Predica de pe Munte

STUDIUL 3 » 9 APRILIE - 15 APRILIE

Textul de memorat: „După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.” (Matei 7:28,29)

În cartea Exodul, vedem cum Dumnezeu îi conduce pe copiii lui Israel afară din Egipt, îi „botează” în Marea Roşie, îi poartă prin pustie timp de patruzeci de ani, face semne şi minuni în mijlocul lor şi Se întâlneşte cu ei, personal, pe vârful unui munte unde le dă Legea Sa.

În Evanghelia după Matei, vedem cum Isus iese din Egipt, este botezat în râul Iordan, merge în pustie şi stă acolo timp de patruzeci de zile, face semne şi minuni şi Se întâlneşte personal cu Israel pe un munte, unde explică şi dezvoltă aceeaşi Lege. Isus a trăit istoria lui Israel, a devenit Israel şi, în El, au fost împlinite toate făgăduinţele legământului.

Predica de pe Munte este cea mai puternică predică rostită vreodată. Cuvintele Mântuitorului au avut o influenţă profundă nu doar asupra ascultătorilor Săi de atunci, ci şi asupra tuturor celor care aveau să audă acest mesaj de-a lungul secolelor, până în timpul nostru.

Şi totuşi, nu trebuie doar să ascultăm această predică, ci şi să o aplicăm, să o trăim. În această săptămână, pe lângă studierea Predicii de pe Munte (Matei 5 – 7), vom studia şi ce a spus Isus în Matei 13 cu privire la aplicarea cuvintelor Sale în viaţa noastră.

Duminică, 10 aprilie – Principii şi standarde

1. Reciteşte Predica de pe Munte, din Matei 5-7. Rezumă, mai jos, ce te-a impresionat cel mai mult în ea şi ce îţi spune ţie, personal.

Această predică este privită în moduri foarte diferite. Unii o văd ca pe un standard moral prea înalt, imposibil de atins, care ne face să îngenunchem şi ne determină să cerem neprihănirea lui Isus, ca singura noastră speranţă de mântuire, deoarece niciunul dintre noi nu a reuşit să împlinească cerinţele divine descoperite aici. Alţii o văd ca pe un discurs de etică cetăţenească, o chemare la pacifism. Iar alţii văd în ea evanghelia socială, o chemare la a aduce împărăţia lui Dumnezeu pe pământ prin efort omenesc.

Într-un anume sens, probabil că fiecare aduce în această predică ceva din el însuşi, deoarece ea ne atinge în aspecte esenţiale ale vieţii personale şi, de aceea, fiecare reacţionează în felul său.

Ellen G. White scrie: „În Predica de pe Munte, El a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greşită educaţie şi să le dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepţie despre împărăţia şi despre caracterul Său. […] Adevărurile pe care El le-a prezentat nu sunt de mai mică însemnătate pentru noi decât pentru mulţimea care-L urma pe Isus. Nu mai puţin decât ei, noi trebuie să învăţăm principiile fundamentale ale împărăţiei lui Dumnezeu.” – Viaţa lui Iisus, p. 253 (299)

Astfel, mai mult decât orice altceva, Predica de pe Munte ne dă principiile fundamentale ale împărăţiei cerurilor. Ea ne spune cum este Dumnezeu, ca stăpân şi conducător al împărăţiei Sale, şi cum ne cere nouă să fim, ca supuşi ai împărăţiei Sale. Este o chemare radicală de la principiile şi standardele împărăţiilor trecătoare ale acestei lumi la principiile şi la standardele acelei împărăţii care va dura veşnic. (Vezi Daniel 7:27.)

Luni, 11 aprilie – Predica de pe Munte şi Decalogul

Unii creştini privesc Predica de pe Munte ca pe o nouă „lege a lui Hristos”, care a înlocuit „Legea lui Dumnezeu”. Ei spun că sistemul legalismului a fost acum înlocuit cu un sistem al harului sau că legea lui Isus diferă de Legea lui Dumnezeu. Dar să vedem ce spune Scriptura.

2. Ce legătură sugerează următoarele texte între Cele Zece Porunci şi Predica de pe Munte? Matei 5:17-19,21,22,27,28; Iacov 2:10,11; Romani 7:7.

Craig S. Keener scrie: „Cei mai mulţi dintre iudei nu înţelegeau poruncile în contextul harului […]; având în vedere apelul lui Isus de a se da dovadă de mai mult har în practică […], fără îndoială că El privea cerinţele împărăţiei în lumina harului (compară Matei 6:12; Luca 11:4; Marcu 11:25; Matei 6:14,15; Marcu 10:15). În relatările Evangheliei, Isus îi primeşte pe cei care se smeresc şi recunosc dreptul lui Dumnezeu de a stăpâni, chiar dacă, în practică, nu reuşesc să atingă ţinta desăvârşirii morale (5:48). Dar împărăţia harului pe care o proclama Isus nu era acel har ineficient al majorităţii creştinătăţii apusene; în evanghelii, mesajul împărăţiei îi transformă pe cei care îl acceptă în umilinţă, dar, în acelaşi timp, îi zdrobeşte pe cei aroganţi, satisfăcuţi de ei înşişi din punct de vedere religios şi social.” – The Gospet of Matthew: A Socio- Rhetorical Commentary, pp. 161-162

3. Citeşte Geneza 15:6. Cum ne ajută cele scrise aici să înţelegem că mântuirea a fost întotdeauna prin credinţă?

Credinţa lui Isus Hristos nu era o credinţă nouă, ci era aceeaşi credinţă care a existat de la căderea în păcat. Predica de pe Munte nu a însemnat înlocuirea mântuirii prin fapte cu mântuirea prin har, pentru că mântuirea a fost întotdeauna prin har. Copiii lui Israel au fost mântuiţi prin har, salvaţi prin har, la Marea Roşie înainte de a li se cere să asculte de Lege la Sinai. (Vezi Exodul 20:2.)

Cum poate fi dobândită mântuirea, din perspectiva experienţei umane: prin credinţă sau prin ascultarea de Lege? De ce?

Marţi, 12 aprilie – Neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor

4. Ce vrea să spună Isus atunci când afirmă că, dacă neprihănirea noastră „nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor”, nu putem intra în împărăţia cerurilor? Matei 5:20

Cu toate că mântuirea a fost întotdeauna prin credinţă şi iudaismul, aşa cum ar fi trebuit să fie practicat, a fost întotdeauna un sistem al harului, legalismul s-a strecurat în iudaism şi se poate strecura în orice religie care ia ascultarea în serios, aşa cum face adventismul de ziua a şaptea. În timpul lui Hristos, mulţi lideri religioşi (dar nu toţi) căzuseră în „aspra şi rigida habotnicie a fariseilor, lipsită de zdrobirea inimii, de duioşie sau iubire”, care îi lăsase „fără nicio putere de a feri lumea de stricăciune.” – Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 53 în original

Doar formele exterioare, în special cele care sunt opera omului, nu au nicio putere de a schimba viaţa sau de a transforma caracterul. Singura credinţă adevărată este cea care lucrează prin dragoste (Galateni 5:6). Doar ea face ca faptele să fie plăcute în ochii lui Dumnezeu.

5. Citeşte Mica 6:6-8. În ce fel acest pasaj este un rezumat al Predicii de pe Munte?

Chiar şi în timpurile Vechiului Testament, jertfele nu erau un scop în sine, ci un mijloc pentru realizarea acelui scop, care era, de fapt, o viaţă în care copiii lui Dumnezeu să reflecte dragostea şi caracterul Tatălui ceresc. Iar la aceasta nu se poate ajunge decât printr-o supunere totală faţă de Dumnezeu şi prin recunoaşterea dependenţei noastre totale de harul Său mântuitor. În ciuda aparenţelor de evlavie şi de credinţă, este clar că mulţi dintre cărturari şi farisei nu erau un exemplu pentru felul în care ar trebui să trăiască cei care îl urmează pe Domnul.

În timp ce primim mântuirea doar prin credinţa în Isus, cum putem fi siguri că nu se strecoară în mintea noastră anumite forme subtile de legalism?

Miercuri 13 aprilie – Desăvârşiţi, ca Tatăl ceresc

6. Probabil că cea mai surprinzătoare învăţătură a lui Isus se găseşte în Matei 5:48. Cum am putea noi, care suntem păcătoşi, să împlinim acest lucru?

Dintre toate învăţăturile Predicii de pe Munte, aceasta este, probabil, una dintre cele mai surprinzătoare. Să fim desăvârşiţi ca Tatăl ceresc? Ce înseamnă acest lucru?

Un element esenţial în înţelegerea acestui text se găseşte chiar în cuvântul „dar” („aşadar” – n.t.), care implică o concluzie la afirmaţiile făcute anterior. Şi ce a fost prezentat anterior?

7. Citeşte Matei 5:43-47. Cum ne ajută aceste versete să înţelegem mai bine ce a vrut Isus să spună în Matei 5:48? Vezi şi Luca 6:36.

Aceasta nu este prima oară când întâlnim o astfel de idee în Biblie. Încă din Leviticul (19:2), Domnul îi spune poporului Său: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu Domnul, Dumnezeul vostru.” În Luca (6:36), Isus a spus: „Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv.”

Pasajul din Matei 5:43-48 nu vorbeşte despre conformarea exterioară cu anumite reguli şi standarde. Aici, elementul central este iubirea faţă de oameni, nu doar faţă de cei pe care oricine i-ar putea iubi, ci şi faţă de cei pe care, în general, nu i-am iubi. (Repetăm că aici este vorba despre standardele împărăţiei lui Dumnezeu, nu ale omului!)

Este important să ne amintim că Dumnezeu nu ne cere ceva ce El nu poate să realizeze pentru noi. Dacă ne-ar lăsa singuri, conduşi doar de inimile noastre păcătoase şi egoiste, cine şi-ar putea iubi duşmanii? Omul nu face aşa din firea lui, dar noi suntem acum cetăţeni ai unei alte împărăţii. Dacă ne supunem lui Dumnezeu, avem făgăduinţa: „Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6) şi ce lucrare mai mare ar putea face Dumnezeu în noi decât aceea de a ne face ca, în sfera noastră de existenţă, să iubim aşa cum ne iubeşte El?

Ce schimbări s-ar produce în viaţa ta chiar acum dacă ţi-ai iubi duşmanii?

Joi, 14 aprilie – Învăţături despre Împărăţie

Domnul Isus nu a predicat numai pe munte. El a dus acelaşi mesaj al Împărăţiei în întreg Israelul. În Matei 13 se relatează că Isus i-a învăţat pe oameni dintr-o barcă, „iar tot norodul stătea pe ţărm” (13:2). Atunci, Isus le-a spus oamenilor parabole, cu scopul de a a-l ajuta să înţeleagă că este important nu doar să auzi cuvintele Sale, ci să le şi aplici.

8. Citeşte Matei 13:44-52. Cum ne ajută aceste trei parabole să aplicăm în viaţa noastră adevărurile descoperite în Predica de pe Munte?

Două aspecte ies în evidenţă în primele două relatări. În amândouă, există Ideea de despărţire, de renunţare la ce ai pentru a obţine ceva nou, fie că este vorba de o comoară ascunsă în pământ sau de o perlă, un mărgăritar. Al doilea aspect esenţial este faptul că omul preţuieşte foarte mult ce a găsit. În ambele cazuri, omul merge şi vinde tot ce are ca să obţină acel lucru. Chiar dacă noi nu ne putem cumpăra mântuirea (Isaia 55:1,2), mesajul parabolelor este clar: Nimic din ce avem în această lume nu merită preţul de a o pierde pe cea viitoare.

Astfel, pentru a aplica la viaţa noastră ce ne cere Dumnezeu, trebuie să alegem să renunţăm la tot ce este al lumii, al firii pământeşti, şi să ne lăsăm umpluţi de Duhul lui Dumnezeu (vezi Romani 8:5-10). Lucrul acesta s-ar putea să nu fie uşor: ne va cere să renunţăm la noi înşine, la confortul personal şi să luăm crucea. Dar, dacă avem privirea aţintită spre ceea ce ni s-a promis, alegerea va fi cea bună.

Reciteşte ultima parabolă (Matei 13:47-50). Şi aceasta vorbeşte despre despărţire, despre renunţare. A cui? De ce sau de cine? în ce fel ne ajută primele două parabole să înţelegem ce se întâmplă în a treia parabolă?

Vineri, 15 aprilie – Un gând de încheiere

În parabolele din Matei 13:44-46, omul a găsit ceva de mare valoare. În contextul dat, în special după ce Isus a spus cea de-a treia parabolă (Matei 13:47-50), oamenii au găsit adevărul care conduce la viaţa veşnică, în contrast cu distrugerea veşnică. Gândul acesta este important, deoarece astăzi ideea de „adevăr”, în sine, este considerată demodată sau chiar periculoasă şi, din nefericire, această idee falsă a fost adoptată şi de unii creştini. Însă mesajul parabolelor studiate este nu doar că adevărul există, ci şi că acest adevăr va face o deosebire pentru veşnicie, în viaţa fiecărui om. Lucrul acesta nu ar trebui să ne surprindă. Biblia proclamă ideea unui adevăr absolut. În definitiv, nu a spus Isus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6)? Dacă aici nu se afirmă un adevăr absolut, atunci ce? Desigur, atunci când cineva care cunoştea atât de bine adevărul, cum era Pavel, a putut spune că noi „cunoaştem în parte” (1 Corinteni 13:9), este evident că sunt încă multe lucruri pe care nu le cunoaştem. Dar declaraţia că noi „cunoaştem în parte”, implică faptul că mai este mult de cunoscut din acel adevăr care, în mod literal, face diferenţa între viaţa veşnică şi moartea veşnică.

Pentru studiu suplimentar: Citiţi capitolul „Predica de pe Munte”, pp. 252-267 (298-314), din cartea Viaţa lui Iisus, şi cartea Cugetări de pe Muntele Fericirilor de Ellen G. White.

Studiu suplimentar

BIBLIA ŞI CARTEA ANULUI – STUDIU LA RÂND

Biblia: 1 Samuel 29 – 2 Samuel 4
1. Ce au făcut locuitorii din Iabes după ce au îngropat oasele lui Saul şi ale fiilor săi?
2. Cum îl numeşte David pe Ionatan, în cântarea de jale făcută după moartea lui?
3. Cum se numeau cei trei fii ai Ţeruiei?
4. Ce făcea Iş Boşet când a fost omorât?

Viaţa lui Iisus, capitolul 68
5. Care este legea distrugerii de sine?

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!