Căderea în păcat
STUDIUL 2 » 2 APRILIE – 8 APRILIE
Textul de memorat: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” (Geneza 3:15)
Împreună cu tot ce Dumnezeu le-a dat primilor noştri părinţi în Eden a fost şi avertizarea: „Poţi să mănânci, după plăcere, din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:16,17). Această avertizare de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2:16,17) ne arată că, deşi aveau să cunoască binele, Adam şi Eva nu aveau să cunoască răul.
Cu siguranţă putem înţelege de ce, nu-i aşa?
De asemenea, şi ameninţarea cu moartea, care a însoţit avertizarea privind neascultarea (Geneza 2:17), avea să se adeverească: ei aveau să moară (Geneza 3:19). Nu doar că le-a fost interzis să mănânce din pom, dar au şi fost alungaţi din Grădina Edenului (Geneza 3:24) şi astfel nu au mai avut acces la ceea ce le-ar fi putut oferi viaţa veşnică lor, acum nişte păcătoşi (Geneza 3:22).
Totuşi, în toată această tragedie, vine şi o speranţă, care se găseşte în Geneza 3:15, numită Protoevanghelia sau „prima făgăduinţă a Evangheliei”. Da, acest verset conţine prima promisiune a Evangheliei care apare în Biblie, este prima dată când oamenilor li se spune că, în ciuda căderii, Dumnezeu a creat o cale de scăpare pentru noi toţi.
Duminică, 3 aprilie – Şarpele
1. Cine este şarpele şi cum o înşală pe Eva? Geneza 3:1,2; 2 Corinteni 11:3; Apocalipsa 12:7-9
Textul începe cu „şarpele”. Sintaxa frazei sugerează o accentuare: cuvântul „şarpele” este primul cuvânt din frază şi este articulat cu articolul hotărât, indicând că este o figură bine cunoscută, ca şi când cititorul ar trebui să ştie deja cine este el. Realitatea acestei fiinţe este deci afirmată din primul cuvânt al capitolului.
Desigur, Scriptura îl indică pe şarpe drept vrăjmaşul lui Dumnezeu (Isaia 27:1) şi explicit îl numeşte „Diavolul şi Satana” (Apocalipsa 12:9). În acelaşi fel, în Orientul Apropiat antic, şarpele era personificarea puterii răului.
„Pentru a-şi aduce la îndeplinire lucrarea fără să fie văzut, Satana a ales să folosească şarpele ca medium – o travestire bine adaptată scopului său de a înşela. Şarpele era pe atunci una dintre cele mai înţelepte şi mai frumoase creaturi de pe pământ. Avea aripi şi, când zbura, era o apariţie scânteietoare orbitoare, având culoarea şi strălucirea aurului trecut prin foc” (Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p. 53).
Atunci când se referă la Diavol, indiferent de forma în care acesta apare, Biblia nu foloseşte doar simple metafore. În Scriptură, Satana este prezentat ca o fiinţă reală, propriu-zisă, nu doar ca un simbol retoric sau ca un principiu abstract care ar descrie răul sau latura întunecată a omenirii.
Şarpele nu se prezintă singur ca duşman al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, el face referire la cuvintele lui Dumnezeu, pe care le repetă şi pare să le susţină. Cu alte cuvinte, chiar de la început, vedem că lui Satana îi place să-L citeze pe Dumnezeu şi, după cum vom vedea mai târziu, citează până şi din Cuvântul lui Dumnezeu (Matei 4:6).
Să observăm că şarpele nu se contrazice imediat cu femeia, ci îi pune o întrebare care implică faptul că el crede cele spuse de Domnul. La urma urmei, el a întrebat: „Oare a zis Dumnezeu […]?” (Geneza 3:1). Astfel, chiar de la început putem vedea cât de şireată şi înşelătoare era această fiinţă. Şi, după cum vom vedea, şiretlicul şarpelui a mai şi funcţionat.
Dacă Satana a înşelat-o pe Eva într-un mediu fără păcat, cu cât mai vulnerabili suntem noi în faţa informaţiilor false, în special în vreme de criză? Care este cea mai bună apărare a noastră în faţa ştirilor neadevărate?
Luni, 4 aprilie – Fructul interzis
2. Citeşte Geneza 2:16,17 şi Geneza 3:1-6 (vezi şi Ioan 8:44) şi compară cuvintele din porunca lui Dumnezeu cu cele ale şarpelui adresate femeii. Care sunt diferenţele dintre cele două formulări şi ce înseamnă ele?
Să observăm asemănările dintre conversaţia lui Dumnezeu cu Adam (Geneza 2:16,17) şi conversaţia Evei cu şarpele. Este ca şi cum şarpele i-a luat acum locul lui Dumnezeu şi ştie chiar mai bine decât Dumnezeu. La început, el doar pune o întrebare, sugerând că femeia, poate, L-a înţeles greşit pe Dumnezeu. Dar apoi Satana pune la îndoială în mod făţiş intenţiile lui Dumnezeu şi chiar Îl contrazice.
Atacul lui Satana are în vedere două elemente: moartea şi cunoaşterea binelui şi a răului. În timp ce Dumnezeu afirmase în mod clar şi accentuat că moartea lor avea să fie sigură (Geneza 2:17), Satana a spus că, dimpotrivă, ei nu aveau să moară, sugerând nimic altceva decât că oamenii erau nemuritori (Geneza 3:4). În timp ce Dumnezeu îi interzisese lui Adam să mănânce din fructul pomului (Geneza 2:17), Satana i-a încurajat să-l mănânce, fiindcă, mâncând din el, aveau să fie ca Dumnezeu (Geneza 3:5).
Cele două argumente ale lui Satana – nemurirea şi faptul de a fi ca Dumnezeu – au convins-o pe Eva să mănânce din fruct. Este tulburător faptul că, imediat ce a decis să nu asculte de Dumnezeu şi să mănânce fructul oprit, femeia s-a comportat de parcă Dumnezeu nu mai era prezent şi ea Îi luase locul. Textul biblic face aluzie la această schimbare la nivelul personalităţii. Eva foloseşte limbajul lui Dumnezeu – modul în care ea evaluează fructul oprit: „a văzut că […] era bun” (Geneza 3:6) ne reaminteşte de modul în care Şi-a evaluat Dumnezeu creaţia: „a văzut că era […] bună” (Geneza 1:4 etc.).
Cele două ispite, de a fi nemuritor şi de a fi ca Dumnezeu, se află la baza ideii de nemurire din religiile antice ale Egiptului şi Greciei. Dorinţa după nemurire, despre care se credea că era un atribut divin, i-a împins pe oameni să caute şi statutul divin pentru ca (sperau ei) să dobândească nemurirea. Acest mod de gândire s-a furişat şi în culturile iudeocreştine şi a dat naştere credinţei în nemurirea sufletului, care există până astăzi în multe biserici.
Gândeşte-te la toate credinţele care sunt în lume astăzi şi care învaţă că în fiecare din noi există ceva nemuritor propriu naturii noastre. În ce mod viziunea noastră despre natura umană şi despre starea morţilor ne fereşte de această înşelătorie periculoasă?
Marţi, 5 aprilie – „S-au ascuns de Faţa Domnului”
3. De ce Adam şi Eva au simţit nevoia să se ascundă de Domnul? De ce a întrebat Dumnezeu: „Unde eşti?” Cum au încercat Adam şi Eva să-şi justifice comportamentul? Geneza 3:7-13
După ce au păcătuit, Adam şi Eva s-au simţit goi fiindcă şi-au pierdut veşmântul de slavă, care reflecta prezenţa lui Dumnezeu (vezi Psalmii 8:5; compară cu Psalmii 104:1,2). Chipul lui Dumnezeu din om fusese afectat de păcat. Verbul „a face” din formularea „şi-au făcut şorţuri din ele” (Geneza 3:7) fusese folosit până atunci doar în dreptul lui Dumnezeu, Creatorul (Geneza 1:7,16,25 etc.). Este ca şi cum ei Îi luaseră locul Creatorului atunci când încercaseră să-şi acopere păcatul, un act pe care Pavel îl condamnă drept neprihănire prin fapte (Galateni 2:16).
Când S-a apropiat, Dumnezeu i-a pus omului întrebarea retorică: „Unde eşti?” (Geneza 3:9), acelaşi gen de întrebare pe care avea să i-o adreseze lui Cain (Geneza 4:9). Bineînţeles, Dumnezeu ştia răspunsurile la aceste întrebări. El le formulase pentru binele celor vinovaţi, ca să-i ajute să-şi dea seama ce făcuseră şi în acelaşi timp să-i conducă totuşi la pocăinţă şi mântuire. Chiar din clipa în care oamenii au păcătuit, Dumnezeu acţiona în vederea salvării şi răscumpărării lor.
De fapt, întreaga scenă reflectă ideea de judecată de cercetare, care începe cu judecătorul care îl interoghează pe acuzat (Geneza 3:9) ca să-l pregătească pentru sentinţă (Geneza 3:14-19). Însă El acţionează aşa şi cu scopul de a da naştere la pocăinţă, care, în cele din urmă, va duce la mântuire (Geneza 3:15). Acesta este un laitmotiv, un element care se regăseşte în toată Biblia.
La început, după cum se întâmplă atât de des printre păcătoşi, Adam şi Eva încearcă să scape de acuzaţie, dând vina pe alţii. La întrebarea lui Dumnezeu, Adam a răspuns că femeia pe care El i-o dăduse (Geneza 3:12), ea l-a determinat să facă ce a făcut. Era vina ei (şi, implicit, şi a lui Dumnezeu), nu a lui. Eva răspunde că şarpele a înşelat-o. Verbul ebraic naşa‘, „a amăgi” (din Geneza 3:13) înseamnă a le da oamenilor false speranţe şi a-i face să creadă că fac ce trebuie (2 Împăraţi 19:10; Isaia 37:10; Ieremia 49:16). Adam dă vina pe femeie, spunând că ea i-a dat fructul (e un adevăr aici) şi Eva dă vina pe şarpe, spunând că el a amăgit-o (şi aici este un adevăr). Dar, în final, amândoi sunt vinovaţi.
Să dea vina pe altcineva pentru ce au făcut?! De ce este atât de uşor şi pentru noi să cădem în aceeaşi capcană?
Miercuri, 6 aprilie – Soarta şarpelui
4. Citeşte Geneza 3:15. Ce i-a promis Domnul şarpelui şi ce speranţă se întrevede în versetul acesta?
Dumnezeu Îşi începe judecata cu şarpele, pentru că el este cel care a început întreaga dramă. În acelaşi timp, şarpele este singura fiinţă blestemată în acest episod.
Ajungem aici la un fel de răsturnare a procesului de creaţie. În timp ce creaţia a dus la viaţă, la evaluarea că lucrurile create sunt bune şi la binecuvântări, judecata duce la moarte, la rău şi la blesteme – dar şi la speranţă şi la perspectiva salvării. Alături de sumbra imagine a şarpelui zdrobit care mănâncă ţărână (Geneza 3:14) străluceşte speranţa salvării pentru omenire, care apare în forma unei profeţii. Dinainte chiar de condamnarea lui Adam şi a Evei, care va urma, Domnul le dă speranţa răscumpărării (Geneza 3:15). Da, au păcătuit; da, vor suferi din cauza păcatului lor şi, da, vor şi muri tot din cauza păcatului lor. Dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, există speranţa supremă, speranţa mântuirii.
5. Cum este dezvăluit în textele următoare planul de mântuire, împreună cu marea luptă? Compară Geneza 3:15 cu Romani 16:20; Evrei 2:14 şi Apocalipsa 12:17.
Să observăm asemănările dintre Geneza 3:15 şi Apocalipsa 12:17 – balaurul (şarpele), mâniat (vrăjmăşie); sămânţa; femeia din Eden şi femeia din Apocalipsa 12:17. Bătălia (marea luptă), care s-a mutat în Eden odată cu căderea în păcat, va continua până la sfârşitul timpului. Totuşi, promisiunea că Satana va fi înfrânt a fost deja făcută în Eden, prin zdrobirea capului şarpelui – o temă mai clar prezentată în Apocalipsa, care descrie dispariţia lui pentru totdeauna (Apocalipsa 20:10). Cu alte cuvinte, încă de la început, omenirii i s-a dat speranţa că va exista o cale de scăpare din tot haosul cumplit care s-a instalat odată cu cunoaşterea răului, o speranţă pe care o putem nutri cu toţii chiar acum.
De ce este mângâietor să vedem că încă din Eden, de acolo de unde au început pe pământ păcatul si răul, Domnul a început să-Si dezvăluie planul de mântuire?
Joi, 7 aprilie – Destinul omului
6. Ce li s-a întâmplat lui Adam şi Evei ca urmare a căderii în păcat? Geneza 3:15-24
În timp ce sentinţa lui Dumnezeu în dreptul şarpelui este clar identificată ca blestem (Geneza 3:14), judecata Sa în dreptul femeii şi al bărbatului nu este aşa. Singura dată când este folosit din nou, cuvântul „blestemat” se aplică doar pământului (Geneza 3:17). Altfel spus, Dumnezeu avea alte planuri pentru bărbat şi femeie, spre deosebire de cele pentru şarpe. Lor li s-a oferit o speranţă, neoferită şi şarpelui.
Fiindcă păcatul femeii s-a datorat asocierii ei cu şarpele, judecata lui Dumnezeu în dreptul ei a fost asociată cu judecata din dreptul şarpelui. Pe lângă faptul că cele două sentinţe sunt una după alta, asemănările dintre cele două profeţii arată clar că profeţia cu privire la femeie, din Geneza 3:16, trebuie citită în legătură cu profeţia mesianică din Geneza 3:15. Judecata lui Dumnezeu în dreptul femeii, inclusiv naşterea de copii, ar trebui deci înţeleasă din perspectiva pozitivă a mântuirii (compară cu 1 Timotei 2:14,15).
Fiindcă bărbatul a păcătuit din cauză că a ascultat de femeie în loc să asculte de Dumnezeu, este blestemat pământul din care a fost făcut (Geneza 3:17). Drept urmare, bărbatul va trebui să muncească din greu (Geneza 3:17-19) şi apoi se va „întoarce” în pământul de unde a venit (Geneza 3:19), un lucru care nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată şi care nu a făcut niciodată parte din planul lui Dumnezeu.
Este plin de semnificaţie faptul că, dată fiind această perspectivă a morţii lipsite de speranţă, Adam se întoarce ulterior la femeie, unde vede speranţă de viaţă prin capacitatea ei de a da naştere la copii (Geneza 3:20). Cu alte cuvinte, chiar în sentinţa de moarte, el vede speranţă de viaţă.
De la bun început, ca orice părinte iubitor, Dumnezeu intenţionase doar binele pentru ei, nu răul. Dar acum, că ei cunoşteau răul, Dumnezeu avea să facă tot posibilul să-i salveze din el. Astfel, chiar şi în mijlocul acestor judecăţi, nu s-au năruit toate speranţele pentru primii noştri părinţi, în ciuda neascultării lor făţişe faţă de Dumnezeu, deşi – tocmai pentru că trăiau cu adevărat în paradis – nu ar fi avut niciun motiv să se îndoiască de Dumnezeu, de cuvintele sau de dragostea Lui pentru ei.
Deşi avem tendinţa să considerăm că, în sine, „cunoaşterea” este bună, de ce nu este întotdeauna aşa? De ce este mai bine pentru noi să nu cunoaştem unele lucruri? Se aplică această idee şi în contextul pandemiei actuale?
Vineri, 8 aprilie – Un gând de încheiere
De observat legătura dintre „pomul vieţii” şi „pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Relaţia aceasta este deja sugerată prin faptul că amândoi sunt aşezaţi în „mijlocul grădinii” (Geneza 2:9). Dar între aceşti pomi există ceva mai mult
cunoştinţei binelui şi răului, pentru că n-au ascultat de Dumnezeu, oamenii au pierdut accesul la pomul vieţii şi nu au putut trăi veşnic, cel puţin nu în starea lor de păcătoşi. Această conexiune evidenţiază un principiu profund. Alegerile morale şi spirituale au un impact asupra vieţii biologice, după cum l-a învăţat Solomon pe fiul lui: „Nu uita învăţăturile mele şi păstrează în inima ta sfaturile mele! Căci ele îţi vor lungi zilele şi anii vieţii tale şi-ţi vor aduce multă pace” (Proverbele 3:1,2). Această legătură reapare în cazul Ierusalimului ceresc din viitor, unde doar pomul vieţii va exista „în mijlocul pieţii cetăţii” (Apocalipsa 22:2).
„Atunci când a creat-o pe Eva, Dumnezeu a intenţionat ca ea să nu îi fie nici superioară, nici inferioară bărbatului, ci în toate privinţele să fie egala lui. Dar, după păcatul Evei, întrucât ea a fost prima care a păcătuit, Domnul i-a spus că Adam avea să stăpânească peste ea. Eva urma să se supună soţului ei, şi aspectul acesta făcea parte din blestem. În multe cazuri, blestemul a făcut ca soarta femeii să fie amarnică şi viaţa să-i fie o povară. Bărbatul a abuzat în multe privinţe de superioritatea dată de Dumnezeu, exercitându-şi puterea în mod arbitrar” (Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 3, p. 484).
STUDIU LA RÂND – BIBLIA ŞI CARTEA EVANGHELIZARE
Biblia: Exodul 23-29
1. Ce a promis Domnul că va trimite înaintea evreilor pentru a-i izgoni pe canaaniţi?
2. Cine urma să îi dea lui Moise tablele Legii?
3. Care din perdelele cortului avea pe ea heruvimi?
4. Ce culoare aveau rodiile mantiei de sub efod?
Evanghelizare, Secţiunea 18, subcapitolul „Interpretările greşite cu privire la Trinitate”
5. Ce fel de viaţă era în Domnul Hristos?
Aici puteţi citi cartea Evanghelizare de Ellen G. White.
De aici puteţi descărca cartea Evanghelizare.pdf
Ştirile de Sabat (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet: Biserica Adventistă – Zona Muntenia, meniul „Noutăţi”, categoria „Info Muntenia”, sau de pe YouTube canalul: „Conferinta Muntenia – Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea”, meniul: Videoclipuri.
Veştile misionare video pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a Departamentului „Şcolii de Sabat” meniul: Videoclipuri.
Comentarii pentru zecimi şi daruri (video) pot fi vizionate sau descărcate accesând adresa de internet a „Departamentului Isprăvnicie” meniul: Videoclipuri.
Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei lecţii din acest trimestru!