O viaţă ca a lui Hristos

STUDIUL 7 » AUGUST 9 - 15 AUGUST

Textul de memorat: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” (Ioan 13:34)

Porunca aceasta de a ne iubi unii pe alţii nu este consemnată pentru prima dată în Noul Testament, ci în Vechiul Testament. Dumnezeu le-a poruncit evreilor să îl iubească pe aproapele lor şi chiar pe străinii din mijlocul lor aşa cum se iubeau pe ei înşişi (vezi Leviticul 19:18,34).

Atunci de ce declară Domnul Isus că porunca Sa este nouă? Pentru că ne oferă un nou etalon: „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” Înainte de întruparea Sa, oamenii nu cunoşteau dragostea lui Dumnezeu decât parţial, pe când, după venirea Sa în lume, au cunoscut-o în mod real şi complet.

„Dragostea era mediul în care Hristos Se mişca, umbla şi lucra. El a venit ca să cuprindă lumea în braţele iubirii Sale. (…) Noi trebuie să urmăm exemplul lăsat de Hristos şi să Îl luăm ca model până când vom avea unii pentru alţii aceeaşi dragoste pe care a arătat-o El faţă de noi.” – Ellen G. White, Our Father Cares, p. 27

Săptămâna aceasta, pe măsură ce vom studia viaţa plină de bunătate, de tact şi de compasiune a Domnului Hristos, inimile noastre vor fi atinse şi modelate de acest principiu al dragostei, care este semnul distinctiv al creştinismului autentic.
_____________________
Un proiect pentru inima ta – Biruieşte răul prin bine

„Hristos a fost amabil chiar faţă de persecutorii Săi; şi urmaşii Săi vor manifesta acelaşi spirit. Priviţi-l pe Pavel (…). Cuvântarea sa ţinută înaintea lui Agripa este atât o ilustrare a adevăratei politeţi, cât şi o lecţie de elocvenţă.” – Ellen G. White, Divina vindecare, p. 463

Meditează, roagă-te şi acţionează!
__________&__________

Cum a trăit Domnul Isus?

Deşi S-a aflat în permanenţă sub atacurile furibunde ale lui Satana, Domnul Isus a dus o viaţă de slujire dezinteresată şi plină de iubire. Prioritatea Sa a fost întotdeauna omul. Din copilărie şi până la cruce, El S-a arătat mereu dispus să le slujească altora şi să le aline suferinţa. El le-a arătat consideraţie şi dragoste celor care erau socotiţi neimportanţi, precum copiii, femeile, străinii, leproşii şi vameşii. „Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20:28) şi, de aceea, El „umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de Diavolul” (Faptele 10:38). El a aşezat preocuparea pentru bunăstarea altora mai presus de nevoia Sa de a mânca sau de a avea un adăpost. Chiar şi pe cruce, a avut mai multă grijă de mama Sa decât de propriile suferinţe (Ioan 19:25-27).

1. Ce atitudine a avut Domnul Isus faţă de oameni? Matei 9:36; 14:14; 15:32.

Domnul Isus a fost sensibil la nevoile oamenilor şi a fost preocupat în mod real de ei. El a dat dovadă de compasiune faţă de gloatele „necăjite şi risipite”. Lui I S-a făcut milă de cei doi orbi de lângă Ierihon (Matei 20:34), de leprosul care I-a cerut să-l vindece (Marcu 1:40,41) şi de văduva care îşi conducea singurul fiu la mormânt (Luca 7:12,13).

2. Care era principiul călăuzitor pentru Domnul Isus în relaţiile Sale cu oamenii? Marcu 10:21; Ioan 11:5.

Fiecare gest de compasiune, fiecare minune, fiecare cuvânt al Său – toate erau motivate de o iubire infinită, neschimbătoare şi nepieritoare. El i-a iubit pe oameni „până la capăt” (Ioan 13:1), dându-Şi viaţa pentru ei. Prin moartea Sa pe cruce, a demonstrat înaintea universului întreg că dragostea este mai tare decât egoismul. În lumina crucii Sale, înţelegem că principiul iubirii care renunţă la sine este unicul fundament valabil al vieţii pe pământ şi în cer.

„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:13). Ce înseamnă aceasta pentru viaţa ta zilnică? Cum îţi poţi „da” viaţa pentru prietenii tăi?

„Să iubeşti pe aproapele tău…”

A trăi cum a trăit Isus înseamnă a da dovadă de o dragoste ca a Lui. El a ilustrat acest tip de iubire prin pilda bunului samaritean (Luca 10:30-37), în cadrul discuţiei pe care a purtat-o cu un învăţător al Legii. Acesta prezentase cât se poate de corect datoria omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lui: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10:27), dovedindu-se un bun cunoscător al Scripturilor (a citat din memorie Deuteronomul 6:5 şi Leviticul 19:18). Dar probabil că se simţea mustrat de conştiinţă pentru că el nu dovedea iubire faţă de aproapele şi, ca să se justifice, a întrebat: „Şi cine este aproapele meu?” (Luca 10:29).

3. Cum a răspuns Domnul Isus la întrebarea aceasta? Luca 10:30-37. Cum aplicăm practic învăţătura Sa la viaţa noastră? Ce legătură există între porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” şi regula de aur (Matei 7:12)?

La întrebarea învăţătorului Legii, Domnul Isus a răspuns că, în principiu, aproapele este orice om care are nevoie de ajutor. Aşadar, preocuparea noastră nu trebuie să fie: „Ce poate semenul meu să facă pentru mine?”, ci: „Ce pot eu să fac pentru semenul meu?”.

Domnul Isus a dat o formă pozitivă zicalei: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, punând accent, în primul rând, pe ceea ce suntem datori să facem, şi nu pe ceea ce trebuie evitat. De asemenea, este demn de subliniat faptul că îndemnul nu este să îi tratăm pe alţii aşa cum ne tratează ei, căci nu e greu să fii amabil cu cei care sunt amabili cu tine şi să fii răutăcios cu cei care sunt răutăcioşi cu tine. Din contră, creştinul este îndemnat să îi trateze pe toţi cu dragoste, indiferent de atitudinea lor faţă de el.

Gândeşte-te la o persoană care s-a purtat urât cu tine. Care a fost reacţia ta? Ce învăţăm din exemplul Domnului Hristos despre modul în care ar trebui să ne raportăm la cei care ne tratează urât?

Slujire din iubire

4. Care este ideea principală transmisă în Matei 25:31-46?

La revenirea lui Isus, cei care vor sta la dreapta Sa se vor arăta surprinşi de faptul că gesturile lor de iubire dezinteresată au fost atât de hotărâtoare pentru soarta lor. Domnul Hristos nu îi va lăuda pentru predicile lor elocvente sau pentru darurile lor generoase, ci pentru lucrurile mărunte prin care au arătat că le pasă de cei mai neînsemnaţi fraţi ai Săi.

Pe de altă parte, cei de la stânga Lui vor fi cel puţin la fel de surprinşi de verdictul Său, ba vor fi chiar revoltaţi şi vor spune: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” (Matei 7:22). Toate acestea sunt lucruri bune şi de dorit, dar, dacă nu sunt făcute din iubire, nu au nicio valoare. Oamenii aceştia s-au dat drept slujitori ai lui Hristos, dar Domnul nu i-a cunoscut niciodată (Matei 7:23), fiindcă nu L-au iubit nici pe El şi nici pe fraţii Săi. Ei nu au transpus în viaţa lor principiul religiei adevărate (vezi Iacov 1:27).

Însă întrebarea este: La cine se referă Isus atunci când vorbeşte despre „aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei” (Matei 25:40)? Este important să înţelegem cine sunt aceşti „fraţi” pentru a cunoaşte dimensiunile responsabilităţii noastre creştine. Unii comentatori susţin că din această categorie fac parte apostolii şi misionarii. Ei aduc ca argument pasajul din Matei 10:40-42 şi conchid că soarta tuturor oamenilor depinde de modul în care îi tratează pe misionarii creştini. Alţi cercetători susţin, pe baza pasajului din Matei 12:48-50, că din această categorie fac parte urmaşii lui Isus, în general. Este adevărat că ucenicii sunt fraţii lui Isus, dar, dacă luăm în considerare Matei 25, înţelegem că fraţii lui Isus sunt toţi oamenii. Hristos „Se identifică pe Sine Însuşi cu fiecare copil al omenirii. (…) El este Fiul omului şi, de aceea, este frate cu fiecare fiu şi cu fiecare fiică a lui Adam.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 638

Gândeşte-te la o situaţie în care aveai nevoie disperată de ajutor şi cineva te-a ajutat. Ce a însemnat gestul său pentru tine? Ce ai învăţat atunci despre dispoziţia de a-i ajuta pe cei în nevoie?

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”

Dovada supremă a creştinismului autentic este dragostea faţă de duşmani. Domnul Isus a stabilit acest standard înalt în condiţiile în care lumea în care trăia era dominată de ură. Unii chiar îşi justificau ura cu texte din Scriptură, susţinând că porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” nu le interzicea să-şi urască duşmanii, ci se referea doar la atitudinea faţă de cei apropiaţi!

5. Ce modalităţi practice de manifestare a iubirii faţă de duşmani a amintit Domnul Hristos în Luca 6:27,28?

În general, duşmanii se manifestă în trei feluri: au o atitudine ostilă („vă urăsc”), rostesc cuvinte urâte („vă blestemă”) şi recurg la abuzuri („vă asupresc şi vă prigonesc” [Matei 5:44]). Domnul Hristos ne învaţă să răspundem la fiecare dintre acestea cu dragoste: să ne purtăm bine cu ei („faceţi bine”), să le vorbim frumos şi să le dorim binele („binecuvântaţi”) şi să mijlocim înaintea lui Dumnezeu pentru ei („rugaţi-vă”). Reacţia creştinului în faţa urii şi a împotrivirii este biruirea răului prin bine.

Vedem că Isus ne cere mai întâi să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi apoi să le arătăm că îi iubim prin fapte bune, prin cuvinte amabile şi prin rugăciune de mijlocire. Dacă nu sunt caracterizate de dragoste cerească, toate aceste lucruri nu sunt decât o falsificare a creştinismului adevărat.

6. Cum a motivat Domnul Isus porunca de a ne iubi vrăjmaşii? Luca 6:32-35

Pentru a ne ajuta să înţelegem importanţa acestei porunci, Domnul ne-a dat trei argumente. Trebuie să-i iubim pe duşmanii noştri mai întâi fiindcă noi, în calitate de creştini, trebuie să ne ridicăm deasupra standardelor acestei lumi. În definitiv, şi păcătoşii se iubesc unii pe alţii, şi răufăcătorii se ajută unii pe alţii. Şi ce valoare ar mai avea viaţa creştină dacă nu ar fi cu nimic superioară modului de viaţă obişnuit? Al doilea argument este faptul că Dumnezeu ne va răsplăti pentru că îi iubim pe vrăjmaşii noştri (noi nu îi iubim totuşi din interes, ca să primim această răsplată). Cel din urmă argument, dar nu şi cel mai puţin important, este acela că dragostea faţă de duşmani este o dovadă a relaţiei strânse cu Tatăl ceresc care „este bun şi cu cei nemulţumitori, şi cu cei răi”.

Cum să trăim ca Isus?

Probabil că cei mai mulţi dintre noi ne simţim covârşiţi şi descurajaţi de acest ideal înalt al iubirii dezinteresate. Cum e posibil ca noi, nişte fiinţe egoiste din fire, să ne iubim semenii în mod neegoist? Cum e posibil să ne iubim duşmanii? Omeneşte vorbind, lucrurile acestea sunt cu neputinţă.

Dar să nu uităm că Domnul Isus ne oferă, împreună cu porunca de a-i iubi pe toţi oamenii, şi puterea de a împlini porunca Sa. „Standardul acesta nu este unul pe care nu putem să-l atingem. În fiecare poruncă şi cerinţă a lui Dumnezeu, există o făgăduinţă, cea mai încurajatoare, care stă la baza acelei porunci. Dumnezeu a luat toate măsurile necesare ca să putem deveni asemenea Lui şi Îşi va împlini făgăduinţa în dreptul tuturor celor care nu se opun printr-o voinţă rea, împiedicând astfel harul Său.” – Ellen G. White, Cugetări de pe Muntele Fericirilor, p. 76

Ce făgăduinţă stă la baza poruncii de a ne iubi vrăjmaşii? Asigurarea că Dumnezeu este bun şi milos şi cu cei nerecunoscători şi răi (Luca 6:35,36), adică şi cu noi! Noi putem să ne iubim vrăjmaşii deoarece Dumnezeu ne-a iubit mai întâi, pe când eram vrăjmaşii Săi (Romani 5:10). Când ne reafirmăm zilnic dorinţa de a accepta personal jertfa Sa pe cruce, dragostea Sa pătrunde în viaţa noastră şi, pe măsură ce o înţelegem şi o simţim, ajungem să o şi manifestăm faţă de cei din jurul nostru şi chiar faţă de duşmanii noştri.

7. Care este legătura dintre a rămâne în Hristos şi a-i iubi pe vrăjmaşi? Ioan 15:4-12

Avem nevoie în fiecare zi să acceptăm jertfa Domnului Hristos şi să rămânem în El. Şi, după cum El nu a căutat să facă voia Lui, ci voia Tatălui (Ioan 5:30), tot la fel şi noi ne supunem lui Isus şi voinţei Sale. Fiindcă, despărţiţi de El, nu putem face nimic.

Pe măsură ce alegem zi de zi să ne supunem Lui, Domnul trăieşte în şi prin noi. Atunci putem spune împreună cu apostolul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Atunci, prin harul Său, atitudinile egoiste sunt înlocuite cu gesturi şi fapte pline de iubire.

Reciteşte Ioan 15:4-12. Despre ce bucurie vorbeşte Domnul Isus aici? Cum se manifestă ea?

Studiu suplimentar

Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, capitolele „Samariteanul milos”, p. 497-505, şi „Aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei”, p. 637-641.

„Pretutindeni în jurul nostru sunt suflete sărmane şi încercate care au nevoie de cuvinte de simpatie şi de fapte de ajutor. Sunt văduve care au nevoie de înţelegere şi de sprijin. Sunt orfani cu privire la care Hristos le-a făcut urmaşilor Săi invitaţia de a-i primi ca pe o responsabilitate din partea lui Dumnezeu. (…) Ei sunt membri ai marii familii a lui Dumnezeu, iar creştinii, în calitate de ispravnici ai Săi, sunt răspunzători pentru ei. «Voi cere din mâna ta», spune El, «sufletele lor.»” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 386, 387

„Ceea ce câştigă aprobarea din partea Mântuitorului nostru nu este măreţia lucrării pe care o împlinim, ci dragostea şi fidelitatea cu care o împlinim.” – Ellen G. White, In Heavenly Places, p. 325

Întrebări pentru discuţie

1. La prima vedere, parabola despre oi şi capre pare a susţine mântuirea prin fapte. Totuşi reacţia de surprindere a celor mântuiţi este un semn că ei nu i-au iubit pe alţii ca să obţină merite. Domnul Isus a arătat clar că viaţa veşnică este urmarea credinţei în El (Ioan 3:15; 6:40,47; 11:25,26). Faptele adevărate de iubire izvorăsc tocmai din credinţa şi din iubirea faţă de Dumnezeu (Galateni 5:6). Ele sunt dovada că suntem mântuiţi şi nu motivul pentru care suntem mântuiţi. Ce putem face ca să nu cădem pradă ideii că am putea să ne câştigăm intrarea în Împărăţia cerului prin fapte bune? De ce trebuie să facem distincţie între roadele mântuirii şi mijlocul prin care suntem mântuiţi?

2. Una este să îţi iubeşti duşmanii când este vorba de nişte persoane mai antipatice (colegi de muncă dificili, cunoştinţe cu o purtare insolentă sau vecini arţăgoşi) şi e cu totul altceva să-i iubeşti pe duşmani, pe cei care îţi fac rău sau care intenţionează să-ţi facă rău ţie ori familiei tale. Cum poţi să iubeşti astfel de oameni? Ce consolare găsim în faptul că nu ni s-a poruncit să îi iubim ca pe noi înşine?

3. Oamenii ne pot contesta teologia, doctrina, stilul de viaţă, aproape totul. Dar cine poate tăgădui dovezile iubirii dezinteresate? Ea este mai puternică decât orice argument raţional. Cum putem să iubim aşa?