Biruinţa asupra păcatului
STUDIUL 7 » 7-13 AUGUST 2010
„Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” (Romani 6,14)
După ce a explicat îndreptăţirea prin credinţă, fără faptele Legii, Pavel începe să răspundă la întrebarea evidentă: Dacă faptele nu pot să ne mântuiască, de ce să ne mai preocupăm de ele? De ce să nu continuăm pur şi simplu să păcătuim?
Capitolul 6 este răspunsul lui la această întrebare importantă. Aici, Pavel tratează subiectul cunsocut în general, ca fiind „sfinţirea”, procesul prin care biruim păcatul şi reflectăm tot mai mult caracterul lui Hristos. Totuşi cuvântul sfinţire, ca atare, nu apare nicăieri în Romani. (În Romani 15,16, apare o dată cuvântul sfinţit).
Înseamnă că Pavel nu are nimic de spus cu privire la ce este cunoscut, în general, ca fiind sfinţire? Nicidecum. Pur şi simplu, el nu se referă la ea folosind acest termen. În Biblie, „a sfinţi” înseamnă „a consacra” lui Dumnezeu. Prin urmare, „a fi sfinţit” este prezentat adesea ca fiind un act trecut şi încheiat. De exemplu, „împreună cu toţi cei sfinţiţi” (Fapte 20,32) – „cei sfinţiţi” din definiţia aceasta sunt cei care sunt consacraţi lui Dumnezeu. Totuşi această folosire biblică a termenului „a sfinţi” nu neagă în niciun fel doctrina importantă a sfinţirii, nici faptul că sfinţirea este o lucrare de o viaţă. Biblia susţine cu putere doctrina aceasta, dar, în general, foloseşte alţi termeni pentru a o descrie.
În săptămâna aceasta, vom vedea o altă faţă a mântuirii prin credinţă, una care, foarte uşor, poate să fie înţeleasă greşit, şi anume: făgăduinţele biruinţei asupra păcatului în viaţa cuiva care a fost mântuit prin Isus.
În Romani 5,20, Pavel face o declaraţie impresionantă: „Dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult”. Ideea lui a fost că, indiferent cât de mult păcat există sau cât de îngrozitoare sunt consecinţele lui, harul lui Dumnezeu este suficient pentru a-l trata. Ce speranţă ar trebui să aducă faptul acesta pentru fiecare dintre noi, îndeosebi când suntem ispitiţi să simţim că păcatele noastre sunt prea mari pentru a fi iertate!
1. Citeşte Romani 6,1. Care este ideea pe care o tratează Pavel aici şi cum răspunde el în versetele următoare la acest fel de gândire? Romani 6,2-11
În capitolul 6, Pavel arată că un om care a fost îndreptăţit nu ar trebui să mai păcătuiască, deoarece a murit faţă de păcat. Cufundarea în apa botezului reprezintă înmormântarea. Ce este înmormântat? „Omul cel vechi” al păcatului, omul care săvârşeşte păcatul, omul dominat şi condus de păcat. Ca urmare, „trupul păcatului” este nimicit, aşa încât noi nu mai continuăm să slujim păcatului. În Romani 6, păcatul este personificat ca fiind un stăpân care domneşte peste slujitorii lui. Odată ce omul vechi, care a slujit păcatului, a murit, stăpânirea păcatului încetează. Cel care se ridică din mormântul de apă este un om nou, care nu mai slujeşte păcatului. El trăieşte acum în înnoirea vieţii.
Domnul Hristos a murit o dată pentru totdeauna, dar acum este viu pentru veşnicie. Moartea nu mai poate să domnească asupra Lui. Prin urmare, creştinul care este botezat a murit faţă de păcat o dată pentru totdeauna şi nu ar trebui să mai ajungă niciodată sub stăpânirea lui. Desigur, aşa cum ştie orice creştin botezat, păcatul nu dispare automat din viaţa noastră, îndată ce ieşim din apă. A nu fi sub stăpânirea păcatului nu este acelaşi lucru cu a nu fi nevoit să lupţi cu el. Noi avem de dus o luptă zilnic, clipă de clipă, pentru a rămâne morţi faţă de păcat şi vii pentru Hristos. Deşi făgăduinţele biruinţei există, noi trebuie să cerem împlinirea lor prin credinţă şi să ne aducem aminte că harul lui Dumnezeu se înmulţeşte, chiar când păcătuim. Dacă nu, ce speranţă ar avea vreunul dintre noi, chiar şi după ce a fost botezat?
Care a fost experienţa ta cu puterea păcatului în viaţa personală, chiar după botez? Ce alegeri ale tale îngăduie ca păcatul să aibă asupra ta o putere pe care nu ar trebui să o aibă, datorită făgăduinţelor Bibliei cu privire la biruinţă?
2. Ce îndemn ne este dat în Romani 6,12?
Cuvântul a domni arată că păcatul este reprezentat aici ca un împărat. Cuvântul grecesc tradus aici prin „domneşte” înseamnă, literal, „a fi împărat”, sau „a avea rolul unui împărat”. Păcatul este întru totul mult prea doritor să preia domnia asupra trupurilor noastre muritoare şi să dicteze un anume comportament. Spunând: „păcatul să nu mai domnească”, Pavel arată că omul care a fost îndreptăţit de Dumnezeu poate alege să nu mai accepte păcatul ca împărat în viaţa sa. Aici intervine acţiunea voinţei.
„Ceea ce trebuie să înţelegi este adevărata putere a voinţei. Aceasta este puterea care guvernează natura umană, puterea deciziei sau capacitatea de a alege. Totul depinde de acţiunea corectă a voinţei. Dumnezeu le-a dat oamenilor capacitatea de a alege; datoria lor este aceea de a o exercita. Tu nu poţi să îţi schimbi inima, nu poţi să Îi predai lui Dumnezeusentimentele tale; dar poţi alege să Îi slujeşti. Poţi să-I dai Lui voinţa ta; atunci, El va lucra în tine şi voinţa, şi înfăptuirea, după buna Sa plăcere. În felul acesta, întreaga ta fiinţă va fi adusă sub controlul Duhului lui Hristos; sentimentele tale vor fi îndreptate numai spre El, iar gândurile vor fi în armonie cu El.” – Ellen G. White, Calea către Hristos, p. 47
Cuvântul grecesc din Romani 6,12, tradus prin „pofte”, înseamnă „dorinţe”. Dorinţele acestea pot fi ori după lucruri bune, ori după lucruri rele. Când domneşte, păcatul ne face să dorim ce este rău. Dorinţele vor fi puternice şi chiar irezistibile, dacă luptăm singuri împotriva lor. Păcatul poate să fie un tiran nemilos, care nu este mulţumit niciodată, ci se întoarce mereu pentru mai mult. Numai prin credinţă, numai cerând împlinirea făgăduinţelor biruinţei, putem să răsturnăm acest stăpân neînduplecat.
În versetul acesta, cuvântul deci este important. El se referă la ce s-a spus înainte, îndeosebi la ce s-a spus în versetele 10 şi 11. Cel botezat trăieşte acum „pentru Dumnezeu”. Adică Dumnezeu este centrul vieţii sale celei noi. Un astfel de om Îi slujeşte lui Dumnezeu, făcând ce Îi place lui Dumnezeu; prin urmare, nu poate să slujească în acelaşi timp şi păcatului. El este „viu” pentru Dumnezeu, prin Isus Hristos.
Întoarce-te la citatul din Ellen G. White, din studiul de astăzi. Observă cât de important este conceptul libertăţii de alegere. Ca fiinţe morale, noi trebuie să avem o voinţă liberă. În următoarele 24 de ore, încearcă să urmăreşti felul în care îţi foloseşti voinţa. Ce poţi să înveţi despre felul în care foloseşti acest dar sfânt sau abuzezi de el?
3. Cum trebuie să înţelegem Romani 6,14? Spune cumva că Cele Zece Porunci nu mai sunt obligatorii pentru noi? Dacă nu, de ce?
Romani 6,14 este una dintre declaraţiile-cheie din Epistola către Romani. O auzim adesea, citată de obicei în contextul în care cineva ne spune că Sabatul zilei a şaptea a fost desfiinţat. Totuşi este evident că textul nu înseamnă lucrul acesta. Aşa cum am întrebat anterior, cum putea să fie anulată Legea, iar păcatul să continue să fie o realitate, având în vedere că Legea este aceea care defineşte păcatul?
Dacă aţi citi tot ce a fost scris mai înainte în Romani, chiar şi numai în capitolul 6, ar fi greu să înţelegeţi cum, în mijlocul întregii dezbateri despre realitatea păcatului, Pavel ar spune deodată: „Legea morală, Cele Zece Porunci care definesc păcatul, a fost abolită”. Nu ar avea niciun sens. Pavel le spune romanilor că acela care trăieşte „sub Lege”, adică sub sistemul iudaic, aşa cum era practicat în zilele lui, cu toate regulile lui făcute de oameni, va fi stăpânit de păcat. Prin contrast, cel care trăieşte sub har va avea biruinţă asupra păcatului, deoarece Legea este scrisă în inima lui, iar Duhului lui Dumnezeu Îi este îngăduit să-i îndrume paşii.
Când Îl primim pe Isus Hristos ca Mesia, suntem îndreptăţiţi prin El, suntem botezaţi în moartea Sa, „omul cel vechi” este nimicit şi este înviat la o viaţă nouă, iar toate aceste lucruri vor detrona păcatul din viaţa noastră. Să nu uităm că întregul context în care apare versetul acesta este contextul făgăduinţei biruinţei asupra păcatului.
Nu ar trebui să definim prea restrictiv expresia „sub Lege”. Cel despre care se presupune că trăieşte „sub har”, dar calcă Legea lui Dumnezeu nu va găsi har, ci condamnare. „Sub har” înseamnă că, prin harul lui Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Isus, condamnarea pe care Legea o aduce inevitabil asupra celor păcătoşi a fost înlăturată. Prin urmare, fiind eliberaţi de condamnarea la moarte pe care a adus-o Legea, noi trăim în „înnoirea vieţii”, o viaţă caracterizată de faptul că nu mai suntem robi ai păcatului, pentru că am murit faţă de eu.
Ai experimentat realitatea unei vieţi noi în Hristos? Ce dovadă concretă ai pentru a arăta ce a făcut Hristos în tine? Care sunt lucrurile la care ar mai trebui să renunţi şi de ce trebuie să renunţi la ele?
4. Care este ideea exprimată de Pavel în Romani 6,16? De ce argumentul lui este foarte decisiv aici? Adică este ori una, ori alta, fără cale de mijloc. Ce lecţie învăţăm din acest contrast foarte clar?
Pavel se întoarce la ideea că viaţa cea nouă de credinţă nu acordă libertatea de a păcătui. Viaţa de credinţă face posibilă biruinţa asupra păcatului. De fapt, numai prin credinţă putem să avem biruinţa care ne este făgăduită.
După ce a personificat păcatul, vorbind de el ca despre un împărat care stăpâneşte asupra supuşilor lui, Pavel se întoarce acum la ilustraţie, arătând că păcatul este ca un stăpân care cere supunere de la robii lui. Pavel scoate în evidenţă faptul că omul îşi alege stăpânul. El poate să-i slujească păcatului, care duce la moarte, sau poate să-i slujească neprihănirii, care duce la viaţa veşnică. Pavel nu ne lasă nicio cale de mijloc aici, niciun loc pentru compromis. Este ori una, ori alta, deoarece la sfârşit vom avea fie
viaţa veşnică, fie moartea veşnică.
5. Citeşte Romani 6,17. Cum dezvoltă Pavel aici ideea din versetul 16 ?
Observă cât de interesant este legată ascultarea de „dreptarul învăţăturii”. Creştinii romani fuseseră învăţaţi şi cunoşteau principiile credinţei creştine, pe care le respectau acum. Prin urmare, Pavel spune că, dacă este ascultat „din inimă”, „dreptarul învăţăturii” îi ajută pe credincioşi să ajungă „robi ai neprihănirii” (vers. 18). Uneori, auzim că doctrina nu contează, dacă avem dragoste. Acesta este un mod simplist de a exprima ceva ce nu este simplu. Aşa cum s-a afirmat într-un studiu anterior, Pavel era foarte preocupat de învăţătura falsă la care cedase biserica din Galatia.
Prin urmare, trebuie să fim foarte atenţi la declaraţiile care denigrează în vreun fel importanţa unei învăţături corecte. Robi ai păcatului, robi ai neprihănirii – contrastul este foarte clar. Dacă păcătuim după botez, înseamnă că nu suntem mântuiţi cu adevărat?
Citeşte 1 Ioan 1,8-2,1. Cum ne ajută textele acestea să înţelegem ce înseamnă să fii urmaş al lui Hristos, şi totuşi să continui să fii supus căderii?
6. Rezumă ce spune Pavel în Romani 6,19-23. Ce ar însemna în mod real, aplicarea acestor adevăruri în viaţa ta? Ce ar trebui să faci sau să nu mai faci? Care sunt consecinţele?
Aici, cuvintele lui Pavel arată că el înţelege pe deplin natura căzută a omului. El vorbeşte despre „neputinţa firii pământeşti”. Cuvântul grecesc pentru „neputinţă” înseamnă şi „slăbiciune”. El ştie de ce este capabilă natura căzută a omului, dacă este lăsată în voia ei. Prin urmare, el apelează din nou la puterea de a alege – puterea de a alege să ne supunem pe noi şi firea noastră slabă unui stăpân nou, Domnul Isus, care ne va face în stare să trăim o viaţă neprihănită.
Romani 6,23 este citat adesea spre a arăta că pedeapsa păcatului, adică a călcării Legii, este moartea. Cu siguranţă că pedeapsa păcatului este moartea. Totuşi, în afară de a vedea moartea ca pedeapsă a păcatului, trebuie să vedem păcatul aşa cum îl descrie Pavel în Romani 6 – ca pe un stăpân care îşi domină robii, înşelându-i prin faptul că le dă ca plată moartea.
De asemenea, observaţi că, în dezvoltarea ilustraţiei cu cei doi stăpâni, Pavel atrage atenţia asupra faptului că a-i sluji unui stăpân înseamnă eliberarea din slujba celuilalt. Din nou, vedem alegerea clară: ori unul, ori celălalt. Nu există cale de mijloc. În acelaşi timp, aşa cum ştim cu toţii, a fi liber de stăpânirea păcatului nu înseamnă a fi fără păcat, nu înseamnă că nu luptăm cu el şi, uneori, chiar cădem, ci înseamnă că nu mai suntem stăpâniţi de păcat, oricât de real rămâne el în viaţa noastră şi oricât de mult trebuie să cerem, zi de zi, împlinirea făgăduinţelor de a-l birui.
Prin urmare, pasajul acesta ajunge să fie un apel puternic, adresat oricui slujeşte păcatului. Tiranul acesta nu oferă nimic, în afară de moarte, ca plată pentru săvârşirea lucrurilor ruşinoase. Aşadar, un om raţional ar trebui să dorească să se elibereze de acest tiran. Prin contrast, cei care slujesc neprihănirii fac lucruri drepte şi demne de laudă, nu cu gândul de a-şi câştiga mântuirea, ci ca un rod al noii lor experienţe. Dacă săvârşesc fapte bune, încercând să câştige mântuirea, ei pierd întreaga semnificaţie a Evangheliei, întreaga semnificaţie a mântuirii şi întreaga semnificaţie a motivului pentru care au nevoie de Domnul Isus.
Pentru studiu suplimentar: Solii pentru tineret, cap. „Victoria dobândită”; Mărturii, vol. 3, ediţia 1998, p. 397; Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. „Ade văratul motiv al slujirii”.
„El [Isus] nu S-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu S-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Natura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtaşi ai naturii Sale dumnezeieşti. Câtă vreme suntem legaţi de El prin credinţă, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă mâna credinţei noastre şi o ajută să se ţină tare de dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem ajunge la
desăvârşirea de caracter.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 123
„Un creştinism de formă, neînsoţit de faptele corespunzătoare ale credinţei, nu valorează nimic. Niciun om nu poate sluji la doi stăpâni. Copiii celui rău sunt slujitorii stăpânului lor; ei sunt slujitorii aceluia pe care îl aleg ca stăpân şi ei nu pot fi slujitori ai lui Dumnezeu, până ce nu renunţă la Diavol şi la toate lucrările lui. Nu poate fi nevătămător pentru slujitorii Regelui ceresc să se angajeze în plăceri şi în distracţii în care se angajează slujitorii lui Satana, chiar dacă aceştia repetă des că aceste distracţii sunt nevătămătoare. Dumnezeu a descoperit adevăruri sfinte care îi deosebesc pe cei din poporul Său de cei necredincioşi şi prin care
îi curăţeşte pentru Sine. Adventiştii de ziua a şaptea trebuie să îşi trăiască totdeauna credinţa”. – Ellen G. White, Mărturii, vol. 1, p. 404
Întrebări pentru discuţie
1. Deşi avem aceste făgăduinţe minunate ale biruinţei asupra păcatului, realitatea este că toţi – chiar fiind creştini născuţi din nou – suntem conştienţi cât de căzuţi, cât de păcătoşi suntem şi cât de degradate pot fi inimile noastre. Există o contradicţie aici?
2. Prezintă în grupă o mărturie cu privire la ce a făcut Hristos în tine, la schimbările pe care le-ai trăit, ajungând la viaţa cea nouă în El.
3. Oricât de important este că ne aducem aminte întotdeauna că mântuirea noastră depinde numai de ce a făcut Hristos pentru noi, ce pericole apar, dacă exagerăm acest adevăr minunat şi excludem cealaltă parte a mântuirii, şi anume ce face Isus în noi pentru a ne schimba după chipul Său? De ce avem nevoie să înţelegem şi să accentuăm ambele aspecte?