Ferice de cel ce rabdă ispita
STUDIUL 3 » 11 OCTOMBRIE - 17 OCTOMBRIE
Text de memorat: „Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” (Iacov 1:12)
Cu toţii am avut această experienţă: am luat decizia de a nu ceda în faţa ispitei, şi totuşi, în toiul luptei, ne-am pierdut puterea şi am căzut în păcat, ajungând să ne fie ruşine de noi înşine şi să ne detestăm. Ba, uneori, cu cât suntem mai atenţi să nu păcătuim, cu atât parcă ne simţim mai slabi şi ne e mai clar că nu avem nicio şansă. Atunci ne întrebăm dacă mai suntem mântuiţi sau nu. Nu cred că a existat vreodată un creştin care să nu-şi fi pus această întrebare, mai cu seamă după ce a păcătuit!
Din fericire, noi ştim că biruinţa asupra ispitelor care ne prind atât de uşor în capcana lor este posibilă. Noi ştim că omul, oricât de păcătos ar fi, nu este fără speranţă, fiindcă „Tatăl luminilor” (Iacov 1:17) este mai mare decât înclinaţia noastră spre păcat. Numai prin El şi prin Cuvântul Său putem fi biruitori.
Acesta este mesajul transmis de versetele pe care le vom studia săptămâna aceasta. Ispitele sunt reale, păcatul este real şi lupta împotriva lui este reală. Dar şi Dumnezeu este real, iar prin El putem fi mai mult decât biruitori asupra poftelor care abia aşteaptă să se transforme în păcat şi să ne doboare.
Originea ispitei
1. De ce este important faptul că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni? Unde îşi are originea ispita? De ce ne este de folos să ştim acest lucru, în lupta noastră cu păcatul? Iacov 1:13,14
Iacov arată în cuvinte cât se poate de clare că Dumnezeu nu este nici autorul răului şi nici sursa ispitei. Răul în sine este sursa ispitei. Potrivit acestui pasaj, problema se găseşte în noi înşine, în interiorul nostru. Acesta este motivul principal pentru care ne este atât de greu să ne opunem ei!
Înţelegem de aici că lupta împotriva păcatului începe la nivelul minţii. Fie că admitem sau nu, adevărul este că noi singuri alegem să păcătuim şi că nimeni nu ne poate forţa să comitem păcatul (Romani 6:16-18). Dorinţele, înclinaţiile şi tendinţele păcătoase ne ademenesc. Iacov 1:14 descrie aceste imbolduri lăuntrice, apelând la imagini familiare din vânătoare şi din pescuit: pofta ne atrage şi ne momeşte, iar, când cedăm, suntem prinşi în cârligul şi în capcana ei.
2. Citeşte Efeseni 6:17, Psalmii 119:11 şi Luca 4:8. Care este tema comună a acestor pasaje? Care este, potrivit lor, secretul biruinţei asupra păcatului?
În epistola sa, Iacov face o distincţie clară între ispită şi păcat. A fi ispitit dinăuntru nu este păcat. Până şi Isus a fost ispitit. Problema nu este ispita în sine, ci modul în care răspundem la ea. Faptul că avem o natură păcătoasă nu este în sine un păcat, dar este păcat să-i permitem acestei naturi păcătoase să ne controleze gândurile şi să ne dicteze comportamentul. Aici ne vin în ajutor făgăduinţele din Cuvântul lui Dumnezeu care ne oferă asigurarea biruinţei. Nu trebuie decât să cerem împlinirea lor pentru noi şi să ne prindem de ele prin credinţă!
Meditează asupra ideii că păcatul este întotdeauna alegerea noastră. (Dacă nu ar fi aşa, am mai fi traşi la răspundere pentru el?) Ce putem face zilnic, în mod concret, pentru a evita să luăm decizii greşite?
Când pofta „zămisleşte”
3. Reciteşte Iacov 1:13-15. Când se transformă ispita în păcat?
Pentru a descrie geneza păcatului, în acest pasaj sunt întrebuinţate mai multe cuvinte greceşti care au legătură cu procrearea. Când e hrănită, dorinţa rea „zămisleşte” sau „concepe” păcatul, cum este conceput copilul în pântecul mamei. Apoi, „păcatul, când este dezvoltat complet, dă naştere morţii” (Iacov 1:15, traducerea literală a autorului). Aici este un paradox: un proces menit să dea viaţă aduce, de fapt, moartea (compară cu Romani 7:10-13). Aidoma cancerului, păcatul preia controlul şi îşi consumă „gazda”. ştim cu toţii ce înseamnă aceasta, întrucât toţi am cunoscut ruina adusă de păcat. Inimile noastre sunt rele şi singuri nu le putem schimba.
4. Experienţa Evei este o ilustrare a luptei cu păcatul. Ce paşi au condus-o la păcat? Geneza 3:1-6
La bază, păcatul începe cu neîncrederea în Dumnezeu. Satana a trezit în mintea Evei îndoieli cu privire la caracterul lui Dumnezeu (Geneza 3:1-5), apelând la aceeaşi metodă prin care a reuşit să înşele o treime din îngeri (Apocalipsa 12:4,7-9). Apropierea Evei de pomul interzis nu a fost un păcat, dar faptul că a luat un fruct şi a muşcat din el a fost. Mai mult, fapta ei păcătoasă a fost precedată de gânduri rele (Geneza 3:6). Ea şi-a însuşit sugestiile lui Satana.
Păcatul începe întotdeauna la nivelul minţii. Poate că, asemenea Evei, cugetăm la presupusele „avantaje” ale faptei rele, ne lăsăm în voia imaginaţiei şi a simţămintelor şi, la scurt timp, muşcăm momeala şi cădem în păcat. Când ne dezmeticim, ne întrebăm cum am putut să facem un lucru atât de cumplit. Răspunsul nu este greu de găsit: noi am ales să-l facem; nimeni nu ne-a obligat să săvârşim un păcat.
„Prin rugăciune fierbinte şi prin credinţă vie, noi ne putem împotrivi asalturilor lui Satana şi ne putem păstra inimile nepătate de stricăciune.
Nici cea mai puternică ispită nu este o scuză pentru păcat. Oricât de mare este presiunea exercitată asupra sufletului, fărădelegea este fapta noastră. Nu stă în puterea pământului sau a iadului să constrângă pe cineva să păcătuiască. Voinţa trebuie să consimtă, inima trebuie să cedeze, altminteri pofta nu poate înăbuşi raţiunea şi nici nelegiuirea nu poate triumfa asupra neprihănirii.” – Ellen G. White, „Christian Privilegesand Duties”, Signs of the Times, 4 octombrie 1883
Orice dar bun şi desăvârşit
Citeşte Iacov 1:16,17. Păcatul dă naştere morţii, dar Dumnezeu este sursa vieţii. El este „Tatăl luminilor” (Iacov 1:17), expresie care ne trimite cu gândul la crearea lumii (Geneza 1:14-18). El ne oferă darul unei vieţi noi, cel mai mare dintre toate darurile pe care le putem primi „de sus” (compară Iacov 1:17 cu Ioan 3:3).
Asemenea apostolului Pavel, care consideră că mântuirea este rodul harului divin (Romani 3:23,24; Efeseni 2:8; 2 Timotei 1:9), Iacov spune, în versetele 17 şi 18, că mântuirea (sau naşterea la o viaţă nouă) este un dar şi un rod al planului şi al voinţei lui Dumnezeu pentru noi: „El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului”. Aceasta înseamnă că El vrea să ne mântuiască şi că a fost dorinţa Lui, încă înainte ca noi să venim la existenţă, să avem mântuirea şi o viaţă nouă în El acum şi pentru totdeauna.
5. Ce asemănări există între explicaţia naşterii din nou pe care o dă Iacov şi cea dată de Petru şi de Pavel? Tit 3:5-7; 1 Petru 1:23.
Isus, Pavel, Petru şi Iacov asociază mântuirea cu naşterea din nou. Scopul principal al planului de răscumpărare este refacerea relaţiei omului păcătos cu Dumnezeu. Prăpastia produsă de păcat între cer şi pământ era atât de mare, încât omul singur nu o putea traversa. Numai Isus, Cuvântul lui Dumnezeu în trup omenesc, a putut reface legătura. Cuvântul inspirat (2 Timotei 3:16) are capacitatea unică de a le insufla viaţă spirituală celor care primesc darul cu inima deschisă.
Într-un cuvânt, „Tatăl luminilor” ne iubeşte atât de mult, încât, deşi nu merităm nimic, ne dăruieşte tot ce este bun şi desăvârşit şi, mai presus de toate, ni-L oferă pe Domnul Isus, Fiul Său Preaiubit, şi ne oferă naşterea din nou.
Ce daruri ai primit de sus, de la Tatăl luminilor? De ce este important să te gândeşti la ele? Ce se întâmplă când nu le rememorăm?
Încet la vorbire
6. Citeşte Iacov 1:19,20. Ce sfat ne dă Iacov aici?
Cuvântul lui Dumnezeu este puternic. Dar şi cuvintele oamenilor sunt puternice. De câte ori nu am rostit cuvinte pe care ne-am fi dorit mai târziu să le putem retrage? Din nefericire, simplul fapt că devenim conştienţi de pagubele pe care le pot produce cuvintele, şi mai ales cele spuse la mânie, nu ne ajută prea mult să fim stăpâni pe noi înşine. Nu ne putem schimba aplicând soluţii omeneşti. Secretul este să ascultăm mai mult de glasul lui Dumnezeu şi să Îi permitem să lucreze în noi.
„Când orice alt glas amuţeşte şi când aşteptăm în linişte înaintea Lui, tăcerea sufletului face să se audă mai clar glasul lui Dumnezeu. El ne îndeamnă: «Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu.»” – Ellen G. White, Divina vindecare, p. 58
Dimpotrivă, când nu-L mai ascultăm pe Dumnezeu şi nu ne mai ascultăm unii pe alţii, încep să apară probleme. Se ivesc conflicte în familie, la locul de muncă şi în biserică. Începem să vorbim mult şi să ne mâniem. La fel ca pofta lăuntrică nestăpânită din Iacov 1:14,15, această comunicare defectuoasă nu are cum „să lucreze” sau să producă neprihănirea lui Dumnezeu.
De aceea, Iacov pune în contrast neprihănirea lui Dumnezeu cu mânia omului. Când ne bizuim pe orice emană din firea noastră păcătoasă, puterea creatoare a Cuvântului lui Dumnezeu este blocată şi începem să rostim cuvinte inutile sau chiar vătămătoare. Nu ne mai miră atunci faptul că, imediat după ce vorbeşte despre „Tatăl luminilor” şi despre „Cuvântul adevărului”, Iacov ne îndeamnă să avem grijă ce vorbim!
7. Ce ne spun următoarele pasaje biblice despre cuvinte? Proverbele 15:1; Isaia 50:4; Efeseni 4:29; 5:4; Coloseni 4:6.
Care a fost ultima ocazie în care cineva te-a rănit profund prin cuvintele pe care ţi le-a spus? Tulburarea pe care ţi-a produs-o îţi arată ce putere au cuvintele şi cât de mult te pot influenţa în bine sau în rău. Ce poţi face pentru a-ţi controla vorbirea? De ce este atât de important să gândeşti înainte de a rosti o vorbă?
Mântuit prin primirea neprihănirii
8. Citeşte Iacov 1:21. Ce poate face Cuvântul, potrivit acestui text?
Textul acesta este concluzia la tot ce s-a spus până aici despre credinţă şi despre mântuire. El constituie un apel la debarasarea de orice necurăţie şi la separarea de orice răutate. Porunca de a ne lepăda (sau de „a ne lăsa”, „a ne dezbrăca”) de orice lucru rău apare de mai multe ori în Noul Testament (Romani 13:12; Efeseni 4:22,25; Coloseni 3:8; Evrei 12:1; 1 Petru 2:1). Se poate referi şi la „dezbrăcare” şi este, în fond, un îndemn de a ne desprinde de orice obicei rău care nu are ce căuta în viaţa urmaşului lui Hristos, de a da deoparte „hainele mânjite” ale păcatului (vezi Isaia 64:6). Iacov pune în contrast hainele ponosite ale săracului cu haina strălucitoare a bogatului (Iacov 2:2), deplângând, asemenea Domnului Isus, tendinţa omului de a se preocupa foarte mult de aspectul exterior, când Dumnezeu este interesat mai presus de toate de starea inimii noastre.
În traducerea greacă a Vechiului Testament, cuvântul folosit aici pentru hainele săracului, ryparos, apare într-un singur pasaj: Zaharia 3:3,4. Iosua, marele-preot, stă înaintea Domnului, ca reprezentant al lui Israel, îmbrăcat în haine murdare. Dumnezeu îi dă jos aceste haine şi îl îmbracă în haine curate, de sărbătoare, un simbol al iertării şi al curăţirii poporului.
Scena aceasta este foarte diferită de imaginea creştină obişnuită, în care Domnul Isus este înfăţişat cum aşază haina albă imaculată peste hainele zdrenţuite şi înnegrite ale păcătosului. Cine procedează aşa în viaţa de zi cu zi? Nimeni nu îmbracă o haină curată peste una murdară! În Zaharia, îmbrăcarea hainei de sărbătoare este precedată de aruncarea hainelor murdare. Aceasta nu înseamnă că trebuie să fim fără păcat înainte de a putea să fim îmbrăcaţi în neprihănirea Domnului Hristos. Dacă aceasta ar fi o condiţie, atunci cine ar mai putea fi mântuit? Dar aceasta nu înseamnă că, dacă păcătuim după ce L-am primit pe Isus, ne pierdem mântuirea. Imaginea dezbrăcării de haina murdară şi a îmbrăcării în haina curată de sărbătoare ne transmite ideea că avem nevoie să ne predăm lui Dumnezeu cu totul, alegând să murim zilnic faţă de vechile noastre căi păcătoase, şi să-I permitem să ne refacă după chipul Său. Abia atunci vom fi îmbrăcaţi complet în haina neprihănirii lui Hristos.
Reciteşte Iacov 1:21. Cât de dornic eşti să aplici în viaţa ta aceste sfaturi inspirate? Cum este „sădit” în noi Cuvântul lui Dumnezeu?
Studiu suplimentar
Citeşte despre păcat şi despre puterea de a ne schimba în capitolul „Pocăinţa”, din Calea către Hristos de Ellen G. White, p. 23-36, şi enumeră ideile principale.
„Planul de răscumpărare urmăreşte recuperarea noastră completă de sub puterea lui Satana. Întotdeauna Hristos separă de păcat sufletul zdrobit. El a venit ca să nimicească lucrările Diavolului şi a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie împărtăşit fiecărui suflet căit, ca să îl ferească de păcătuire.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 311
„Dacă L-ai primit pe Hristos ca Mântuitor personal, trebuie să te ierţi pe tine însuţi şi să încerci să-i ajuţi pe alţii. Vorbeşte despre dragostea lui Hristos, vorbeşte despre bunătatea Sa. Împlineşte orice îndatorire care se iveşte. Poartă pe inima ta povara sufletelor şi caută, pe orice cale care ţine de tine, să-i salvezi pe cei pierduţi. Pe măsură ce primeşti Spiritul lui Hristos – Spiritul iubirii neegoiste şi al trudei pentru alţii – vei creşte şi vei aduce rod. Virtuţile Duhului se vor pârgui în caracterul tău. Credinţa ta se va mări, convingerea ta se va adânci, dragostea ta va ajunge la desăvârşire. Vei reflecta din ce în ce mai mult asemănarea cu Hristos în tot ce este curat, nobil şi plăcut.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 67, 68
Întrebări pentru discuţie
1. Cugetă la influenţa extraordinară pe care o au cuvintele. De ce au ele atâta putere? Cum ajung oamenii să manipuleze cuvintele? De ce uneori modul cum exprimăm o idee contează cel puţin la fel de mult ca ideea în sine?
2. Care este cel mai mare dintre darurile pe care le-ai primit „de sus”? De ce?
3. Reciteşte Iacov 1:12-21. Care este ideea principală a acestui pasaj? Ce făgăduinţe poţi găsi aici?
4. Pofta dă naştere păcatului, iar păcatul dă naştere morţii. Noi ştim aceste lucruri şi totuşi nu avem parte de biruinţa care ne-a fost promisă. De ce? Cum obişnuim să ne justificăm păcatul? De ce este periculos să îl justificăm?
5. Reciteşte ultimul paragraf din Ellen White, citat mai sus. Ce sfat se găseşte aici, în special pentru cei nestatornici în credinţă?