împotrivirea unor conducători din Ierusalim. Templul se afla sub conducerea marelui-preot şi a preoţilor celor mai de seamă, în majoritate saduchei. Marele-preot era totodată preşedintele Sinedriului, format la data aceea, în principal, din saduchei şi farisei. Saducheii nu credeau în înviere şi au fost foarte deranjaţi de învăţătura dată de Petru şi Ioan că Isus a înviat din morţi. Apostolii au fost arestaţi de gărzile templului şi au fost reţinuţi până a doua zi, când au fost aduşi înaintea Sinedriului (Faptele 4:1-7).
3. Când au fost întrebaţi în numele cărei autorităţi acţionaseră, ce răspuns a dat Petru? Ce idee transmisă de el indirect a fost considerată extrem de periculoasă de către membrii Sinedriului? Faptele 4:1-18
Faptul că membrii Sinedriului le-au pus o întrebare cu privire la autoritate trădează o îngrijorare legată de putere. Petru le-a răspuns că minunea fusese făcută în Numele lui Isus şi, mai mult, că mântuirea vine doar de la Isus. Apostolii se aflau în faţa celui mai înalt for iudaic, dar erau în slujba unei autorităţi net superioare. Ei erau nişte oameni simpli, nişte pescari galileeni fără educaţie; însă, prin curajul şi elocvenţa lor, i-au impresionat pe cei prezenţi. Ideea transmisă de Petru şi rămasă nesesizată de conducători a fost aceea că apostolii erau plini de Duh Sfânt, exact aşa cum anunţase Isus (Matei 10:16-20).
Neputând nega minunea – întrucât omul vindecat se afla şi el de faţă, membrii Sinedriului le-au poruncit apostolilor să nu mai propovăduiască. Ei s-au temut de mesaj la fel de mult ca de popularitatea tot mai mare a mişcării. N-au luat în considerare dovezile şi au permis ca prejudecăţile şi instinctul de autoconservare să le dicteze acţiunile.
Răspunsul dat de Petru la sfârşit se numără printre versetele cele mai preţioase din cartea Faptelor apostolilor: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu, căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit” (Faptele 4:19,20).
Gândeşte-te la dorinţa de a deţine puterea şi la pericolele pe care le prezintă ea, la orice nivel şi în orice context. De ce trebuie să avem grijă cum ne comportăm în acest domeniu?
Miercuri, 18 iulie – Anania şi Safira
În biserica primară, punerea laolaltă a bunurilor nu era obligatorie, în sensul că nu era o condiţie stabilită pentru a fi primit în biserică. Au existat însă câţiva oameni care au inspirat întreaga comunitate prin generozitatea lor. Un exemplu este Barnaba (Faptele 4:36,37), care va îndeplini un rol important mai târziu în carte.
Au existat totuşi şi câteva exemple negative care ameninţau să dezbine biserica din interior, exact în momentul în care au fost lansate atacuri asupra ei din exterior.
4. Ce lecţii ne transmite relatarea următoare? Faptele 5:1-11
Luca nu ne prezintă toate detaliile, însă este evident că problema fundamentală a lui Anania şi a Safirei nu a fost încercarea de a păstra banii, ci aducerea practicii înşelăciunii în biserică. Păcatul lor nu a fost urmarea unui imbold de moment, ci a unui plan premeditat, a fost o încercare deliberată de a-L „ispiti” pe Duhul Sfânt (Faptele 5:9). Ei nu erau obligaţi să-şi vândă terenul şi să doneze banii bisericii. Ei singuri şi-au luat acest angajament, dar poate că au urmărit un anume interes personal sau poate că şi-au dorit să obţină influenţă în comunitate printr-un aparent act de caritate lăudabil.
Probabil că de aceea i-a pedepsit Dumnezeu atât de aspru. Chiar dacă viaţa la comun a bisericii se datora convingerii că Isus era pe punctul să revină, o faptă ca aceea făcută de Anania şi Safira, atunci când biserica abia prinsese viaţă, putea diminua importanţa loialităţii faţă de Dumnezeu şi îi putea influenţa negativ pe credincioşi. Faptul că nu se aminteşte că lui Anania i s-ar fi dat şansa la pocăinţă, cum se menţionează în cazul Safirei (vers. 8), se poate datora conciziei relatării.
Ideea fundamentală este că ei au păcătuit de la început şi până la sfârşit, iar păcatul este o problemă gravă înaintea lui Dumnezeu (Ezechiel 18:20; Romani 6:23), chiar dacă El nu-l pedepseşte întotdeauna pe loc. El amână pedeapsa ca să ne aducă aminte că este îndelung răbdător (2 Petru 3:9).
De ce trebuie să avem grijă să nu forţăm limitele harului, aşa cum au încercat aceşti doi credincioşi din biserica primară?
Joi, 19 iulie – A doua arestare
Apostolii au fost instrumentul prin care Dumnezeu a rostit pedeapsa pentru păcat, ca în cazul lui Anania şi al Safirei, dar tot ei au fost instrumentul prin care El le-a oferit har păcătoşilor. Vindecările miraculoase pe care le-au săvârşit (Faptele 5:12-16) erau dovada palpabilă că Duhul Sfânt lucra prin ei. Este surprinzător faptul că oamenii ajunseseră că creadă că până şi umbra lui Petru putea să-i vindece. Cazul cel mai asemănător din Evanghelii este cel al femeii care s-a vindecat după ce a atins poala hainei lui Isus (Luca 8:43,44). Totuşi Luca nu afirmă că umbra lui Petru avea într-adevăr putere vindecătoare, ci că oamenii credeau că avea. Dumnezeu S-a îndurat de ei, chiar dacă circula printre ei o astfel de superstiţie.
În orice caz, cu cât apostolii erau mai plini de Duh Sfânt şi cu cât semnele şi minunile se înmulţeau, cu atât mai invidioşi deveneau conducătorii religioşi. S-a dispus astfel arestarea lor pentru a doua oară (Faptele 5:17,18). Abia după evadarea lor miraculoasă (vers. 19-24) şi după o altă cuvântare plină de curaj a lui Petru, au început unele autorităţi să ia în calcul o posibilă intervenţie a forţelor supranaturale.
5. Ce argumente a adus Gamaliel pentru a-i convinge pe membrii Sinedriului să nu-i omoare pe apostoli? Faptele 5:34-39
Sinedriul era controlat de saduchei, fariseii formând o minoritate influentă. Gamaliel era fariseu şi învăţător al Legii. El era atât de respectat de iudei, încât ajunsese să fie numit de aceştia „rabban” („învăţătorul nostru”) şi nu doar „rabbi” („învăţătorul meu”). Pavel s-a numărat printre discipolii lui (Faptele 22:3).
Gamaliel le-a reamintit de alte două mişcări rebele din istoria recentă a Israelului care atrăseseră simpatizanţi şi care provocaseră tulburări, dar care dispăruseră după ce conducătorii lor fuseseră omorâţi. El a desprins de aici învăţătura că mişcarea creştină avea să dispară repede dacă era de origine umană. Pe de altă parte, dacă era de la Dumnezeu, aşa cum pretindeau apostolii, ce şanse aveau să o oprească? Sfatul lui a fost convingător. Apostolii au fost bătuţi cu nuiele şi li s-a interzis încă o dată să vorbească în Numele lui Isus.
Ce ne spune relatarea aceasta despre valoarea unui sfat bun? Cum sa fim mai deschişi la sfaturi, chiar şi în situaţiile în care ele sunt contrare planurilor noastre?
Vineri, 20 iulie – Un gând de încheiere
„Noi suntem administratori şi Domnul nostru, la plecare, ne-a încredinţat misiunea de a ne îngriji de cei din casa Sa, cărora El a venit în lumea aceasta să le slujească, şi de interesele Sale. El S-a întors la cer lăsându-ne nouă această responsabilitate şi ne cere să veghem şi să aşteptăm arătarea Lui. Să fim credincioşi faţă de încrederea care ne-a fost acordată, ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să ne găsească dormind.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 8, ed. 2017, p. 37
„Oamenilor trebuie să li se întipărească bine în minte gândul că jurămintele şi angajamentele pe care şi le iau pentru cauza lui Dumnezeu sunt sacre. În general, se consideră că angajamentele acestea n-ar fi la fel de obligatorii ca un act prin care un om îi promite ceva altui om. Însă este mai puţin sacru şi obligatoriu dacă este luat faţă de Dumnezeu? Oare, pentru că obligaţia pe care şi-a asumat-o nu este formulată în termeni de specialitate şi nu este impusă de lege, creştinul o poate nesocoti? Niciun document şi niciun contract juridic nu este mai obligatoriu decât un angajament luat faţă de cauza lui Dumnezeu.” – Ellen G. White, Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1056
BIBLIA ŞI CARTEA ISTORIA MÂNTUIRII – STUDIU LA RÂND
Biblia: 2 Corinteni 13 – Galateni 6
1. Împotriva a ce anume nu avem nicio putere?
2. Ce „nu se întemeiază pe credinţă”?
3. De ce se temea Pavel în privinţa galatenilor?
4. În ce ne îndeamnă Pavel „să nu obosim”?
Istoria mântuirii, capitolul 21 IM-21 – Pacatul lui Moise.mp3
5. Ce impresie a vrut Domnul să îndepărteze din mintea israeliţilor, când i-a interzis lui Moise să intre în Ţara Făgăduită?
Aici puteţi asculta cartea Istoria Mântuirii (Audio) sau Istoria Mântuirii – Ellen G. White (Audio-InterCer)
Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat” din meniul „Departamente”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).
Ştirile de Sabat video pot fi vizionate sau descărcate de pe adresa de Internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia (secţiunea „Ştirile de Sabat”). De pe YouTube se poate descărca cu YTD Video Downloader.
Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!