Explicarea credinţei

STUDIUL 6 » 31 IULIE – 6 AUGUST 2010

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har în care suntem şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” (Romani 5,1.2)

Apostolul Pavel a pus bazele ideii că îndreptăţirea, sau acceptarea din partea lui Dumnezeu, vine numai prin credinţa în Isus Hristos, deoarece numai neprihănirea Sa este suficientă „ca să putem sta în picioare” înaintea Domnului nostru. El construieşte pe acest mare adevăr şi explică mai mult subiectul acesta. Pavel arată că mântuirea este numai prin credinţă, şi nu prin fapte, chiar şi pentru cineva la fel de „neprihănit” ca Avraam şi, într-un sens, face un pas înapoi şi priveşte la imaginea de ansamblu – la ce anume a cauzat păcatul, suferinţa şi moartea, cum se găseşte soluţia în Hristos şi ce a făcut El pentru neamul omenesc.

Prin căderea unui singur om, Adam, toată omenirea a înfruntat condamnarea, înstrăinarea şi moartea. Prin biruinţa unui singur om, Isus, toată lumea a fost aşezată pe o nouă bază înaintea lui Dumnezeu, una în care, prin credinţa în Isus, toţi pot să aibă şters raportul păcatelor lor, pedeapsa pentru păcatele acelea să poată fi retrasă şi să poată fi iertaţi pentru totdeauna.

Apostolul Pavel îl pune pe Adam în contrast cu Isus, arătând cum a venit Hristos să repare ce a făcut Adam şi că, prin credinţă, victimele păcatului lui Adam pot fi salvate prin Isus, Mântuitorul. Temelia acestor lucruri este crucea lui Hristos şi moartea Sa înlocuitoare, care deschid calea pentru ca fiecare făptură omenească, iudeu sau dintre neamuri, să poată fi mântuită prin Isus, care a cumpărat cu sângele Său îndreptăţirea pentru toţi cei care Îl primesc.

Cu siguranţă, aceasta este o temă care merită să fie explicată, deoarece este temelia tuturor speranţelor.

1. Rezumă mesajul lui Pavel din Romani 5,1-5. Ce învăţătură poţi să iei pentru tine?

„Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi” înseamnă literal „după ce am fost îndreptăţiţi”. Verbul grecesc exprimă o acţiune împlinită. Noi am fost declaraţi neprihăniţi sau am fost priviţi ca fiind neprihăniţi, nu prin vreo faptă a Legii, ci pentru că am fost primiţi de Isus Hristos. Viaţa desăvârşită pe care Isus a trăit-o pe pământul acesta şi ascultarea Sa desăvârşită de Lege ne-au fost atribuite nouă.
În acelaşi timp, toate păcatele noastre au fost puse asupra Lui. Dumnezeu a considerat că Isus a săvârşit păcatele acelea, nu noi, iar în felul acesta, noi putem fi cruţaţi de pedeapsa pe care o merităm. Pedeapsa a căzut asupra lui Hristos pentru noi, în locul nostru, aşa încât noi nu mai trebuie să o primim niciodată. Ce veste mai plină de slavă poate să fie pentru cel păcătos?

Cuvântul grecesc tradus prin „slavă” în versetul 2 este tradus prin „ne bucurăm” în versetul 3. Dacă ar fi tradus tot prin „ne bucurăm” şi în versetul 2 (aşa cum este în unele versiuni), legătura dintre versetele 2 şi 3 ar fi înţeleasă mai clar. Oamenii îndreptăţiţi se pot bucura în necaz, deoarece credinţa lor este centrată în Isus Hristos. Ei au încredere că Dumnezeu va face toate lucrurile să lucreze spre bine. Ei vor considera că este o cinste să sufere pentru Hristos. (Vezi şi 1 Petru 4,13)

Observaţi, de asemenea, progresul de la versetul 3 la versetul 5.

1. Răbdare. Cuvântul grecesc hupomone înseamnă „răbdare statornică”. Acesta este tipul de răbdare pe care îl dezvoltă necazul în cel care îşi păstrează credinţa şi nu îşi pierde speranţa în Hristos, chiar când trece prin încercări şi suferinţe care pot uneori să facă viaţa atât de nefericită.

2. Biruinţă. Cuvântul grecesc dokime înseamnă „calitatea de a fi aprobat”, „caracter” sau, mai precis, „caracter aprobat”. Cel care suportă cu răbdare încercările poate să dezvolte un „caracter aprobat”.

3. Nădejdea. Răbdarea şi aprobarea dau naştere în mod firesc nădejdii, nădejdea găsită în Isus şi în făgăduinţa mântuirii prin El. Atâta vreme cât ne prindem de Isus, în credinţă, pocăinţă şi ascultare, avem toate motivele să sperăm.

Ce speri mai mult decât orice altceva? Cum poate această speranţă să fie împlinită în Isus? Se poate împlini? Dacă nu, eşti sigur că vrei atât de mult împlinirea ei?

2. Ce ni se spune în Romani 5,6-8 despre caracterul lui Dumnezeu şi de ce este aici atâta speranţă pentru noi?

Când Adam şi Eva au călcat cerinţa divină în mod ruşinos şi fără scuză, Dumnezeu a făcut primii paşi spre împăcare. Chiar de atunci, Dumnezeu a luat iniţiativa de a oferi o cale de mântuire şi de a-i invita pe oameni să o accepte. „Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…” (Galateni 4,4).

3. Ce ni se spune în Romani 5,9?

Aşa cum sângele pus pe uşorii caselor israeliţilor din Egipt, în ajunul plecării, i-a ocrotit pe întâii născuţi de mânia care a căzut asupra întâilor născuţi ai Egiptului, tot aşa sângele lui Isus Hristos garantează că acela care a fost îndreptăţit şi păstrează acest statut nu va avea parte de mânia lui Dumnezeu, care va nimici păcatul în cele din urmă.

Unii au dificultăţi cu ideea unui Dumnezeu iubitor care Se mânie. Totuşi mânia aceasta există tocmai din cauza dragostei Sale. Cum ar putea Dumnezeu, care iubeşte lumea, să nu Se mânie împotriva păcatului? Dacă ar fi fost indiferent faţă de noi, nu I-ar fi păsat de tot ce se întâmplă aici. Priviţi în jur, în lume, şi vedeţi ce a făcut păcatul din creaţiunea Sa. Cum ar putea Dumnezeu să nu fie mânios împotriva unui asemenea rău şi unei asemenea devastări?

4. Ce alte motive ne sunt date pentru a ne bucura? Romani 5,10.11

Unii comentatori au văzut în versetul 10 o referire la viaţa pe care a trăit-o Hristos pe pământ, dezvoltând un caracter desăvârşit, pe care, acum, Se oferă să ni-l atribuie nouă („vom fi mântuiţi prin viaţa Lui”). Deşi îndreptăţirea noastră este prin viaţa desăvârşită a lui Hristos, Pavel pare să pună accentul pe faptul că, deşi a murit, Hristos a înviat şi trăieşte veşnic (vezi Evrei 7,25). Noi suntem mântuiţi, pentru că El trăieşte. Dacă ar fi rămas în mormânt, speranţele noastre ar fi pierit odată cu El. Versetul 11 continuă cu motivul pe care îl avem de a ne bucura în Domnul, şi anume, lucrarea pe care a îndeplinit-o Isus pentru noi.

Moartea este un vrăjmaş, cel din urmă. Când l-a creat pe om, Dumnezeu a plănuit ca el să trăiască veşnic. În afară de oamenii care trec prin mari suferinţe, nimeni nu doreşte să moară. Moartea este contrară naturii noastre fundamentale. Motivul este că, de la început, am fost creaţi să trăim veşnic. Moartea ar fi trebuit să ne fie necunoscută.

5. Citeşte Romani 5,12. Ce descrie Pavel aici? Ce explică faptul acesta?

Cu privire la acest pasaj biblic, comentatorii au avut mai multe controverse decât cu privire la majoritatea celorlalte. Probabil că, aşa cum spune SDA Bible Commentary, vol. 6, p. 529, motivul este că aceşti comentatori „încearcă să folosească pasajul acesta în alt scop decât a intenţionat Pavel”.

Un punct asupra căruia sunt controverse este felul în care a trecut păcatul lui Adam asupra urmaşilor lui. Au împărtăşit urmaşii lui Adam vinovăţia păcatului său ori sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu din cauza propriilor păcate? Deşii unii au încercat să obţină răspunsul la întrebare din textul acesta, Pavel nu se ocupa de acest subiect. El a avut în minte un scop cu totul diferit. El accentuează din nou ce a declarat deja, „căci toţi au păcătuit” (Romani 3,23). Trebuie să recunoaştem că suntem păcătoşi,
deoarece numai în felul acesta ne vom da seama că avem nevoie de un Mântuitor. Aici, Pavel încerca să-i facă pe cititori să-şi dea seama cât de rău este păcatul şi ce a adus el în lume, prin Adam. Prin urmare, Pavel arată ce ne oferă Dumnezeu prin Isus, darul acesta fiind singurul remediu pentru tragedia adusă asupra lumii noastre prin păcatul lui Adam.

Totuşi textul acesta spune doar care este problema (moartea în Adam), nu dă şi soluţia (viaţa în Hristos). Unul dintre aspectele cele mai pline de slavă ale Evangheliei este că moartea a fost „înghiţită” de viaţă. Isus a trecut prin porţile mormântului şi i-a rupt legăturile. El spune: „Eu sunt Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apocalipsa 1,18). Din cauză că Isus are cheile, vrăjmaşul nu mai poate să îşi ţină victimele în mormânt.

Care au fost experienţele tale în legătură cu realitatea şi tragedia morţii? De ce, în faţa unui vrăjmaş atât de înverşunat, trebuie să avem o speranţă în ceva mai mare decât noi înşine sau mai mare decât orice oferă lumea aceasta?

6. Ce spune Pavel în Romani 5,13.14?

Expresia „înainte de Lege” este paralelă cu afirmaţia „de la Adam până la Moise”. El vorbeşte despre perioada de la creaţiune la Sinai, înainte de introducerea oficială a regulilor şi legilor sistemului israelit, în care erau incluse şi Cele Zece Porunci. „Înainte de Lege” înseamnă „până când cerinţele lui Dumnezeu au fost detaliate în legile date lui Israel pe Sinai”. Păcatul a existat şi înainte
de Sinai. Cum ar fi putut să nu existe? Minciuna, uciderea, adulterul şi idolatria nu au fost păcate până atunci? Desigur că au fost.

7. Menţionaţi câteva texte care arată realitatea păcatului înainte de Sinai.

Este adevărat că, înainte de Sinai, omenirea în general a avut doar o descoperire limitată a lui Dumnezeu, dar este evident că a cunoscut suficient pentru a fi considerată responsabilă. Dumnezeu este drept şi nu va pedepsi pe nimeni pe nedrept. Oamenii din lumea de dinainte de Sinai au murit, aşa cum arată Pavel aici. Moartea a trecut asupra tuturor. Deşi nu păcătuiseră împotriva unor porunci descoperite explicit, totuşi păcătuiseră. Ei au avut descoperirile lui Dumnezeu în natură, dar nu au luat seama la ele şi de aceea au fost vinovaţi. „Însuşirile nevăzute ale Lui… se văd lămurit, de la facerea lumii… Aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Romani 1,20).

8. Cu ce scop S-a descoperit Dumnezeu mai clar „în Lege”? Romani 5,20.21

Învăţăturile date pe Sinai au cuprins Legea morală, deşi aceasta existase şi înainte. Totuşi, în conformitate cu Biblia, atunci a fost prima dată când Legea a fost scrisă şi proclamată. Când au început să se compare cu cerinţele divine, israeliţii au descoperit
că erau departe. Cu alte cuvinte, „greşeala s-a înmulţit”. Ei şi-au dat seama cât de mari erau nelegiuirile lor. Scopul unei asemenea descoperiri a fost acela de a-i ajuta să înţeleagă că au nevoie de un Mântuitor şi de a-i conduce să accepte harul oferit cu atâta bunăvoinţă de Dumnezeu. Versiunea adevărată a credinţei Vechiului Testament nu a fost legalistă.

9. Ce contrast ne este prezentat în continuare? Ce speranţă ne este oferită în Hristos? Romani 5,18.19

Ca oameni, tot ce am primit de la Adam este sentinţa de moarte. Totuşi Hristos a intervenit şi a păşit pe terenul unde Adam a căzut, suportând fiecare încercare în locul omului. El a răscumpărat eşecul lui Adam şi căderea sa ruşinoasă şi, în felul acesta, ca Înlocuitor al nostru, ne-a pus pe un teren avantajos înaintea lui Dumnezeu. De aceea, Isus este „Cel de-al doilea Adam”.

„Al doilea Adam a fost un agent moral liber, răspunzător pentru comportamentul lui. Înconjurat de influenţele subtile, intense şi amăgitoare, El a fost într-o situaţie mult mai puţin favorabilă pentru a trăi o viaţă fără păcat, decât a fost primul Adam. Totuşi, în mijlocul celor păcătoşi, El s-a împotrivit fiecărei ispite de a păcătui şi Şi-a păstrat nevinovăţia. El a fost întotdeauna fără păcat”. – Comentariile Ellen G. White în Comentariul biblic AZŞ, vol. 6, p. 1074

10. Cum sunt puse în contrast faptele lui Adam cu cele ale lui Hristos, în Romani 5,15-19?

Priviţi ideile opuse aflate aici: moarte, viaţă; neascultare, ascultare; osândă, hotărâre de iertare; păcat, neprihănire. Isus a venit şi a reparat tot ce stricase Adam! De asemenea, este fascinant că, în versetele 15-17, cuvântul „dar” apare de cinci ori. De cinci ori! Ideea este simplă: Pavel accentuează că îndreptăţirea nu este câştigată, ci vine ca un dar. Este ceva ce nu merităm. La fel ca pentru orice dar, trebuie să întindem mâna şi să îl primim, iar în cazul acesta, primim darul prin credinţă.

Care a fost darul cel mai bun pe care l-ai primit vreodată? Ce a făcut să fie aşa de bun, deosebit de celelalte? Cum te-a făcut faptul că a fost un dar, şi nu ceva ce ai meritat, să-l apreciezi şi mai mult? Ar putea darul acela să se compare cât de puţin cu tot ce am primit în Isus?

Pentru studiu suplimentar: Divina vindecare, cap. „Ajutor în vieţuirea zilnică”; Patriarhi şi profeţi, cap. „Ispitirea şi căderea”.

„Mulţi sunt înşelaţi cu privire la starea inimii lor. Ei nu-şi dau seama că inima lor firească este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. Ei se îmbracă în propria neprihănire şi sunt mulţumiţi cu atingerea propriului standard, un standard omenesc al caracterului, dar cât de fatal dau greş, pentru că nu ating standardul divin, iar prin puterea proprie nu sunt în stare să corespundă cerinţelor lui Dumnezeu”. – Ellen G. White, Selected Messages, cartea 1, p. 320

„Este mare nevoie ca Domnul Hristos să fie predicat ca fiind singura nădejde şi mântuire. Când a fost prezentată învăţătura îndreptăţirii prin credinţă…, ea a fost pentru mulţi ca apa pentru călătorul însetat. Gândul că neprihănirea lui Hristos ne este atribuită, nu datorită vreunui merit al nostru, ci asemenea unui dar fără plată al lui Dumnezeu, a fost un gând preţios”. – Idem, p. 360

„Încercarea este o parte din educaţia primită în şcoala lui Hristos spre a-i curăţi pe copiii lui Dumnezeu de zgura a ceea ce este pământesc. Experienţele prin care sunt trecuţi vin asupra lor din cauză că Dumnezeu îi conduce. Încercările şi piedicile sunt metodele de disciplinare alese de El şi condiţiile succesului puse de El. Cel care citeşte inimile oamenilor cunoaşte slăbiciunile lor mai bine decât le pot cunoaşte ei înşişi. El vede că unii au însuşiri care, dacă ar fi bine îndrumate, ar putea fi folosite spre
înaintarea lucrării Sale”. – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 524

Întrebări pentru discuţie

1. Cum te-a susţinut credinţa când ai trecut prin încercări? Ce ai învăţat despre tine şi despre Dumnezeu? Ce anume din ce ai învăţat ar putea să le fie de folos altora care ar putea să treacă prin perioade grele?

2. Mulţi scriitori şi filozofi s-au plâns de lipsa de sens a vieţii, din cauză că se sfârşeşte într-o moarte veşnică. Cum le răspundem noi, creştinii? De ce speranţa pe care o avem în Isus este singurul răspuns la acea lipsă de sens a vieţii?

3. Căderea lui Adam ne-a impus o natură căzută, dar biruinţa lui Isus oferă făgăduinţa vieţii veşnice tuturor celor ce o primesc prin credinţă. Ce îi reţine atunci pe oameni să o ceară cu nerăbdare pentru ei înşişi? Cum poate fiecare dintre noi să-i ajute pe cei ce caută să înţeleagă mai bine ce le oferă Hristos şi ce a făcut El pentru ei?