Îndreptăţirea prin credinţă
STUDIUL 4 » 21 OCTOMBRIE – 27 OCTOMBRIE
Textul de memorat: „Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” (Romani 3:28)
În studiul acesta, ajungem la tema fundamentală a Epistolei către romani: îndreptăţirea prin credinţă – marele adevăr care, mai mult decât oricare altul, a declanşat Reforma Protestantă. Şi, în ciuda aparenţelor, Roma nu şi-a schimbat cu nimic concepţia despre acest subiect pe care o avea în 1520, când papa Leon al X-lea a emis bula papală de condamnare a lui Luther şi a învăţăturilor lui. Luther a ars o copie a bulei pentru că, dacă există vreo învăţătură de la care nu trebuie să se facă rabat niciodată, atunci aceea este învăţătura despre îndreptăţirea prin credinţă.
Expresia este preluată din justiţie. Să ne imaginăm că un răufăcător este adus înaintea unui judecător şi este condamnat la moarte pentru faptele lui. Totuşi apare un înlocuitor şi ia asupra lui vina, eliberându-i pe răufăcător Prin acceptarea înlocuitorului, răufăcătorul stă acum înaintea judecătorului nu numai eliberat de toată vina lui, ci şi considerat ca şi când nu ar fi săvârşit niciodată faptele pentru care a fost condamnat, este repus în drepturi, „îndreptăţit”, socotit „drept”, nevinovat, reabilitat. Aceasta deoarece înlocuitorul – cel cu cazier curat – îi oferă răufăcătorului iertat meritul lui de a fi respectat legea în mod desăvârşit.
În planul de mântuire, fiecare dintre noi este răufăcătorul. Isus este înlocuitorul care Se prezintă în sala de judecată în locul nostru, neprihănirea Lui fiind acceptată în locul nelegiuirii noastre. De aceea, noi suntem socotiţi neprihăniţi înaintea iui Dumnezeu nu datorită faptelor noastre, ci datorită meritelor iui Isus, a cărui neprihănire ajunge să fie a noastră, dacă o acceptăm „prin credinţă”.
Aceasta este cu adevărat o veste bună! De fapt, nu poate exista o veste mai bună de atât.
Duminică, 22 octombrie – Faptele Legii
1. Ce spune Pavel despre Lege, despre ce face ea şi ce nu face sau nu poate ea să facă? Romani 3:19,20
Pavel foloseşte termenul „lege” în sensul lui larg, aşa cum îl înţelegeau iudeii din zilele lui. Prin Torah (cuvântul evreiesc pentru „lege”), chiar şi un evreu din zilele noastre înţelege învăţătura dată de Dumnezeu în primele cinci cărţi ale lui Moise, dar şi în întregul Vechi Testament, în general: Legea morală, plus dezvoltarea ei în regulile şi legile judecătoreşti, precum şi în regulile ceremoniale. Din acest motiv, putem să considerăm „Legea” de aici ca însemnând întregul sistem iudaic.
„A fi sub Lege” înseamnă a fi sub jurisdicţia ei. Legea evidenţiază greşelile şi vinovăţia omului înaintea iui Dumnezeu. Ea nu poate să îndepărteze vinovăţia, dar poate să-l determine pe păcătos să caute un remediu.
Transpunând Epistola către romani la zilele noastre, când spunem „lege” ne gândim în primul rând la Legea morală. Legea aceasta nu poate să ne mântuiască, tot aşa cum nici sistemul iudaic nu putea să-i mântuiască pe iudei. Ea nu are rolul de a-i mântui pe păcătoşi, ci de a le descoperi oamenilor caracterul lui Dumnezeu şi a le arăta unde au dat greş în a reflecta caracterul Său.
În sine, păzirea Legii – fie că e vorba de Legea morală, ceremonială sau civilă ori de toate la un loc – nu-l va face pe om fără vină înaintea lui Dumnezeu. Legea nu a avut niciodată scopul acesta. Dimpotrivă, ea trebuia să arate greşelile şi să conducă la Hristos.
Legea nu poate să ne mântuiască, tot aşa cum simptomele unei boli nu pot să trateze boala. Simptomele nu tratează, ci indică nevoia de tratament. Aşa funcţionează Legea.
Cât succes ai avut în eforturile de a obţine mântuirea prin păzirea Legii? Cât de utile sunt aceste eforturi?
Luni, 23 octombrie – Neprihănirea dată de Dumnezeu
2. Ce adevăr enunţă Pavel în Romani 3:21?
Această neprihănire care „s-a arătat acum” este pusă în contrast cu pretinsa neprihănire dată de Lege, cu care erau familiarizaţi iudeii. Neprihănirea cea nouă este numită în textul original „neprihănirea lui Dumnezeu”, adică o neprihănire care vine de la Dumnezeu, pe care o oferă Dumnezeu şi singura pe care El o acceptă ca fiind adevărată.
Aceasta este, desigur, neprihănirea pe care a arătat-o Domnul Isus în viaţa Sa de pe pământ, în trup omenesc – o neprihănire pe care le-o oferă tuturor celor care o vor primi prin credinţă, care o vor cere pentru ei înşişi, nu pentru că o merită, ci pentru că au nevoie de ea.
3. Care este singura cale de a obţine neprihănirea lui Dumnezeu? Romani 3:22
„Neprihănirea este ascultarea de Lege. Legea cere neprihănirea, iar cel păcătos îi datorează Legii lucrul acesta, dar este incapabil să îl îndeplinească. Singura cale prin care poate să ajungă la neprihănire este credinţa. Prin credinţă, el poate să-l aducă lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în contul celui păcătos. Neprihănirea lui Hristos este primită în locul greşelii omului, iar Dumnezeu primeşte sufletul încrezător şi pocăit, îl iartă, îl îndreptăţeşte şi îl tratează ca şi când ar fi neprihănit şi îl iubeşte aşa cum îl iubeşte pe Fiul Său.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, 2012, p. 318
Când lucrează în viaţa creştinului, credinţa în Isus Hristos este mult mai mult decât un consimţământ intelectual, mai mult decât doar o recunoaştere a anumitor realităţi legate de viaţa şi moartea lui Hristos. Credinţa adevărată în Isus Hristos înseamnă a-L recunoaşte ca Mântuitor, ca înlocuitor, Garant şi Domn. Înseamnă a alege felul Său de a trăi. Înseamnă a ne încrede în El şi a căuta, prin credinţă, să trăim în conformitate cu poruncile Sale.
Cum poţi învăţa să accepţi personal acest adevăr minunat?
Marţi, 24 octombrie – Prin harul Său
4. Ce spune Pavel în Romani 3:24? Ce înseamnă că „răscumpărarea este în Hristos Isus”?
Expresia „a fi socotit neprihănit” care apare în acest text, provine din cuvântul grecesc dikaioo, care poate să însemne „făcut, declarat sau considerat neprihănit sau drept”. Cuvântul provine din aceeaşi rădăcină ca dikoiosyne, „neprihănire, dreptate”, şi dikaioma, „cerinţă dreaptă”. Prin urmare, între „a fi socotit neprihănit” şi „a fi îndreptăţit” există o legătură strânsă, care nu reiese întotdeauna clar din diferitele traduceri. Noi suntem „socotiţi neprihăniţi” în sensul că Dumnezeu declară că suntem fără vină, „drepţi”, suntem „îndreptăţiţi”.
Înainte să fie socotit neprihănit, omul este „prihănit” – întinat, pătat, vinovat – şi, ca urmare, nu poate fi acceptat de Dumnezeu. După aceea, el este privit ca fiind „ne-prihănit” – nepătat, curat, fără vină – şi poate fi acceptat de Dumnezeu.
Lucrul acesta se întâmplă numai prin harul lui Dumnezeu. Har înseamnă „favoare”. Este un act de har ca un păcătos care vine la Dumnezeu pentru mântuire să fie considerat, sau declarat neprihănit. Este o favoare nemeritată; cel care crede este îndreptăţit fără vreun merit propriu, fără vreo justifica re pe care să o aducă înaintea lui Dumnezeu, în afara neputinţei lui totale. Păcătosul este socotit neprihănit prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, prin răscumpărarea pe care Isus o oferă ca înlocuitor şi Garant al celui păcătos.
Îndreptăţirea este prezentată în Romani ca un act punctual, care are loc într-un moment anume în timp. Iniţial, cel păcătos este vinovat şi neacceptat, iar după îndreptăţire, el este socotit neprihănit şi acceptat.
Cel care este în Hristos priveşte la îndreptăţire ca la un fapt care a avut loc atunci când L-a cunoscut pe Hristos şi L-a recunoscut ca Mântuitor al său. În Romani 5:1, „fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi” înseamnă, literal, „după ce am fost îndreptăţiţi”.
Desigur, dacă păcătosul îndreptăţit ar cădea şi după aceea s-ar întoarce la Hristos, ar trebui să fie îndreptăţit din nou. De asemenea, dacă spunem că reconsacrarea este o experienţă zilnică, atunci şi îndreptăţirea poate să fie considerată o experienţă repetitivă.
Dacă vestea mântuirii este atât de bună, ce îi reţine pe oameni să o primească? Personal, cum te bucuri de această veste bună?
Miercuri, 25 octombrie – Neprihănirea lui Hristos
În Romani 3:25, Pavel continuă să explice în ce constă vestea bună a mântuirii. El foloseşte o expresie sofisticată – „jertfă de ispăşire”. Cuvântul grecesc, hilosterion, apare în Noul Testament numai aici şi în Evrei 9:5, unde este tradus prin copacul ispăşirii. Aşa cum este folosit în Romani 3:25, pentru a descrie darul îndreptăţirii şi răscumpărării prin Hristos, „jertfa de ispăşire” pare să reprezinte împlinirea a tot ce a fost simbolizat prin capacul ispăşirii din sanctuarul Vechiului Testament. Aceasta înseamnă prin urmare că Isus, prin moartea Sa, a fost oferit ca mijloc de mântuire şi este înfăţişat ca fiind Dăruitorul ispăşirii. Pe scurt, înseamnă că Dumnezeu a făcut tot ce a fost necesar pentru a ne mântui.
Textul vorbeşte şi despre „trecerea cu vederea a păcatelor”. Noi nu putem fi acceptaţi de Dumnezeu din cauza păcatelor noastre. Şi nu suntem capabili să facem nimic pentru a le anula. Dar Dumnezeu a oferit, prin planul de mântuire, o cale ca păcatele acestea să fie „trecute cu vederea” prin credinţa în sângele lui Hristos.
Expresia „a trece cu vederea” redă cuvântul grecesc paresis, care înseamnă „a trece peste” sau „a trece pe lângă”. Ea nu are sensul de „a ignora”. Dacă păcatele ar fi putut fi ignorate, atunci Hristos n-ar mai fi suferit pedeapsa pentru ele. Prin urmare, oricui crede în sângele Său i se pot „trece cu vederea” păcatele, deoarece Hristos a murit deja pentru el (1 Corinteni 15:3).
5. Citeşte Romani 3:6,27. Care este ideea exprimată de Pavel aici?
Vestea bună pe care Pavei era nerăbdător să o împărtăşească este că „neprihănirea Lui [Dumnezeu]” se află la dispoziţia oamenilor şi că ne este dată nu pentru faptele sau meritele noastre, ci prin credinţa în Domnul Isus şi în ceea ce a făcut El pentru noi. Datorită crucii de pe Golgota, Dumnezeu poate să-i declare neprihăniţi pe păcătoşi şi totuşi să rămână drept şi corect în faţa universului. Satana nu mai poate să-şi ridice degetul acuzator împotriva lui Dumnezeu, pentru că Cerul a adus jertfa supremă. Satana îl acuzase pe Dumnezeu că îi cerea neamului omenesc mai mult decât era dispus să-i ofere. Crucea respinge acuzaţia aceasta.
Poate că Satana s-a aşteptat ca Dumnezeu să-i distrugă pe primii oameni după ce au păcătuit. Dar El L-a trimis pe Fiul Său ca să îi mântuiască. Ce ne spune faptul acesta despre caracterul Său? Ce impact ar trebui să aibă cunoaşterea caracterului Său asupra vieţii noastre? Ce schimbări vei face în comportamentul tău ca urmare a înţelegerii acestui fapt?
Joi, 26 octombrie – Fără faptele Legii
În contextul istoric în care a scris, Pavel s-a referit în Romani 3:28 la lege în sensul general de sistem iudaic. Iudeul, cu oricâtă scrupulozitate ar fi trăit sub sistemul acesta, nu putea fi socotit neprihănit dacă nu-L primea pe Isus ca Mesia.
Versetul acesta încheie demonstraţia lui Pavel că legea credinţei exclude lauda de sine. Dacă ar fi îndreptăţit prin faptele sale, omul ar avea cu ce să se laude. Însă, fiind îndreptăţit pentru că a crezut în Domnul Isus, meritul îi revine evident lui Dumnezeu, Cel care l-a îndreptăţit.
Iată ce răspuns dă Ellen G. White la întrebarea: „Ce este îndreptăţirea prin credinţă?” Ea a scris: „Este lucrarea lui Dumnezeu care coboară în ţărână slava omenească şi face pentru om lucrarea pe care el nu are puterea să o facă singur.” – Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, ed. 2007, p. 404
Faptele Legii nu pot ispăşi păcatele făcute. Îndreptăţirea nu poate fi câştigată. Ea poate fi primită numai prin credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Hristos. Prin urmare, în acest sens, faptele Legii nu au nicio legătură cu îndreptăţirea. A fi îndreptăţiţi fără fapte înseamnă a fi îndreptăţiţi fără a avea în noi înşine ceva prin care să merităm îndreptăţirea.
Însă mulţi creştini înţeleg şi aplică greşit textul acesta. Ei declară că tot ce trebuie să facem este să credem şi minimalizează importanţa faptelor sau a ascultării, chiar şi a ascultării de Legea morală. Ei interpretează astfel complet greşit vorbele lui Pavel. În Romani şi în celelalte scrieri, Pavel acordă o mare importanţă respectării Legii morale. Isus a procedat la fel şi, de asemenea, Iacov şi Ioan (Matei 19:17; Romani 2:13; Iacov 2:10,11; Apocalipsa 14:12). Ideea lui Pavel este că, deşi ascultarea de Lege nu este mijlocul îndreptăţirii, cel care este îndreptăţit prin credinţă va respecta Legea lui Dumnezeu şi, de fapt, este singurul în stare să respecte Legea prin puterea lui Hristos. Cel nerenăscut, care nu a fost îndreptăţit, nu poate împlini cerinţele Legii.
Ţi-ai justificat vreodată păcatul, folosindu-te de îndreptăţirea prin credinţă? De ce este aceasta o atitudine foarte periculoasă?
Vineri, 27 octombrie – Un gând de încheiere
Studiu suplimentar: Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, cap. „Neprihănirea lui Hristos în Lege” ed. 2012, pp. 211-213; cap. „Veniţi, căutaţi şi găsiţi”, pp. 281-292; cap. „Ascultarea desăvârşită prin Hristos”, pp. 323-324; Parabolele Domnului Hristos, pp. 90-91.
„Deşi Legea nu poate să îndepărteze pedeapsa pentru păcat, ci îi cere păcătosului să îşi plătească toată datoria, Domnul Hristos le-a făgăduit iertare deplină tuturor celor ce se pocăiesc şi cred în harul Său. Dragostea lui Dumnezeu îi este oferită din belşug sufletului care crede şi se pocăieşte.” – Ellen G. White, Solii alese, cartea 1, ed. 2012, p. 322
„Când spune că suntem socotiţi neprihăniţi «fără faptele Legii», apostolul nu se referă la faptele credinţei şi harului; pentru că acela care face astfel de fapte nu crede că este socotit neprihănit prin săvârşirea lor. [Când face aceste fapte ale credinţei], credinciosul caută să fie socotit neprihănit [prin credinţă]. Apostolul înţelege prin «faptele Legii» faptele în care se încred cei care sunt neprihăniţi în ochii lor, de parcă, prin săvârşirea lor, ar fi socotiţi neprihăniţi şi astfel ar fi neprihăniţi pe baza faptelor lor. Cu alte cuvinte, deşi fac binele, ei nu caută neprihănirea, ci nu vor decât să se laude că au căpătat deja neprihănirea prin faptele lor.” – Martin Luther, Commentary on Romans, p. 80
BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND
Biblia: Ezechiel 23-29
1. Când avea să se deschidă gura lui Ezechiel şi să înceteze muţenia sa temporară?
2. Despre cine şi de ce s-a scris că „se învelesc în spaimă”?
3. Cine dădea „leac alinător” în schimbul mărfurilor Tirului?
4. Cui şi de ce i s-a dat ca plată ţara Egiptului?
Profeţi şi regi, capitolul 43
5. Către ce se îndreaptă atenţia conducătorilor, a oamenilor de stat şi a celor ce ocupă poziţii de încredere şi autoritate?
Ştirea misionară video pentru Şcoala de Sabat poate fi descărcată şi vizionată accesând una dintre următoarele adrese de Internet: resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat”) sau YouTube (canalul „Şcoala de Sabat”).
Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!