Cuvinte de înţelepciune

STUDIUL 8 » 14 FEBRUARIE - 20 FEBRUARIE

Textul de memorat: „Mulţi oameni îşi trâmbiţează bunătatea, dar cine poate găsi un om credincios?” (Proverbele 20:6)

Noi suntem în mare măsură produsul mediului în care trăim. Ereditatea este şi ea un factor important, dar valorile pe care le susţinem le preluăm din jurul nostru – din familia în care creştem, din educaţia primită şi din societatea în care trăim. Ceea ce vedem şi auzim ne influenţează încă de mici.

Din păcate însă, aceste lucruri nu sunt întotdeauna şi cele mai bune pentru noi; lumea din jurul nostru este decăzută în toate privinţele şi nu se poate să nu ne influenţeze în rău. Cu toate acestea, noi am primit făgăduinţa Duhului Sfânt şi avem Cuvântul lui Dumnezeu care ne îndreaptă privirile spre ceva mai înalt şi mai bun decât ne poate oferi lumea.

Săptămâna aceasta, vom studia mai multe proverbe şi adevărurile practice transmise de ele. Dacă ne vom însuşi aceste adevăruri şi dacă le vom trăi, ele ne vor ajuta să ne ridicăm deasupra lucrurilor rele din lumea aceasta căzută şi să ne pregătim pentru o lume mai bună.

Toţi suntem egali

1. Ce aflăm din Proverbele 20:12 despre valoarea fiinţei umane?

Teoria evoluţiei susţine că omul este produsul întâmplării într-un cosmos fără rost, însă Biblia ne învaţă că fiinţa umană a fost creată de Dumnezeu (vezi şi Faptele 17:26). Thomas Jefferson a afirmat egalitatea tuturor oamenilor tocmai în virtutea faptului că am fost creaţi de Dumnezeu. Egalitatea aceasta există numai şi numai în Domnul nostru.

Însă faptul că suntem făcuţi de acelaşi Creator nu înseamnă că suntem toţi la fel. Nici chiar gemenii nu sunt exact la fel în toate privinţele. În epistolele către corinteni, vorbind despre deosebirile dintre noi, apostolul Pavel subliniază ideea că ele nu ar trebui să ne dea un sentiment de superioritate, ci, dimpotrivă, ar trebui să ne ajute să înţelegem că avem nevoie unii de alţii: „Ochiul nu poate zice mâinii: «N-am trebuinţă de tine», nici capul nu poate zice picioarelor: «N-am trebuinţă de voi»” (1 Corinteni 12:21).

2. Citeşte Proverbele 20:9. Ce altceva ne face egali?

Păcatul este un alt factor egalizator universal. La întrebarea retorică din acest proverb, răspunsul: „Nimeni!” arată condiţia tragică şi fără speranţă a omenirii. Toţi banii şi toată puterea din lume nu pot schimba faptul că toţi suntem slabi şi muritori. Totuşi, în Scriptură, referirea la păcătoşenia omului nu duce la disperare, fiindcă moartea Domnului Isus pe cruce şi învierea Sa au deschis posibilitatea ca orice om, oricât de păcătos, să aibă făgăduinţa vieţii veşnice. Iar viaţa aceasta o avem numai prin credinţa în El şi nu prin faptele noastre.

„Dacă omul nu poate merita mântuirea prin niciuna dintre faptele lui bune, atunci aceasta trebuie să fie în întregime prin har, primită de om ca păcătos, în virtutea faptului că Îl primeşte pe Isus şi crede în El. Ea este în întregime un dar fără plată. Îndreptăţirea prin credinţă este mai presus de orice controversă. Şi toată această controversă ia sfârşit imediat ce se ajunge la concluzia că meritele omului căzut, prin faptele sale, nu-i pot cumpăra niciodată viaţa veşnică.” – Ellen G. White, Credinţa şi faptele, p. 20

Ţi se întâmplă vreodată să te simţi superior (inferior) altora? (Cel mai bine este să nu te compari cu alţii.) Dacă da, ce îţi spune jertfa Domnului Isus despre egalitatea dintre oameni?

Testul vieţii

„Faptele lor îi urmează”, spune Apocalipsa 14:13 despre răsplata celor drepţi. Numai viitorul va demonstra care este valoarea reală a unui om. Oamenii se laudă cu averi, cu multe cunoştinţe, cu talente şi poate că le au cu adevărat. Dar cât valorează ele în ochii lui Dumnezeu? Cât de des însuşirile, realizările şi faptele elogiate de oameni ca fiind însemnate ori impresionante se dovedesc a fi doar gunoi! Ca să ne convingem de acest lucru, putem privi la unii oameni din industria divertismentului, de pildă, care, deşi sunt veneraţi şi adoraţi de fanii lor, sunt de-a dreptul ticăloşi. Lucrurile sau persoanele pe care le idolatrizăm şi înaintea cărora ne plecăm sunt o dovadă grăitoare despre starea noastră decăzută.

3. Citeşte Proverbele 20:6 Ce ne spune acest text despre ce contează cu adevărat înaintea lui Dumnezeu? (Vezi şi Ieremia 9:23,24; Marcu 9:35.)

Înalta calitate a relaţiilor cu oamenii nu este dată de un singur act senzaţional de dragoste ori de sacrificiu, ci de şirul neîntrerupt de mici fapte făcute zi de zi, cu perseverenţă. Masa zilnică pe care i-o serveşti partenerului de viaţă, atenţia constantă pe care i-o acorzi unui părinte bolnav, efortul continuu pe care-l depui la locul de muncă, toate aceste acţiuni mărunte, săvârşite pe tot parcursul vieţii, demonstrează că ai o credinţă autentică. Credincioşia necontenită este de mai mare preţ decât actele sporadice de iubire.

Lucrul acesta este valabil şi în relaţia noastră cu Dumnezeu. Este mai greu şi mai important să trăieşti pentru Dumnezeu decât să mori pentru El, cel puţin pentru faptul că viaţa durează mai mult decât moartea. Sfântul care trăieşte pentru Dumnezeu este mai mare decât martirul care îşi dă viaţa pentru El. Oricine poate declara că are credinţă în Dumnezeu şi că Îi slujeşte. Întrebarea e: Cât îl ţine această credinţă? Domnul Isus spunea: „Dar cine va răbda (în sensul că va rezista) până la sfârşit va fi mântuit” (Matei 24:13).

Cum îi putem descoperi ceva din caracterul Domnului Hristos unei alte persoane? Cât de dispus eşti să faci lucrul acesta, indiferent cât te-ar costa?

Nădăjduieşte în Domnul

4. Ce lecţie practică putem desprinde din Proverbele 20:17 şi 21:5?

Hoţul care fură pâinea, o obţine mai repede decât cel care trebuie să muncească pentru ea. Comercianţii care mint ca să-şi vândă produsele de proastă calitate se pot îmbogăţi mai iute decât negustorul cinstit (compară Proverbele 21:5 cu Versetul următor). Proverbul spune însă că viitorul va transforma pâinea dulce furată în „pietriş” şi bogăţia strânsă rapid, în lipsă. Textul dă mai multe exemple pentru a ilustra această observaţie:

a. Moştenirea (Proverbele 20:21). Referirea la moştenirea câştigată repede (implicând ideea că părinţii ar fi încă în viaţă) vine după condamnarea celui care îşi blestemă părinţii (vers. 20). Asocierea acestor două texte este semnificativă. Fiul (sau fiica) îşi blestemă părinţii şi le doreşte moartea. Ba, mai mult, e posibil chiar ca el însuşi să le fi pus la cale moartea pentru a obţine moştenirea mai repede. Consecinţa acestui comportament este tragică: pieirea în întuneric (vers. 20) şi răsfrângerea asupra lui a blestemului rostit asupra părinţilor, fiindcă moştenirea „nu va fi binecuvântată la sfârşit” (vers. 21).

b. Răzbunarea (Proverbele 20:22). De data aceasta, proverbul se adresează victimei care ar putea fi ispitită să se răzbune pentru răul suferit şi o sfătuieşte să nădăjduiască în Domnul care îi va ajuta. Se sugerează aici, aşadar, că omul care caută să se răzbune îşi asumă un mare risc. Proverbele 25:21,22 subliniază această învăţătură, utilizând metafora strângerii cărbunilor aprinşi pe capul vrăjmaşului, un ritual egiptean care exprima pocăinţa şi convertirea. Promisiunea din Proverbele 20:22 este aceea că, dacă ne abţinem să ne revanşăm, vom primi ajutor de la Domnul şi îl vom ajuta pe cel ce ne duşmăneşte să se schimbe, biruind astfel răul prin bine (Romani 12:21).

Ce poţi face pentru a te deprinde să oglindeşti mai bine caracterul lui Hristos în ceea ce priveşte biruirea răului prin bine? De ce este lucrul acesta contrar firii noastre? De ce este moartea faţă de eu singura cale de a atinge acest ţel?

Compasiunea faţă de săraci

Caracterul unui om nu se măsoară în primul rând după înţelepciunea lui şi nici după angajamentele religioase pe care şi le ia, ci după dispoziţia sa de a-i ajuta pe săraci şi pe nevoiaşi. Caracterul nu este dat de ceea ce ai, ci de ceea ce îi oferi semenului tău. Măsura caracterului este dată de cine eşti faţă de aproapele tău. Samariteanul care îşi ajută semenul este mai aproape de Împărăţia lui Dumnezeu decât preotul care trece pe lângă el ignorându-l (Luca 10:26-37). Cartea Proverbele pune accent pe această prioritate şi o explică.

5. Citeşte Matei 25:35-40. Ce aflăm de aici despre identificarea Domnului Isus cu oamenii în nevoie? Ce ne spune acest adevăr despre modul în care ar trebui să ne raportăm la aceşti oameni?

De dragul lui Dumnezeu. Primul motiv pentru a face o prioritate din ajutorarea săracilor este Dumnezeu Însuşi care apreciază compasiunea faţă de sărmani mai mult decât zelul religios (Proverbele 19:17; 21:13). Sensibilitatea faţă de nevoile săracilor şi faptele concrete prin care îi ajutăm contează înaintea lui Dumnezeu mai mult decât orice faptă evlavioasă. De altfel, Dumnezeu Se identifică în aşa măsură cu această lucrare, încât ne spune că, atunci când le dăm săracilor, este ca şi cum I-am da Lui Însuşi (Matei 25:35-40).

De dragul săracilor. Al doilea motiv este omul sărac, care, la fel ca omul bogat, a fost creat de Dumnezeu (Proverbele 22:2). Egalitatea dintre oameni (în virtutea faptului că toţi sunt creaţi de Dumnezeu) îi face pe cei săraci să fie la fel de vrednici de atenţie ca oamenii înstăriţi. Noi ar trebui să ne iubim semenii pentru că toţi sunt fiinţe create după chipul lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, gândeşte-te cât de bine îţi face personal faptul că îi ajuţi pe cei în nevoie. Noi suntem egoişti din fire şi avem tendinţa de a ne purta de grijă nouă mai mult decât altora. Când ne dăruim pe noi înşine, învăţăm să murim faţă de propria persoană şi să reflectăm mai bine caracterul Domnului Hristos.

În ce situaţii simţi o mai mare satisfacţie personală: atunci când îi ajuţi pe cei în nevoie sau când te ocupi exclusiv de nevoile personale?

Educaţia

Cuvântul ebraic pentru „educaţie” provine dintr-un cuvânt care înseamnă „a clădi” şi „a începe”. În gândirea ebraică, toate aceste sensuri sunt conţinute în ideea de educaţie. De aceea, când îl „învăţăm” pe copil (Proverbele 22:6), noi clădim şi începem să punem bazele viitorului său. Părinţii şi educatorii sunt răspunzători pentru viitorul copilului respectiv şi, implicit, pentru viitorul omenirii. Ceea ce facem astăzi cu copiii noştri va afecta societatea pe parcursul generaţiilor viitoare.

6. Ce ni se spune în Proverbele 22:6 despre importanţa educaţiei corespunzătoare date copiilor?

Amintim aici un fapt semnificativ: cuvântul ebraic pentru „a educa” este întrebuinţat şi pentru a exprima ideea de „sfinţire” sau dedicare a Templului lui Dumnezeu (1 Împăraţi 8:63). Educaţia timpurie este, aşadar, actul de dedicare a copiilor noştri lui Dumnezeu. Ea are un impact asupra mântuirii lor şi chiar asupra mântuirii altora.

„Părinţilor le este încredinţată marea lucrare de educare şi de instruire a copiilor lor pentru viaţa viitoare nemuritoare.” – Ellen G. White, Îndrumarea copilului, p. 38. Educaţia aceasta are consecinţe veşnice. Apostolul Pavel pare a face aluzie la acest text din Vechiul Testament atunci când îl îndeamnă pe Timotei să rămână la educaţia timpurie primită din „Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire” (2 Timotei 3:15).

7. Citeşte Proverbele 22:8,15. Ce principii descoperim aici?

Educaţia poate fi comparată cu lucrarea de însămânţare. Viitorul societăţii noastre şi al copiilor noştri depinde de ceea ce semănăm acum. Dacă sămânţa este „nelegiuire”, atunci educaţia („nuiaua”) nu va avea rezultate („este gata”), în sensul că nu îşi va atinge scopul, şi vom secera nelegiuire (vers. 8). În schimb, dacă sămânţa este bună, atunci nuiaua educaţiei va dezlipi nebunia lipită de inima copilului (vers. 15).

Cel mai adesea îi învăţăm pe alţii (în special pe copii) prin exemplul nostru. Gândeşte-te la exemplul pe care îl dai. Ce fel de moştenire le laşi? În ce privinţe ai putea fi un exemplu mai bun?

Studiu suplimentar

„Părinţii ar trebui să fie modele de onestitate, căci aceasta este lecţia zilnică ce ar trebui să fie întipărită în inima copilului. Principiul neabătut ar trebui să îi guverneze pe părinţi în toate activităţile vieţii şi mai ales în educarea şi instruirea copiilor lor. […] Părinţi, nu ocoliţi adevărul niciodată! Nu rostiţi niciodată un neadevăr prin învăţătură sau prin exemplu! Dacă vă doriţi să aveţi un copil onest, fiţi voi înşivă oneşti.” – Ellen G. White, Îndrumarea copilului, p. 151

„Mulţi taţi şi multe mame par a considera că şi-au făcut datoria dacă îşi hrănesc micuţii şi îi îmbracă şi dacă îi educă potrivit standardului lumii. Ei sunt prea ocupaţi cu afacerile sau plăcerile ca să mai facă din educaţia copiilor studiul vieţii lor. Ei nu se străduiesc să-i instruiască în vederea punerii la lucru a talentelor spre onoarea Răscumpărătorului lor. Solomon nu a scris: «Spune-i copilului pe ce cale să meargă şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea», ci: «Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea.»„ – Ellen G. White, Îndrumarea copilului, p. 38

Întrebări pentru discuţie

1. Meditează mai mult asupra ideii exprimate în Proverbele 22:6.

2. De ce trebuie să fim atenţi cum aplicăm acest text? Mulţi copii cu o educaţie bună iau decizii greşite când se fac mari. De ce, când dorim să înţelegem acest text, nu trebuie să uităm niciodată realitatea libertăţii de alegere şi a marii controverse?

3. Reciteşte întrebarea de la finalul secţiunii de miercuri. Ce ne spune despre noi faptul că ne simţim atât de satisfăcuţi atunci când îi ajutăm pe alţii (mai cu seamă dacă nu primim nimic în schimb)? Ce ne spune acest lucru despre motivul pentru care mulţi oameni bogaţi din lumea aceasta sunt atât de nefericiţi?

4. Noi nu suntem egali în din punct de vedere al talentelor, al educaţiei, al experienţei acumulate etc., dar suntem egali în aspectul cel mai important: cu toţii avem nevoie de jertfa Domnului Hristos pentru a fi mântuiţi. Ce ne spune aceasta despre egalitatea fundamentală dintre oameni şi despre valoarea omului, în general? Cum ar trebui să influenţeze acest adevăr modul în care îi tratăm pe oameni?