Credinţa lui Avraam
STUDIUL 5 » 28 OCTOMBRIE – 3 NOIEMBRIE
Textul de memorat: „Deci prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.” (Romani 3:31)
Capitolul 4 din Romani este esenţial pentru doctrina biblică despre mântuirea prin credinţă şi pentru factorii principali care au declanşat Reforma Săptămâna aceasta se împlinesc cinci sute de ani de la Reforma începută de Luther.
Când l-a dat pe Avraam – un model de sfinţenie şi virtute – ca exemplu de om care avea nevoie să fie mântuit prin har, fără faptele Legii, Pavel nu le-a lăsat cititorilor loc de echivoc. Dacă cele mai bune fapte şi cea mai bună păzire a Legii nu au fost suficiente pentru a-l îndreptăţi pe Avraam înaintea lui Dumnezeu, ce speranţă avem noi, ceilalţi? Dacă Avraam a avut nevoie de har, oricine are nevoie de har, fie că este iudeu, fie că este dintre neamuri.
În Romani 4, Pavel ne descoperă trei etape principale ale planului de mântuire: (1) făgăduinţa binecuvântării divine (făgăduinţa harului); (2) răspunsul omului la făgăduinţa aceasta (răspunsul credinţei) şi (3) declaraţia divină de atribuire a neprihănirii celor care cred (îndreptăţirea). Aşa s-au petrecut lucrurile în cazul lui Avraam şi aşa se petrec şi în cazul nostru.
Să nu uităm că mântuirea este prin har, ne este oferită în dar, deşi nu o merităm. Dacă am merita-o, atunci ne-ar fi datorată şi n-ar mai fi un dar. Pentru nişte fiinţe decăzute cum suntem noi, mântuirea nu poate fi decât un dar.
Pentru a demonstra că mântuirea este doar prin credinţă, Pavel se întoarce la Geneza 15:6, la Avraam. Subiectul neprihănirii prin credinţă este abordat aşadar chiar în prima carte a Bibliei.
Duminică, 29 octombrie – Legea
1. Care este ideea exprimată de Pavel în Romani 3:31? De ce este ea atât de importantă pentru noi, ca adventişti?
În pasajul acesta, Pavel declară ferm: credinţa nu desfiinţează Legea lui Dumnezeu. Dar cei care au păzit Legea, poate chiar corpul de legi din întregul Vechi Testament, nu au fost mântuiţi prin aceasta. Religia Vechiului Testament, ca şi a Noului, a fost întotdeauna una a harului lui Dumnezeu, dat prin credinţă celor păcătoşi.
2. Citeşte Romani 4:1-8. Ce argument găsim aici că şi în Vechiul Testament mântuirea a fost prin credinţă, şi nu prin faptele Legii?
Conform relatării din Vechiul Testament, Avraam a fost socotit neprihănit pentru că „a crezut pe Dumnezeu”. Prin urmare, şi Vechiul Testament ne învaţă despre neprihănirea prin credinţă. De aceea, argumentul că „prin credinţă desfiinţăm Legea” (în greacă, katargeo, „facem inutilă”, „invalidăm”) este fals. Mântuirea prin credinţă este o învăţătură foarte importantă a Vechiului Testament. Harul este prezentat peste tot în el. De exemplu, ce a fost întregul ritual al sanctuarului dacă nu o reprezentare a faptului că păcătoşii sunt mântuiţi nu prin faptele lor, ci prin moartea unui înlocuitor?
Ce altceva poate să justifice iertarea lui David după relaţia ruşinoasă cu Bat-Şeba? Nu păzirea Legii l-a mântuit, deoarece călcase multe principii ale Legii şi merita condamnarea. Dacă era să fie mântuit prin Lege, David n-ar fi putut să fie mântuit nicicum.
Pavel prezintă readucerea lui David în graţia divină ca exemplu al îndreptăţirii prin credinţă. Iertarea a fost un act al harului lui Dumnezeu. Acesta este aşadar un alt exemplu din Vechiul Testament cu privire la neprihănirea prin credinţă. În realitate, religia iudaică a fost dintotdeauna o religie a harului, chiar dacă unii israeliţi din vechime au fost legalişti. Legalismul a fost o pervertire a ei, nu fundamentul ei.
Gândeşte-te la păcatul lui David şi la iertarea primită (2 Samuel 11:12; Psalmul 51). Ce speranţă îţi insuflă această istorie? Ce lecţie găseşti cu privire la modul în care trebuie să-i tratăm noi pe cei căzuţi în păcat?
Luni, 30 octombrie – Îndreptăţirea, har pentru oricine crede
Subiectul tratat de Pavel nu este doar teologic. El are implicaţii practice pentru mântuire şi pentru relaţia noastră cu Dumnezeu. Cel care crede că mântuirea trebuie câştigată (că omul trebuie să atingă un anumit standard de sfinţenie înainte de a fi îndreptăţit şi iertat) îşi va îndrepta atenţia, în mod firesc, către sine însuşi şi faptele sale. Omul cu o religie de acest tip poate ajunge extrem de egocentric.
În schimb, cel care înţelege vestea bună că îndreptăţirea este un dar al lui Dumnezeu, total nemeritat, îşi va îndrepta atenţia mult mai uşor şi mai firesc către Dumnezeul care l-a iubit şi S-a îndurat de el.
Atunci cine va tinde să reflecte dragostea şi caracterul lui Dumnezeu: cel care priveşte la sine sau cel care priveşte la Dumnezeu?
3. Ce exemple aduce Pavel pentru a demonstra că îndreptăţirea este prin credinţă? Romani 4:6-12
„Cel păcătos trebuie să vină la Hristos cu credinţă, să se bazeze pe meritele Sale, să pună păcatele lui asupra Purtătorului păcatelor şi să primească iertarea Sa. Acesta este motivul pentru care a venit Domnul Hristos în lume. Ca urmare, neprihănirea lui Hristos îi este atribuită păcătosului care se pocăieşte şi crede. El ajunge să fie un membru al familiei împărăteşti.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, ed. 2012, p. 215
Mai departe, Pavel explică faptul că mântuirea prin credinţă nu este doar pentru iudei, ci şi pentru neamuri (Romani 4:9-12). De fapt, Avraam nu era iudeu. Strămoşii lui au fost păgâni (Iosua 24:2). Distincţia între iudei şi neamuri nu exista pe timpul lui. Când a fost îndreptăţit (Geneza 15:6), Avram nici măcar nu era circumcis. Prin urmare, el a fost părinte atât al celor necircumcişi, cât şi al celor circumcişi, oferindu-i astfel lui Pavel un excelent exemplu pentru a demonstra universalitatea mântuirii. Hristos a murit pentru toţi oamenii, indiferent de rasă ori de naţionalitate (Evrei 2:9).
În lumina universalităţii crucii, a mesajului ei despre valoarea fiecărei fiinţe umane, de ce este un lucru atât de rău să avem prejudecăţi rasiale, etnice sau naţionale? Cum putem depista şi elimina prejudecăţile din gândirea noastră?
Marţi, 31 octombrie – Făgăduinţa
În urmă cu cinci sute de ani, exact în această zi, Martin Luther şi-a expus cele 95 de teze pe uşa bisericii din Wittenberg. Studiul nostru de astăzi se ocupă de mântuirea prin credinţă. În Romani 4:13, sunt puse în contrast „făgăduinţa” şi „Legea”. Pentru învăţătura neprihănirii prin credinţă, Pavel foloseşte un personaj din Vechiul Testament. El găseşte un exemplu în Avraam, pe care toţi iudeii îl considerau strămoşul lor. Când Dumnezeu l-a „socotit neprihănit” pe Avraam, Legea nu a avut nicio contribuţie. Dumnezeu i-a dat făgăduinţa că va „moşteni lumea”. El a crezut făgăduinţa, în sensul că a acceptat rolul şi misiunea pe care le implica ea, iar Dumnezeu a lucrat prin el la mântuirea lumii.
4. Cum a încercat Pavel să corecteze concepţia legalistă cu privire la mântuire? Romani 4:14-17 (Vezi şi Galateni 3:7-9.)
După cum am precizat în introducerea studiului, este important să ştim cui i s-a adresat Pavel. Credincioşii iudei erau buni cunoscători ai Legii Vechiului Testament şi mulţi dintre ei ajunseseră să creadă că mântuirea lor depindea de păzirea Legii, deşi în Vechiul Testament nu se găsea o asemenea idee.
În încercarea de a corecta această concepţie greşită, Pavel argumentează că Avraam a primit făgăduinţele prin credinţă, şi nu prin faptele Legii. De fapt, Tora şi sistemul ceremonial au fost date mai târziu, la Sinai.
Argumentul este valabil şi în cazul în care Pavel s-ar referi doar la Legea morală, care exista, ca principiu, înainte de Sinai. De fapt, este chiar şi mai valabil! Eforturile de a obţine făgăduinţele lui Dumnezeu prin Lege, declară el, fac credinţa zadarnică, inutilă. Tonul său este categoric, însă ideea pe care vrea să o transmită este aceea că credinţa mântuieşte şi că Legea condamnă. El vrea să arate că încercarea de a obţine mântuirea printr-un lucru care conduce la condamnare este inutilă. Noi toţi, iudei şi neamuri, am călcat Legea şi avem nevoie de acelaşi lucru de care a avut nevoie Avraam: neprihănirea mântuitoare a lui Isus, atribuită nouă prin credinţă – un adevăr care a condus în cele din urmă la Reformă.
Miercuri, 1 noiembrie – Legea şi credinţa
Pavel a arătat că modul în care a procedat Dumnezeu cu Avraam dovedeşte că mântuirea vine prin făgăduinţa harului, nu prin Lege. Prin urmare, iudeii care îşi doreau mântuirea trebuiau să renunţe la ideea că o puteau obţine prin fapte şi să accepte făgăduinţa făcută lui Avraam, împlinită deja prin venirea lui Mesia. Lucrurile stau la fel pentru toţi oamenii care cred că faptele lor „bune” ar fi condiţia în baza căreia pot deveni neprihăniţi, pot fi îndreptăţiţi să stea în prezenţa lui Dumnezeu.
„Principiul că omul se poate mântui prin faptele sale stă la baza oricărei religii păgâne. […] Oriunde se păstrează acest principiu, oamenii nu mai au nicio piedică în faţa păcatului.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, pp. 35-35. Ce înseamnă lucrul acesta? De ce suntem mai expuşi la păcat dacă credem că ne putem mântui prin faptele noastre?
5. Cum a explicat Pavel relaţia dintre Lege si credinţă în Galateni? Galateni 3:21-23
Dacă ar exista o Lege care să poată da viaţă, cu siguranţă că aceasta ar trebui să fie Legea lui Dumnezeu. Şi totuşi, Pavel spune că nicio lege, nici chiar Legea lui Dumnezeu, nu poate să dea viaţă, pentru că toţi au călcat-o şi sunt condamnaţi de ea.
În schimb, făgăduinţa credinţei, descoperită mai amplu prin Hristos, îi eliberează de „sub Lege” pe toţi cei ce cred, adică îi eliberează de condamnarea ei şi de povara efortului de a câştiga mântuirea prin ea. Legea ajunge să fie o povară când este prezentată fără credinţă, fără har, deoarece, fără credinţă, fără neprihănirea care vine prin credinţă, a fi sub Lege înseamnă a fi sub povara păcatului şi sub condamnare.
Ce poţi să faci ca să nu neglijezi învăţătura despre neprihănirea prin credinţă?
Joi, 2 noiembrie – Legea şi păcatul
Ideea că Legea ar fi fost desfiinţată în Noul Legământ este susţinută adesea cu texte din Scriptură. Însă logica este şubredă, ca de altfel şi doctrina clădită pe ea.
6. Citeşte 1 Ioan 2:3-6; 3:4 şi Romani 3:20. Ce ne spun aceste texte despre relaţia dintre Lege şi păcat?
Cu câteva sute de ani în urmă, scriitorul irlandez Jonathan Swift scria: „Dar poate spune vreun om că, dacă printr-o hotărâre a parlamentului, cuvintele a bea, a trişa, a minţi, a fura ar fi scoase din limba şi dicţionarele engleze, ne-am trezi cu toţii a doua zi dimineaţa cumpătaţi, cinstiţi, corecţi şi iubitori ai adevărului? Este aceasta o consecinţă logică?” – Jonathan Swift, A Modest Proposal and Other Satires, p. 205
Dacă Legea lui Dumnezeu a fost abolită, de ce minciuna, uciderea şi furtul continuă să fie fapte păcătoase sau rele? Dacă Legea ar fi fost schimbată, şi definiţia păcatului ar fi trebuit să fie schimbată şi dacă Legea a fost desfiinţată, nici păcatul nu mai există, dar cine crede aşa ceva?
În Noul Testament sunt prezente şi Legea, şi Evanghelia. Legea arată ce este păcatul, Evanghelia îndrumă spre remediul pentru păcat, şi anume moartea şi învierea lui Isus. Dacă nu este nicio Lege, nu este nici păcat şi atunci din ce să mai fim mântuiţi? Evanghelia are sens numai în contextul Legii şi al valabilităţii ei continue.
Adesea auzim că Legea a fost desfiinţată la cruce, dar tocmai crucea arată că Legea nu poate fi abrogată sau schimbată. Dacă Dumnezeu nu a abrogat şi nici nu a schimbat Legea înainte ca Hristos să moară pe cruce, de ce să facă acest lucru după? De ce nu a eliminat-o după ce au păcătuit primii oameni, cruţându-i de pedeapsa pentru călcarea ei? Atunci nici Isus nu ar mai fi trebuit să moară. Nimic nu dovedeşte valabilitatea continuă a Legii mai bine decât moartea lui Isus. El a murit tocmai pentru că Legea nu putea fi schimbată.
Dacă nu ar fi existat nicio lege divină împotriva adulterului, le-ar fi provocat acest păcat mai puţină durere victimelor lui? Cum te ajută răspunsul să înţelegi de ce este încă valabilă Legea lui Dumnezeu? Care au fost consecinţele călcării Legii lui Dumnezeu în experienţa ta?
Vineri, 3 noiembrie – Un gând de încheiere
Studiu suplimentar: Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, cap. „Hristos, centrul soliei”, ed. 2012, pp. 334-335; Patriarhi şi profeţi, cap. „Chemarea lui Avraam”, ed. 2015, pp. 118-121; „Legea şi legămintele”, pp. 365-365; Viaţa lui Iisus, cap. „Predica de pe Munte”, ed. 2015, pp. 259-261; „Controversa”, pp. 520-521; „S-a isprăvit!”, pp. 663-665.
„«Celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat» (4:4). Apostolul explică aici pasajul citat (Geneza 15:4-6) pentru a trage o concluzie şi a dovedi din el că îndreptăţirea este prin credinţă şi nu prin fapte. El face aceasta mai întâi prin explicarea înţelesului cuvintelor «i-a fost socotită ca neprihănire». Cuvintele acestea explică faptul că Dumnezeu îi primeşte [pe păcătoşi] prin har şi nu datorită faptelor lor.” – Martin Luther, Commentary on Romans, p. 82
„Dacă poate reuşi să-l determine pe om să atribuie valoare propriilor fapte, ca fiind merite şi neprihănire, Satana ştie că poate să-l biruie prin ispitele lui şi să-l facă o victimă şi o pradă. … Stropiţi uşorii cu sângele Mielului de pe Golgota şi veţi fi în siguranţă.” – Ellen G. White, Review and Herald, 3 septembrie 1889
BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND
Biblia: Ezechiel 30-36
1. Cine a fost asemănat atât cu un leu, cât şi cu un crocodil?
2. Cine venea „cu grămada” la Ezechiel să asculte Cuvântul Domnului, fără să-l împlinească?
3. Despre cine a spus Domnul că „se păşteau numai pe ei înşişi, şi nu păşteau oile”?
4. În ce privinţă a promis Domnul că Se va lăsa înduplecat de casa lui Israel?
Profeţi şi regi, capitolul 44
5. De cine este Cerul foarte aproape?
Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).
Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!