Flăcările iadului
STUDIUL 10 » 26 NOIEMBRIE – 2 DECEMBRIE
Textul de memorat: „Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun.” (1 Tesaloniceni 5:21)
În faimoasa operă Divina comedie, a poetului italian Dante Alighieri (1265-1321), este vorba despre o călătorie fictivă a sufletului după moarte. Sufletul mergea fie în infern, iad, în inima pământului; fie în purgatoriu, unde duhul se putea purifica şi astfel devenea demn de înălţarea la cer; fie în rai, în însăşi prezenţa lui Dumnezeu.
Deşi este doar o ficţiune, poemul lui Dante a ajuns să aibă o mare influenţă asupra teologiei creştine, în special a teologiei romano-catolice. Ideea de bază că sufletul nemuritor merge fie în infern, fie în purgatoriu, fie în paradis constituie piatra de temelie a acestei biserici. Multe confesiuni protestante conservatoare cred şi ele în existenţa unui suflet nemuritor, care după moarte fie urcă spre rai, fie coboară în iad. În definitiv, dacă sufletul omului nu moare niciodată, atunci trebuie să meargă undeva după ce trupul moare. Pe scurt, o înţelegere greşită a naturii umane a dus la crunte erezii teologice.
De înţeles: Care sunt o parte din teoriile greşite despre ce se întâmplă după moarte şi care este perspectiva biblică.
Duminică, 27 noiembrie – Vierme nemuritor?
1. Compară Marcu 9:42-48 cu Isaia 66:24. Cum înţelegi expresia „viermele lor nu moare”?
Unii interpretează substantivul la singular „vierme” (Marcu 9:48) ca o trimitere la presupusul suflet, sau duh, dezbrăcat de trup al celor răi, care după moarte ar zbura în iad, unde nu ar muri niciodată şi ar îndura chinul veşnic. Dar această interpretare nu reflectă conceptul biblic de moarte ca stare în care omul nu mai ştie nimic; totodată ignoră şi contextul veterotestamentar al acestui pasaj. De fapt, „«viermele», la singular, este folosit la modul general pentru a indica «viermii» – nu semnifică un singur vierme. Termenul se referă la viermii care se hrănesc din corpurile în descompunere” (Robert G. Bratcher, Eugene A. Nida, A Translator’s Handbook on the Gospel of Mark, p. 304). Această figură de stil se numeşte „metonimie”.
În Marcu 9:48 Isus citează Isaia 66:24. Reciteşte Isaia 66:24. Această scenă metaforică înfiorătoare descrie un câmp de luptă în care vrăjmaşii lui Dumnezeu sunt morţi, decimaţi. Corpurile care nu au fost mistuite de foc intră în putrefacţie sub acţiunea viermilor sau poate sunt consumate mai întâi de viermi şi apoi de foc. Oricum ar fi, nu există nicio referire la vreun suflet care să scape de distrugerea corpului şi să îşi ia zborul spre iad.
Dar cum rămâne cu viermele care nu moare niciodată? Limbajul metaforic din Isaia 66:24 (citat în Marcu 9:48) nu transmite că acei viermi ar fi nemuritori. Ci accentul se pune pe faptul că viermii nu îşi lasă treaba neterminată. Cu alte cuvinte, ei continuă să devoreze trupurile celor răi până ce sunt distruse. În schimb, copiii credincioşi ai lui Dumnezeu vor locui bucuroşi în ceruri noi şi pe un pământ nou şi I se vor închina lui Dumnezeu chiar în prezenţa Lui (Isaia 66:22,23). Date fiind aceste destine diferite, nu ne miră afirmaţia lui Isus că va fi mai bine pentru cineva să intre în Împărăţia lui Dumnezeu fără o parte esenţială din corp – fără o mână, un picior sau chiar fără un ochi – decât să aibă un corp întreg care va fi distrus de viermi şi de foc (Marcu 9:42-48).
În final, vom fi ori în totalitate salvaţi, ori în totalitate pierduţi. Nu există cale de mijloc. Vom avea viaţa veşnică sau ne vom confrunta cu nimicirea veşnică. Ce alegeri trebuie să faci azi?
Luni, 28 noiembrie – Flăcările iadului
În broşura pentru copii intitulată „Priveliştea iadului” (engl., The Sight of Hell), preotul romano-catolic John Furniss (1809-1865) ilustra chinul veşnic prin intermediul unei mingi uriaşe de fier masiv, mai mare decât cerul şi pământul. „O pasăre vine o dată la o sută de milioane de ani şi doar atinge mingea uriaşă de fier cu o pană din aripile ei.” Autorul susţine că arderea păcătoşilor în iad continuă chiar şi după ce respectiva minge de fier este roasă de atingerile ocazionale ale penelor. Partea tristă este că mulţi protestanţi din ziua de azi cred în ceva similar care li se întâmplă celor pierduţi.
2. Citeşte Maleahi 4:1 şi Iuda 7. Cum ne ajută aceste texte să înţelegem noţiunea de foc veşnic sau ideea, exprimată de Isus, că cel pierdut va merge în „focul veşnic” (Matei 18:8) sau în „focul care nu se stinge” (Marcu 9:43)?
Termenul „veşnic” (ebr., ‘olam; gr., aion, aionios) are diferite sensuri, în funcţie de context. De exemplu, când este asociat cu Dumnezeu (Deut. 33:27, „cel veşnic”), exprimă veşnicia Sa. Când se referă la oameni (Exodul 21:6, „pentru totdeauna”), este limitat la durata de viaţă a oamenilor. Atunci când descrie focul (Matei 18:8; 25:41, „cel veşnic”), sugerează că acesta nu se va stinge până nu va mistui cu totul ceea ce arde. Aceasta înseamnă că focul veşnic va fi „veşnic” în sensul că îi va mistui pe cei nelegiuiţi total şi ireversibil, nelăsând „nici rădăcină, nici ramură” (Maleahi 4:1). Teoria unei pedepse fără sfârşit aplicate celor nelegiuiţi are implicaţii serioase. Dacă cei răi sunt pedepsiţi veşnic, atunci răul nu va fi niciodată eradicat. De asemenea, viaţa omului derivă din Dumnezeu (Deut. 32:39; Ps. 36:9), care nu doreşte „moartea păcătosului” (Ezechiel 33:11). Atunci de ce ar continua El să susţină viaţa celor răi? Doar ca să sufere în chinuri nesfârşite? Nu ar fi mai logic ca El să pună capăt existenţei lor şi gata? Dacă cei răi vor fi pedepsiţi „după faptele lor” (Apoc. 20:12), atunci de ce o viaţă scurtă de om să fie pedepsită la nesfârşit? Toate referirile pe care Biblia le face la „focul veşnic” ar trebui văzute ca trimiteri la „iazul de foc” de după cei o mie de ani din Apocalipsa 20 (vezi studiul 13). Deci este nebiblic să vorbim despre un iad deja prezent care arde mereu.
Oricât de groaznice ar fi văpăile iadului, cum transmite conceptul de iad adevărul despre iubirea lui Dumnezeu, mai ales în contrast cu ideea de chin veşnic?
Marţi, 29 noiembrie – Sfinţii din purgatoriu
Biserica Romano-Catolică susţine că morţii care nu merită iadul, dar care nu sunt pregătiţi încă pentru rai se pot purifica de păcate în purgatoriu, iar apoi pot urca în rai. Suferinţele lor din purgatoriu pot fi reduse cu ajutorul rugăciunilor şi al penitenţelor din partea celor dragi. Catehismul Bisericii Catolice vorbeşte clar despre purgatoriu: „Toţi cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu, dar încă nu sunt curăţiţi cu desăvârşire au în adevăr asigurarea salvării veşnice; dar, după moarte, ei trec prin procesul purificării, ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului” (Catechism of the Catholic Church, 1995, p. 291). Apoi se mai spune şi că suferinţele lor pot fi uşurate de rugăciunile celor dragi, precum şi de alte fapte făcute în numele morţilor. „Biserica mai recomandă şi pomenile, indulgenţele şi actele de penitenţă înfăptuite pentru cei morţi” (Ibidem).
3. Citeşte Eclesiastul 9:10; Ezechiel 18:20-22 şi Evrei 9:26,27. Cum resping aceste pasaje teoria purgatoriului?
Doctrina despre purgatoriu combină noţiunea păgână de iad în flăcări cu practica păgână a rugăciunilor pentru morţi. Această dogmă este inacceptabilă pentru cei care cred învăţăturile Bibliei, conform cărora:
(1) morţii se odihnesc în mormântul lor fără să ştie nimic (Ecles. 9:10), (2) neprihănirea unui om păcătos nu poate fi transferată asupra altui om păcătos (Ezech. 18:20-22), (3) singurul nostru Mijlocitor este Isus Hristos (1 Tim. 2:5) şi (4) moartea este urmată de judecata finală, fără o a doua şansă de pocăinţă (Evrei 9:27).
O şi mai gravă implicaţie a teoriei nebiblice a purgatoriului este că se distorsionează caracterul lui Dumnezeu. De fapt, „lucrarea lui Satana de la căderea lui este să Îl interpreteze greşit pe Tatăl nostru ceresc. El a inspirat doctrina despre nemurirea sufletului. […] Ideea unui iad care arde veşnic a fost opera lui Satana; purgatoriul este invenţia lui. Aceste învăţături denaturează caracterul lui Dumnezeu, pentru ca El să fie considerat sever, răzbunător, arbitrar şi neiertător” (Ellen G. White, Manuscrisul 51, 1890). În locul ideii că morţii dorm, aşteptând revenirea lui Isus, a apărut ideea că ei sunt în purgatoriu, suferind până când cineva reuşeşte să-i scoată de acolo.
Ce ne învaţă ereziile ca purgatoriul sau chinul veşnic despre importanţa doctrinei corecte? De ce şi ceea ce credem este important, nu doar în cine credem?
Miercuri, 30 noiembrie – Un rai cu suflete fără trup
Deşi nu acceptă învăţătura despre purgatoriu, mulţi protestanţi cred totuşi că sufletele morţilor drepţi se bucură deja de rai în prezenţa lui Dumnezeu. Unii susţin că aceste „suflete” sunt doar duhuri fără trup, în timp ce alţii cred că acestea sunt duhuri fără trup, dar acoperite de un corp spiritual de slavă. Oricare ar fi presupusa stare metafizică a acestor morţi „vii”, aceste teorii subminează doctrina biblică a învierii şi judecăţii finale a morţilor. De ce să mai existe o înviere şi o judecată (Apocalipsa 20:12-14), dacă sufletele celor drepţi s-ar bucura deja de rai?
4. Citeşte Faptele 2:29,34,35 şi 1 Corinteni 15:16-18. Ce lumină aduc aceste pasaje cu privire la starea morţilor şi a celor care aşteaptă învierea?
Biblia spune că toate fiinţele care sunt deja în cer au fost (1) fie strămutate în cer de vii, ca în cazul lui Enoh (Geneza 5:24) şi al lui Ilie (2 Împăraţi 2:9-11), (2) fie au fost înviate, ca Moise (Iuda 9) şi ca oamenii înviaţi odată cu Hristos (Matei 27:51-53). După cum am văzut deja, sufletele „de sub altar” care strigă la Dumnezeu după răzbunare (Apocalipsa 6:9-11) reprezintă doar o metaforă a dreptăţii, nu o dovadă a nemuririi naturale a sufletului. În caz contrar, chiar nu s-ar putea spune că aceşti oameni se bucură de răsplata lor veşnică.
În realitate, mormântul este un loc de odihnă pentru cei morţi, care, fără să fie conştienţi de nimic, aşteaptă învierea, când le va fi redată existenţa conştientă. Morţii, chiar şi morţii cei drepţi, nu sunt suflete fără trup plutind prin cer şi aşteptând cu răbdare să se reunească cu trupurile lor la învierea de la sfârşitul timpului. În plus, ce ar mai însemna cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 15:18 (unde afirmă că, dacă nu ar fi o înviere a morţilor, atunci cei ce au adormit în Hristos ar fi pierduţi)? Cum să fie pierduţi dacă ei s-ar afla deja în starea de beatitudine din cer şi ar fi acolo de mult, de când au murit? Doctrina-cheie din Noul Testament, cea a învierii la revenirea lui Isus, este anulată de falsa învăţătură că morţii cei drepţi îşi iau zborul spre răsplata veşnică imediat ce mor. Totuşi auzim mereu acest lucru, mai ales la înmormântări.
Cum îi ajută pe oameni vestea bună că morţii dorm în pământ, în sensul că ei se odihnesc într-adevăr şi nu mai ştiu ce este durerea?
Joi, 1 decembrie – Perspectiva biblică
5. Citeşte 1 Ioan 5:3-12. De ce apostolul Ioan limitează viaţa veşnică doar la aceia care Îl au pe Fiul?
Doctrina biblică a nemuririi condiţionate a omului – spre deosebire de teoria nebiblică a nemuririi naturale a sufletului – este prezentată clar în 1 Ioan 5:11,12. Pentru a înţelege acest pasaj important, trebuie să ne amintim că numai Dumnezeirea „are nemurirea” (1 Timotei 6:15,16) şi este singura Sursă a vieţii (Psalmii 36:9; Coloseni 1:15-17; Evrei 1:2).
Când păcatul a intrat în lume prin căderea lui Adam şi a Evei (Geneza 3), ei şi toţi urmaşii lor (inclusiv noi) am ajuns sub blestemul morţii fizice şi am pierdut darul vieţii veşnice. Dar Dumnezeul nostru iubitor a pus în aplicare planul de mântuire, pentru ca oamenii să îşi recapete viaţa veşnică, viaţa care trebuia să fie a lor de la început. Pavel afirmă: „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui” (Efeseni 1:4) şi explică: „După cum printr-un singur om [Adam] a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea”, la fel, printr-un „singur om, adică în Isus Hristos”, darul preţios al vieţii veşnice a fost pus la dispoziţia tuturor oamenilor (Romani 5:12,15; vezi 12-21). Aici, Pavel face o referire clară la omul Adam care a adus păcatul şi moartea în lumea noastră. Fără acel moment al căderii în păcat, nu s-ar înţelege istoria cuprinsă mai departe în Biblie.
Apostolul Ioan adaugă: „Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1 Ioan 5:11,12). Întregul tablou se clarifică în lumina afirmaţiilor lui Isus: „Oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:40) şi „Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi” (Ioan 11:25). Aceasta înseamnă că viaţa veşnică este un dar de la Dumnezeu prin Isus, un dar care ne este garantat în prezent, dar de care ne vom bucura pe deplin doar după învierea celor neprihăniţi. Concluzia este foarte simplă: dacă viaţa veşnică le este oferită doar celor ce sunt în Hristos, atunci cei care nu sunt în El nu au viaţa veşnică (1 Ioan 5:11,12). În schimb, teoria nemuririi naturale a sufletului acordă viaţa veşnică – fie în rai, fie în iad – tuturor oamenilor, chiar şi celor care nu sunt în Hristos. Oricât de populară ar fi, această învăţătură nu este biblică.
Vineri, 2 decembrie
Studiu suplimentar: Ellen G. White, Tragedia veacurilor, capitolele 33 şi 34
„Pe eroarea fundamentală a nemuririi naturale a sufletului se bazează doctrina stării conştiente în moarte, doctrină care, ca şi cea a chinului veşnic, este contrară Scripturii, raţiunii şi simţului de omenie. Potrivit credinţei populare, cei răscumpăraţi care se află în cer sunt conştienţi de tot ce se petrece pe pământ, mai ales de tot ce se întâmplă în viaţa prietenilor de care s-au despărţit. Dar cum ar putea cei morţi să fie fericiţi ştiind necazurile celor vii, fiind martori la păcatele comise de cei dragi şi văzându-i cum trec prin atâtea suferinţe, dezamăgiri şi necazuri în viaţă? De câtă fericire cerească ar avea parte cei care plutesc deasupra prietenilor lor de pe pământ? O, cât de revoltătoare este credinţa că, îndată ce suflarea părăseşte trupul, sufletul celui nepocăit este încredinţat flăcărilor iadului! Ce suferinţă cumplită trebuie să fie pentru cei care îşi văd prietenii mergând în mormânt nepregătiţi, numai pentru a începe o veşnicie de durere şi păcat!” (Ellen G. White, Tragedia veacurilor, p. 545).
STUDIU ZILNIC – BIBLIA ŞI CARTEA RUGĂCIUNEA
Biblia: 1 Împăraţi 20 – 2 Împăraţi 4;
1. Cine l-a aţâţat pe Ahab să facă mai rău decât alţii înaintea Domnului?
2. Ce a exclamat Elisei când Ilie s-a înălţat la cer?
3. De ce anume avea nevoie Elisei ca mâna Domnului să fie peste el şi să prorocească?
4. Ce minuni de înmulţire a făcut profetul Elisei în 2 Împăraţi 4?
Ellen G. White, Rugăciunea, capitolul 11 (până la par. „Dacă vrem ca rugăciunile noastre să fie ascultate…”)
5. Ce argument este cel mai elocvent în favoarea noastră?
Aici puteţi citi cartea Rugăciunea de Ellen G. White.
Aici puteţi asculta cartea Rugăciunea de Ellen G. White.
De aici puteţi descărca cartea Rugăciunea.pdf
Ştirile de Sabat (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia, meniul „Noutăţi”, categoria „Info Muntenia”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.
Veştile misionare (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a Departamentului „Şcolii de Sabat” meniul: Videoclipuri.
Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei lecţii din trimestru!