Judecata
STUDIUL 13 » 17 DECEMBRIE – 23 DECEMBRIE
Textul de memorat: „Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5:10)
Dacă Scriptura este clară în privinţa a ceva, atunci acel ceva este realitatea judecăţii. Dumnezeu va judeca lumea. Sunt numeroase şi extrem de clare textele atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament. Dreptatea, care lipseşte atât de mult aici şi acum, va exista într-o zi.
Biblia spune că „ştiinţa [lui Dumnezeu] este desăvârşită” (Iov 37:16) şi că El „cunoaşte toate lucrurile” (1 Ioan 3:20), inclusiv intenţiile noastre cele mai tainice (Eclesiastul 12:14; Ieremia 17:10). Ne putem ascunde de toţi şi de toate, dar nimic nu este ascuns de Dumnezeu. Această realitate implică faptul că El nu are nevoie de judecată pentru a cunoaşte viaţa fiecărui individ. Judecăţile lui Dumnezeu sunt de fapt un demers divin întreprins pentru binele creaturilor Sale, atât din ceruri, cât şi de pe pământ. Acest proces este de natură cosmică şi istorică, fiindcă Lucifer şi-a început răzvrătirea în cer şi apoi a extins-o în această lume (Apocalipsa 12:7-9).
De înţeles: Procesul de judecată de la sfârşitul timpului are trei faze principale: judecata preadventă, judecata din timpul miei de ani şi judecata executorie. Întregul proces se încheie cu reabilitarea celor drepţi şi cu a doua moarte a celor nelegiuiţi.
Duminică, 18 decembrie – Judecata finală
Pentru mulţi, ideea de judecată înseamnă condamnare. Deşi este şi aceasta o parte a procesului, nu trebuie să uităm că ideea de judecată are o latură pozitivă, întrucât presupune şi acel moment când neprihăniţilor li se face dreptate. De fapt, cartea Daniel face referire la o judecată din vremea sfârşitului prin care se face „dreptate sfinţilor Celui Preaînalt” (Daniel 7:22). Judecata lui Dumnezeu include astfel ambele aspecte. Citeşte despre acest lucru în 1 Împăraţi 8:32.
1. Citeşte Matei 25:31-46 şi Ioan 5:21-29. Cum a exprimat Isus atât ideea de condamnare, cât şi pe cea de dreptate la judecata finală?
Unii susţin că formulările „nu este judecat” (Ioan 3:18) şi „nu vine la judecată” (Ioan 5:24) înseamnă că aceia care sunt în bună relaţie cu Hristos nu sunt judecaţi deloc. Dar aceste expresii înseamnă că cei credincioşi nu sunt condamnaţi în cadrul judecăţii. Prin urmare, textul ar trebui înţeles ca însemnând „nu este condamnat” (Ioan 3:18) şi „nu va fi condamnat” (Ioan 5:24). Pe scurt, destinul ne este hotărât în viaţa noastră de acum. Celor care cred în Hristos li se face dreptate la judecată, iar cei care nu sunt în Hristos rămân în continuare condamnaţi. Descriind judecata (Matei 25:31-46), Domnul Isus a menţionat prezenţa nu doar a caprelor (cei nelegiuiţi), ci şi a oilor (cei neprihăniţi). Citeşte ce are de spus apostolul Pavel privind judecata în 2 Corinteni 5:10.
Atunci când ne gândim la judecată trebuie să avem în vedere că suntem mântuiţi prin har (Isaia 55:1; Efeseni 2:8-10), consideraţi neprihăniţi prin credinţă (Geneza 15:6; Romani 5:1) şi judecaţi după fapte (Eclesiastul 12:14; Matei 25:31-46; Apocalipsa 20:11-13). Legea în baza căreia se face judecata este Legea morală a lui Dumnezeu aşa cum este rezumată în Cele Zece Porunci (Eclesiastul 12:13,14; Iacov 1:25; 2:8-17). Faptele noastre sunt dovada exterioară a autenticităţii experienţei mântuirii personale şi, în consecinţă, elementele de care trebuie să se ţină cont în timpul judecăţii.
Nu uita: nu există niciun decret arbitrar din partea lui Dumnezeu prin care îi alege pe unii ca să fie salvaţi şi pe alţii să fie pierduţi! Fiecare este responsabil din punct de vedere moral pentru propriul destin. Judecata nu este momentul când Dumnezeu decide dacă ne acceptă sau nu, ci ocazia când Dumnezeu ne definitivează alegerea, indiferent că L-am acceptat sau nu – o alegere vădită de faptele noastre.
Luni, 19 decembrie – Judecata preadventă
Ideea de judecată care precedă revenirea lui Hristos, sau ceea ce noi numim „judecata preadventă”, se găseşte în multe locuri în Scriptură.
2. Citeşte Daniel 7:9-14; Matei 22:1-14; Apocalipsa 11:1,18,19 şi Apocalipsa 14:6,7. În ce fel se clarifică ideea de cercetare, investigaţie preadventă în sala tribunalului ceresc? Care este semnificaţia unei astfel de judecăţi?
Conceptul de judecată de cercetare preadventă a poporului lui Dumnezeu se bazează pe trei învăţături biblice fundamentale: Una dintre ele este aceea că toţi morţii – drepţi sau nelegiuiţi – rămân într-o stare de inconştienţă în mormintele lor până la învierea finală (Ioan 5:25-29). A doua învăţătură este cea despre existenţa unei judecăţi universale, a tuturor oamenilor (2 Corinteni 5:10; Apocalipsa 20:11-13). Cea de-a treia constă în faptul că prima înviere va reprezenta răsplata binecuvântată a celor neprihăniţi, iar a doua înviere va însemna moartea veşnică a celor nelegiuiţi (Ioan 5:28,29; Apocalipsa 20:4-6,12-15). Aceasta înseamnă că, dacă tot vor fi judecaţi, toţi oamenii ar trebui să fie judecaţi înainte de învierea aferentă fiecăruia dintre ei, deoarece cu ocazia învierii îşi vor primi răsplata finală.
Cartea Daniel ne ajută să înţelegem atât perioada, cât şi natura judecăţii preadvente. La sfârşitul celor 2.300 de zile simbolice – în anul 1844 -, sanctuarul ceresc avea să fie curăţat (Daniel 8:14; compară cu Evrei 9:23) şi judecata de cercetare preadventă avea să înceapă (Daniel 7:9-14). Acestea sunt două moduri diferite de a vorbi despre acelaşi eveniment. Iar judecata are loc pentru a face „dreptate sfinţilor Celui Preaînalt” (Daniel 7:22). Cu alte cuvinte, este o veste bună pentru poporul lui Dumnezeu. În Matei 22:1-14, Isus a vorbit despre o cercetare a invitaţilor la nuntă înainte ca sărbătoarea nunţii să înceapă efectiv. Iar în cartea Apocalipsa, judecata de cercetare preadventă este descrisă prin intermediul acţiunii de măsurare a acelora care se închină în templul lui Dumnezeu (Apocalipsa 11:1) şi prin vestirea că „a sosit ceasul judecăţii” (Apocalipsa 14:6,7; compară cu Apocalipsa 14:14-16).
Ce impact ar trebui să aibă asupra vieţii noastre de pe pământ faptul că ştim despre judecata din cer?
Marţi, 20 decembrie – Judecata din timpul miei de ani
Biblia ne spune că, la a doua venire, (1) atât sfinţii care sunt în viaţă, cât şi sfinţii înviaţi Îl vor întâmpina „pe Domnul în văzduh” (1 Tesaloniceni 4:16,17); (2) toţi sfinţii vor fi luaţi la cer ca să ocupe „locaşurile” cereşti pe care Însuşi Isus le-a pregătit pentru ei (Ioan 14:1-3) şi (3) doar după o mie de ani Noul Ierusalim va coborî pe acest pământ şi va deveni căminul veşnic al sfinţilor (Apocalipsa 21:1-3,9-11). Aşadar, în timpul mileniului, când acest pământ va fi pustiu, sfinţii vor domni cu Hristos în cer (Ieremia 4:23; Apocalipsa 20:4).
3. Citeşte 1 Corinteni 6:2,3 şi Apocalipsa 20:4-6,11-13. De ce sfinţii ar trebui să participe la judecata din timpul miei de ani?
Întregul proces de judecată are scopul: (1) de a dovedi nevinovăţia caracterului lui Dumnezeu în raport cu acuzaţiile lui Satana cum că Dumnezeu nu este drept în modul în care Îşi tratează fiinţele create; (2) de a confirma imparţialitatea răsplătirii celor drepţi; (3) de a demonstra dreptatea pedepselor primite de cei nelegiuiţi şi (4) de a înlătura orice îndoială care ar putea duce la o altă revoltă în univers. La judecata de cercetare preadventă a celor drepţi, iau parte doar fiinţele din cer (Daniel 7:9,10). Dar la judecata din timpul mileniului a celor nelegiuiţi şi a îngerilor căzuţi, şi sfinţii vor participa deopotrivă (1 Corinteni 6:3; Iuda 6; Apocalipsa 20:4-6). Judecata de cercetare preadventă a început în anul 1844, când „s-au aşezat nişte scaune. […] S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile” (Daniel 7:9,10). Însă judecata din timpul miei de ani va începe după ce sfinţii sunt luaţi la cer şi vor sta pe scaunele de domnie, iar judecata le va fi încredinţată lor. Apoi, încă o dată, cărţile din ceruri vor fi deschise şi cei morţi vor fi „judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea” (Apocalipsa 20:4,12). Acest proces le oferă sfinţilor ocazia de a examina rapoartele cereşti şi de a vedea modul corect în care Dumnezeu a tratat toate cazurile. Dumnezeu nu doar că îi răsplăteşte pe toţi oamenii potrivit cu ceea ce merită, pe baza deciziilor lor, dar le şi explică de ce acţionează aşa.
Ce ne învaţă despre caracterul lui Dumnezeu faptul că, înainte ca morţii pierduţi să fie înviaţi pentru moartea a doua, cei mântuiţi vor fi implicaţi în procesul de judecată şi nimeni nu va fi pedepsit până când nu vedem şi noi dreptatea şi nepărtinirea lui Dumnezeu? Tu accepţi ca faptele tale să fie evaluate de cei care te cunosc?
Miercuri, 21 decembrie – Judecata executorie
În Evul Mediu a existat o puternică tendinţă de a-L descrie pe Dumnezeu ca un Judecător sever, gata să pedepsească. Astăzi, tendinţa este aceea de a-L descrie ca Tată iubitor, îngăduitor, care niciodată nu Îşi pedepseşte copiii. Dar iubirea fără dreptate se va preface în haos şi anarhie, iar dreptatea fără dragoste se va transforma în oprimare şi subjugare. Procesul de judecată al lui Dumnezeu este o perfectă îmbinare a dreptăţii şi a harului, ambele derivând din iubirea Sa necondiţionată. În istoria omenirii, judecata cu caracter executoriu este intervenţia finală şi ireversibilă a lui Dumnezeu de pedepsire. Judecăţi punitive limitate au mai avut loc, de exemplu, cu ocazia alungării din cer a lui Satana şi a îngerilor lui răzvrătiţi (Apocalipsa 12:7-12), cu ocazia izgonirii lui Adam şi a Evei din Eden (Geneza 3), a potopului (Geneza 6 – 8), a distrugerii Sodomei şi Gomorei (Geneza 19; Iuda 7), a morţii întâilor născuţi din Egipt (Exodul 11 – 12) şi a morţii lui Anania şi Safirei (Faptele 5:1-11). Deci nu este de mirare că va fi o judecată executorie a celor nelegiuiţi şi la sfârşitul istoriei umane.
4. Citeşte 2 Petru 2:4-6 şi 2 Petru 3:10-13. Ce înţelegem despre natura judecăţii finale cu caracter executoriu? Finalizarea judecăţii, în contrast cu prelungirea ei veşnică, înseamnă denaturarea dreptăţii? Sau manifestarea ei?
„Bunătatea şi îndelungata toleranţă a lui Dumnezeu, răbdarea şi mila Sa exercitate faţă de supuşii Săi nu Îl vor împiedica să-l pedepsească pe păcătosul care a refuzat să se supună cerinţelor Lui. Nu se cuvine ca lui Dumnezeu să Îi dicteze omul – un călcător al Legii sfinte a lui Dumnezeu, iertat doar în virtutea marelui sacrificiu pe care El l-a făcut când L-a dat pe Fiul Lui să moară pentru cei păcătoşi, fiindcă Legea Sa era de neschimbat” (Ellen G. White, Manuscript Releases, vol. 12, p. 208). Dumnezeu a făcut tot ce putea face pentru a salva omenirea de la pieirea veşnică, inclusiv cu un preţ enorm pentru El. În definitiv, cei pierduţi au făcut alegeri care le-au atras acest sfârşit nefericit. Ideea că judecata lui Dumnezeu în dreptul celor pierduţi, chiar şi distrugerea lor (în contrast cu chinul veşnic), ar fi contrară caracterului unui Dumnezeu iubitor este pur şi simplu greşită. Dragostea lui Dumnezeu, şi numai dragostea Lui, necesită şi dreptate.
Ce ne învaţă crucea însăşi despre ce a fost dispus să facă Dumnezeu ca să-i salveze pe toţi cei care vor fi salvaţi?
Joi, 22 decembrie – Moartea a doua
Dumnezeu îndreaptă mersul istoriei omenirii spre punctul ei culminant final. La încheierea miei de ani, toţi morţii nelegiuiţi sunt înviaţi ca să-şi primească sentinţa finală (Apocalipsa 20:5,11-15). Apoi, când tot procesul de judecată este încheiat şi nu se mai poate adăuga nimic, toţi cei răi vor recunoaşte dreptatea lui Dumnezeu. „Având în vedere toate aspectele marii lupte, întregul univers, atât fiinţele loiale, cât şi cele rebele, declară în unanimitate: «Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!»” Şi însuşi Satana „va face plecăciune şi va recunoaşte dreptatea sentinţei primite” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 670, 671).
5. Citeşte Maleahi 4:1; Apocalipsa 20:14,15 şi 21:8. Cât de eficiente vor fi „iazul de foc” şi „moartea a doua”?
Distrugerea finală a lui Satana, a îngerilor lui şi a celor nelegiuiţi va curăţa universul de păcat şi de consecinţele acestuia. Totuşi, chiar şi distrugerea finală a celor răi este un act de dragoste din partea lui Dumnezeu, nu doar faţă de sfinţi, ci şi faţă de cei răi. Aceştia ar prefera să moară decât să trăiască în prezenţa unui Dumnezeu care este „un foc mistuitor” pentru păcat (Evrei 12:29). „[Cei răi] şi-ar dori să fugă din acel loc sfânt şi ar prefera distrugerea, ca să se poată ascunde de faţa Aceluia care a murit ca să-i răscumpere. Prin propriile alegeri, cei răi îşi pecetluiesc singuri soarta. Excluderea lor din ceruri este voluntară, în ce-i priveşte pe ei, şi dreaptă şi plină de îndurare, în ce-L priveşte pe Dumnezeu” (Ibidem, p. 543).
Astfel, exterminarea păcatului şi a păcătoşilor – spre deosebire de teoria nebiblică a nesfârşitelor suferinţe din iad – constituie o pedeapsă echitabilă şi proporţională pentru tot ce-ar fi putut comite vreodată oamenii răi. De asemenea, aceasta confirmă şi faptul că păcatul a avut un început şi va avea un sfârşit. Apoi, întregul univers va reveni la perfecţiunea lui originară, de dinainte ca păcatul, răul şi neascultarea să apară în mod misterios şi fără nicio justificare.
Lăudat să fie Domnul care, în calitate de „Judecătorul [nostru] cel drept” (2 Timotei 4:8), va lua hotărârea corectă de a le oferi celor neprihăniţi nemurirea, iar celor nelegiuiţi nimicirea veşnică.
De ce ar fi greşită ideea ca Dumnezeu să îi salveze pe toţi oamenii la sfârşit? De ce este aceasta o idee de-a dreptul rea?
Vineri, 23 decembrie
Studiu suplimentar: Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, capitolul 24; Tragedia veacurilor, capitolele 41 şi 42
„În ziua judecăţii de apoi, fiecare fiinţă pierdută va înţelege natura propriei respingeri a adevărului. Jertfa de pe cruce va fi prezentată şi adevărata ei însemnătate va fi înţeleasă de fiecare minte ce a fost orbită de păcat. În faţa priveliştii de pe Golgota, cu jertfa ei tainică, păcătoşii vor sta condamnaţi. Se va da la o parte orice scuză mincinoasă. Apostazia oamenilor se va arăta în odioasa ei înfăţişare. Oamenii vor vedea ce au ales. Atunci va fi clarificată orice întrebare cu privire la adevăr şi rătăcire care a existat în lupta aceasta îndelungată. Întregul univers va vedea că Dumnezeu nu este vinovat de existenţa sau persistenţa răului. Se va demonstra că hotărârile lui Dumnezeu nu sunt ceva secundar păcatului. Nu a existat niciun cusur în cârmuirea lui Dumnezeu, niciun motiv de nemulţumire. Când vor fi date în vileag gândurile tuturor oamenilor, atât cei credincioşi, cât şi cei răzvrătiţi vor afirma împreună: «Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor. Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău?, pentru că judecăţile Tale au fost arătate» (Apocalipsa 15:3,4)” (Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii/Viaţa lui Iisus, p. 58).
STUDIU ZILNIC – BIBLIA ŞI CARTEA RUGĂCIUNEA
Biblia: 2 Împăraţi 19 – 25;
1. Pe cine a batjocorit Rabşache? (Enumeră versetele.)
2. Cu câţi ani a prelungit Domnul viaţa lui Ezechia?
3. Ce lucrători la templu nu erau verificaţi?
4. Ce lucru nu a vrut Domnul să ierte?
Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 12 „Rugăciunea și înviorarea spirituală”
5. Ce să ne rugăm în timpul ploii târzii?
Aici puteţi citi cartea Rugăciunea de Ellen G. White.
Aici puteţi asculta cartea Rugăciunea de Ellen G. White.
De aici puteţi descărca cartea Rugăciunea.pdf
Ştirile de Sabat (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia, meniul „Noutăţi”, categoria „Info Muntenia”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.
Veştile misionare (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a Departamentului „Şcolii de Sabat” meniul: Videoclipuri.
Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei lecţii din trimestru!