Alegere prin har

STUDIUL 11 » 4-10 SEPTEMBRIE 2010

„Întreb dar: ‘A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?’ Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin.” (Romani 11,1)

Studiul din săptămâna aceasta cuprinde Romani 10 şi 11, concentrându-se îndeosebi asupra capitolului 11. Este important să citiţi ambele capitole în întregime pentru a continua să urmaţi linia de gândire a lui Pavel.

Aceste două capitole au fost şi rămân punctul central al multor dezbateri. Cu toate acestea, pe parcursul ambelor, există un punct care rămâne clar, şi anume dragostea lui Dumnezeu pentru omenire şi dorinţa Lui cea mare de a-i vedea mântuiţi pe toţi oamenii. Romani 10 spune foarte clar că „nu este nicio deosebire între iudeu şi grec” (Romani 10,12) – toţi sunt păcătoşi şi toţi au nevoie de harul lui Dumnezeu, care i-a fost dat lumii prin Isus Hristos. Harul acesta ajunge la toţi – nu prin naţionalitate, nu prin naştere şi nu prin faptele Legii, ci prin credinţa în Isus, care a murit ca Înlocuitor pentru păcătoşii de pretutindeni. Rolurile se pot schimba, dar planul fundamental pentru mântuirea oamenilor nu se schimbă niciodată.

Pavel continuă tema aceasta în capitolul 11. Aici, de asemenea, aşa cum s-a declarat anterior, este important să înţelegem că, atunci când vorbeşte despre alegere şi chemare, Pavel nu se referă la mântuire, ci la rolul îndeplinit de cineva în planul lui Dumnezeu de a intra în legătură cu lumea. Niciun grup nu a fost respins de la mântuire niciodată. În schimb, după cruce şi după ce neamurilor le-a fost prezentată Evanghelia, îndeosebi prin Pavel, mişcarea timpurie a credincioşilor – atât iudei, cât şi neamuri– a preluat misiunea de a evangheliza lumea.

1. Care este mesajul din Romani 10,1-4? Cum putem să fim astăzi în pericolul de a căuta să ne stabilim o „neprihănire proprie”?

Legalismul se poate manifesta în multe forme, unele mai subtile ca altele. Cei care privesc la ei înşişi, la faptele lor bune, la dieta lor, la cât de strict respectă Sabatul, la toate lucrurile pe care nu le fac sau la lucrurile bune pe care le-au realizat – chiar şi cu intenţiile cele mai bune – cad în capcana legalismului. În fiecare clipă din viaţa noastră, trebuie să avem în atenţie sfinţenia lui Dumnezeu, în contrast cu păcătoşenia noastră.

Aceasta este calea cea mai sigură de a ne proteja de orice fel de gândire care îi conduce pe oameni la căutarea „propriei neprihăniri”, care este în contradicţie cu neprihănirea lui Hristos. Romani 10,4 este un text important, care surprinde esenţa întregului mesaj al lui Pavel din Romani. Mai întâi, trebuie să avem în vedere contextul.

Mulţi iudei „au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi” (Romani 10,3) şi să caute „neprihănirea pe care o dă Legea” (Romani 10,5). Totuşi, prin venirea lui Mesia, a fost prezentată adevărata cale a neprihănirii. Neprihănirea le-a fost oferită tuturor celor care aveau să-şi pună credinţa în Hristos. El a fost Cel spre care îndrumase sistemul ceremonial din vechime.

Chiar dacă includem Cele Zece Porunci în definiţia Legii aici, nu înseamnă că Cele Zece Porunci au fost înlăturate. Legea morală scoate în evidenţă păcatele noastre, greşelile noastre, lipsurile noastre şi ne arată nevoia de un Mântuitor, nevoia de iertare, nevoia noastră de neprihănire, care se află numai în Isus. În sensul acesta, Hristos este „sfârşitul” Legii.

Aici, cuvântul grecesc pentru „sfârşit” este teloes, care poate fi tradus şi prin „scop”, sau „ţintă”. Hristos este scopul final al Legii, prin faptul că scopul Legii este să ne conducă la Isus. A înţelege textul acesta ca pe o învăţătură că Poruncile – îndeosebi a patra (la care se referă în realitate unii) – sunt anulate acum înseamnă a trage o concluzie care este contrară cu aşa de multe dintre celelalte
declaraţii ale lui Pavel şi ale Noului Testament.

Ai fost vreodată mândru de cât de bun eşti, îndeosebi în comparaţie cu alţii? Poate că eşti „mai bun”, dar contează? Compară-te cu Hristos, apoi gândeşte-te cât de bun eşti în realitate.

2. Citeşte Romani 11,1-7. Ce învăţătură populară este contrazisă cu claritate şi irevocabil în pasajul acesta?

În prima parte a răspunsului său la întrebarea: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?’, Pavel indică o rămăşiţă, o alegere a harului, ca dovadă că Dumnezeu nu a lepădat pe poporul Său. Mântuirea le este oferită tuturor celor care o acceptă, atât iudei, cât şi neamuri. Ar trebui să ne amintim că primii convertiţi la creştinism au fost iudei – de exemplu, grupul care a fost convertit în Ziua Cincizecimii. A fost nevoie de o viziune specială şi de o minune pentru a-l convinge pe Petru că neamurile aveau acces egal la harul lui Hristos (Fapte 10; compară cu Fapte 15,7-9) şi că Evanghelia trebuie să le fie vestită şi lor.

3. Vrea cumva Pavel să spună că acea parte din Israel care L-a respins pe Isus a ajuns oarbă faţă de mântuire, pentru că Dumnezeu a intenţionat acest lucru? Romani 11,7-10

În versetele acestea, Pavel citează din Vechiul Testament, pe care iudeii îl considerau ca având autoritate. Pasajele pe care le citează Pavel Îl reprezintă pe Dumnezeu, dându-i lui Israel un spirit de somnolenţă, împiedicându-l să vadă şi să audă. Oare îi orbeşte Dumnezeu pe oameni pentru a-i împiedica să vadă lumina care i-ar conduce la mântuire? Niciodată! Pasajele acestea trebuie să fie înţelese în lumina explicaţiei pe care am dat-o capitolului Romani 9. Pavel nu vorbeşte despre mântuirea personală, deoarece Dumnezeu nu respinge de la mântuire niciun grup în masă. În schimb, ideea de aici, aşa cum a fost mereu, se referă la rolul pe care îl au aceste persoane în lucrarea Sa.

Ce este greşit în ideea că Dumnezeu a respins în masă un grup de oameni, din perspectiva mântuirii? De ce contează aceasta în comparaţie cu întreaga învăţătură a Evangheliei, a cărei esenţă arată că Hristos a murit pentru ca toţi oamenii să fie mântuiţi? Cum a condus ideea aceasta, în cazul iudeilor, la rezultate tragice?

4. Ce mare speranţă prezintă Pavel în Romani 11,11-15?

Aici găsim două expresii paralele: „plinătatea întoarcerii lor [israeliţilor]” (vers.12) şi 2) „primirea lor [israeliţilor]” (vers.15). Pavel prevedea că lepădarea lor avea să fie doar temporară, pentru a fi urmată de plinătate şi primire. Acesta este al doilea răspuns al lui Pavel la întrebarea pusă la începutul capitolului: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Ce pare a fi o lepădare, spune el, este doar o situaţie temporară.

5. Ce ne spune Pavel în versetele 16-24?

Pavel aseamănă rămăşiţa credincioasă a lui Israel cu un măslin nobil, ale cărui ramuri au fost rupte în parte (iudeii necredincioşi) – o ilustraţie pe care a folosit-o pentru a dovedi că „Dumnezeu nu a lepădat pe poporul Său” (vers. 2). Rădăcina şi trunchiul au rămas.
În acest pom au fost altoite neamurile. Dar ele îşi iau seva şi vitalitatea din rădăcină şi din trunchiul care îl reprezintă pe Israelul cel credincios.

Ce s-a întâmplat cu aceia care L-au respins pe Isus putea să li se întâmple şi credincioşilor dintre neamuri. Biblia nu ne învaţă că „odată mântuit, eşti mântuit pentru totdeauna”. Mântuirea a fost oferită liber, dar poate să fie respinsă tot „liber”. Deşi trebuie să fim atenţi cu privire la gândul că, de fiecare dată când păcătuim, pierdem mântuirea sau că, dacă nu suntem desăvârşiţi, nu suntem mântuiţi, trebuie să evităm şi extrema opusă – ideea că odată ce harul lui Dumnezeu ne îmbracă, nu mai avem nimic de făcut şi nicio alegere a noastră nu ne va lua mântuirea. În cele din urmă, numai cei care „rămân în bunătatea Sa” (vers. 22) vor fi mântuiţi.
Niciun credincios nu ar trebui să se laude cu bunătatea lui sau să se simtă superior faţă de vreun semen. Mântuirea noastră nu a fost câştigată, ci este un dar.

În faţa crucii, în faţa standardului sfinţeniei lui Dumnezeu, toţi suntem egali: păcătoşi care au nevoie de harul divin, păcătoşi care au nevoie de o sfinţenie la care se poate ajunge numai prin har. În noi înşine, nu avem nimic cu care să ne lăudăm, lauda noastră trebuie să fie numai în Isus şi în ce a făcut El pentru noi, venind în lumea aceasta în trup omenesc,
suferind necazurile noastre, murind pentru păcatele noastre, oferindu-ne un model de viaţă şi făgăduindu-ne puterea de a trăi viaţa aceea.

În toate acestea, noi suntem dependenţi întru totul de El, deoarece fără El nu am avea o speranţă mai mare decât aceea pe care o oferă lumea aceasta.

6. Ce evenimente mari profetizează Pavel în Romani 11,25-27?

Creştinii au discutat şi au dezbătut aceste câteva versete timp de secole. Totuşi, câteva puncte sunt clare. Mai întâi, ideea generală de aici este că Dumnezeu îi caută pe iudei. Declaraţia lui Pavel este un răspuns la întrebarea pusă la începutul capitolului: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” Răspunsul lui, desigur, este nu, iar explicaţia lui este că orbirea (grecescul porosis, „împietrirea”) este 1) doar „parţială” şi 2) doar temporară, „până va intra numărul deplin al neamurilor”.

Ce înseamnă „numărul deplin al neamurilor”? Mulţi înţeleg expresia aceasta ca pe o modalitate de a prezenta împlinirea misiunii Evangheliei, prin care toţi oamenii din lume aud Evanghelia. „Numărul deplin al neamurilor” s-a împlinit când Evanghelia a fost predicată pretutindeni. Revenirea lui Isus este aproape. În punctul acesta, mulţi evrei încep să vină la Isus.

Un alt punct dificil este semnificaţia expresiei „tot Israelul va fi mântuit” (vers. 26). Aceasta nu trebuie să fie interpretată în aşa fel încât să însemne că, la sfârşitul timpului, toţi evreii vor fi mântuiţi printr-un fel de decret divin. Scriptura nu predică niciunde universalismul, nici cu privire la întregul neam omenesc, nici cu privire la vreo categorie de oameni. Pavel spera să „mântuiască pe unii dintre ei” (vers. 14). Unii L-au primit pe Mesia, iar alţii L-au respins, aşa cum se întâmplă cu orice grup de oameni.

Ellen White comentează Romani 11, vorbind despre un timp, „la încheierea propovăduirii Evangheliei”, când „mulţi evrei… Îl vor primi pe Hristos, prin credinţă, ca Mântuitor al lor”. – Ellen G. White, Faptele apo tolilor, p. 381

„Avem o lucrare măreaţă care trebuie să fie făcută în lumea noastră. Domnul a declarat că neamurile vor fi adunate, dar nu numai neamurile, ci şi evreii. Printre evrei, sunt mulţi care vor fi convertiţi şi prin care vom vedea mântuirea lui Dumnezeu înaintând ca o candelă aprinsă. Evreii se află pretutindeni şi trebuie să li se vestească lumina adevărului prezent. Printre ei sunt mulţi care vor veni la lumină şi vor propovădui cu o putere minunată despre caracterul neschimbător al Legii lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu va lucra. El va face lucruri minunate în neprihănire”. – Ellen G. White, Evanghelizare, p. 578

Ia-ţi timp să te gândeşti la rădăcinile iudaice ale credinţei creştine. Cum poate un studiu al religiei iudaice să te ajute să înţelegi mai bine credinţa creştină?

Dragostea lui Pavel faţă de poporul său este evidentă în versetele acestea. Cât de greu trebuie să-i fi fost când unii dintre conaţionalii lui au luptat împotriva lui şi a adevărului Evangheliei! Totuşi, în ciuda acestui fapt, el a continuat să creadă că mulţi vor înţelege că Isus este Mesia.

7. Cum arată Pavel dragostea lui Dumnezeu, nu numai faţă de iudei, ci şi faţă de întreaga omenire? Cum exprimă el, în versetele 28-36, puterea uimitoare şi tainică a harului lui Dumnezeu?

Deşi se face deosebire între iudei şi neamuri, în toate aceste versete, un lucru este clar: mila, dragostea şi harul lui Dumnezeu sunt revărsate asupra celor păcătoşi. Încă înainte de întemeierea lumii, planul lui Dumnezeu a fost să mântuiască omenirea şi să folosească oameni, chiar şi naţiuni, ca unelte în mâinile Sale pentru împlinirea voinţei Sale.

8. Citeşte cu atenţie şi cu rugăciune versetul 31. Ce idee importantă ar trebui să înţelegem din textul acesta cu privire la mărturia noastră, nu numai pentru evrei, ci şi pentru toţi oamenii cu care intrăm în legătură?

Fără îndoială, dacă, de-a lungul secolelor, biserica creştină i-ar fi tratat pe evrei mai bine, mult mai mulţi ar fi venit la Mesia. Marea greşeală din secolele timpurii de după Hristos, precum şi păgânizarea extremă a creştinismului – inclusiv respingerea Sabatului zilei a şaptea în favoarea duminicii – cu siguranţă, nu a făcut cu nimic mai uşor ca un evreu să fie atras la Isus.

Prin urmare, cât de important este ca toţi creştinii, înţelegând mila care le-a fost arătată prin Isus, să manifeste aceeaşi milă faţă de alţii! Dacă nu facem acest lucru, nu putem să fim creştini (vezi Matei 18,23-26).

Există cineva de care trebuie să ai milă şi care, probabil, nu merită? De ce să nu ai milă de persoana aceasta, oricât de greu ar fi? Nu a făcut Isus lucrul acesta pentru noi?

Pentru studiu suplimentar: Faptele apostolilor, cap. „Înaintea Sinedriului”, „Din prigonitor, ucenic”, „Scrisori din Roma”; Evanghelizare, „Lucrarea pentru catolici”.

„Cu toată căderea lui Israel ca naţiune, printre ei a rămas totuşi o rămăşiţă evlavioasă, care trebuia să fie mântuită. La venirea Mântuitorului, au fost oameni credincioşi, care au primit cu bucurie solia lui Ioan Botezătorul şi au fost astfel conduşi să cerceteze din nou profeţiile cu privire la Mesia. Prima biserică creştină a fost alcătuită din aceşti iudei credincioşi care L-au recunoscut pe Isus din Nazaret ca pe Acela a cărui venire ei o doriseră”. – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 376, 377

„Printre iudei, sunt unii care, asemenea lui Saul din Tars, sunt tari în Scripturi, şi aceştia vor vesti cu o putere minunată că Legea lui Dumnezeu nu poate fi schimbată. Dumnezeul lui Israel va face să se înfăptuiască aceasta în zilele noastre. Braţul Său nu s-a scurtat, ca să nu poată mântui. Când slujitorii Săi vor lucra în credinţă pentru aceia care au fost atât de mult timp neglijaţi şi dispreţuiţi, mântuirea Lui se va descoperi”. – Idem, p. 381

„Cu ocazia ultimei vestiri a Evangheliei, când o lucrare deosebită trebuie să fie făcută faţă de clasele de oameni neglijate până acum, Dumnezeu aşteaptă ca solii Săi să aibă un interes deosebit faţă de poporul iudeu pe care-l găseşte în toate părţile lumii. Cum Scripturile Vechiului Testament sunt întreţesute cu cele ale Noului Testament în explicarea planului veşnic al lui Iehova, aceasta va fi pentru mulţi iudei ca zorile unei noi creaţiuni, ca o înviere a sufletului. Când ei Îl văd pe Hristosul dispensaţiunii Evangheliei zugrăvit pe paginile Scripturii Vechiului Testament şi înţeleg cât de lămurit îl explică Noul Testament pe cel Vechi, puterile priceperii lor, până aici adormite, sunt trezite şi ei Îl recunosc pe Hristos ca Mântuitor al lumii. Mulţi Îl vor primi prin credinţă pe Hristos ca pe Răscumpărător al lor”. – Ibidem, p. 381

Întrebări pentru discuţie

1. În zilele din urmă, când Legea lui Dumnezeu şi îndeosebi Sabatul ajung în centrul atenţiei, este logic să credem că evreii – dintre care mulţi sunt la fel de serioşi ca adventiştii cu privire la Cele Zece Porunci – vor avea un rol în clarificarea unor subiecte pentru cei din lume?

2. De ce, dintre toate bisericile, Biserica Adventistă ar trebui să aibă cel mai mare succes în câştigarea evreilor? Ce poţi să faci tu, sau biserica ta locală, pentru a căuta să-i câştigi pe evreii din vecinătate?