Plăgile

» 19 - 25 IULIE

De memorat:„Lui Faraon i s-a împietrit inima şi n-a lăsat pe copiii lui Israel să plece, după cum spusese Domnul prin Moise.” Exodul 9:35.

Sabat după-amiază

Un fermier încerca să-șifacă măgarul să se urnească, așa că a luat o ramură groasă și l-a lovit. A vorbit din nou cu măgarul, care a început să se miște. Când cineva l-a întrebat de ce a funcționat această metodă, fermierul a răspuns: „Păi mai întâi trebuie să-l faci atent.”
Lăsând la o parte discuția despre cruzimea față de animale, există un aspect care trebuie subliniat aici, în special în contextul exodului evreilor din Egipt. Moise a primit indicațiile privind ieșirea, așa că a mers la faraon cu faimoasele cuvinte ale lui Dumnezeu, șalach et ami, adică „Lasă pe poporul Meu să plece!”
Faraonul însă nu a vrut să-l lase pe poporul lui Dumnezeu să plece. Scripturile nu explică niciodată clar de ce faraonul s-a opus atât de mult, în ciuda amenințării militare de care se temeau egiptenii că o pot reprezenta evreii (vezi Exodul 1:10). Cel mai probabil, așa cum se întâmplă adesea în cazul sclaviei, motivul a fost pur economic. Israeliții erau o forță de muncă ieftină și, ca atare, faraonul nu dorea să piardă avantajele economice pe care i le ofereau acești sclavi. Prin urmare, avea nevoie să fie puțin împins de la spate, nu numai ca să fie făcut atent, ci și ca să se răzgândească.

Duminică,  20 iulie

Dumnezeu și dumnezei

1. Ce înţelegi din prima confruntare dintre Dumnezeul evreilor și dumnezeii Egiptului, din Exodul 7:8-15?

Confruntările care urmau să aibă loc aveau să fie între Dumnezeul cel viu și „dumnezeii” egipteni. Ceea ce înrăutățea și mai mult lucrurile era faptul că faraonul se considera unul dintre acei dumnezei. Domnul nu a luptat împotriva egiptenilor și nici măcar împotriva Egiptului în sine, ci împotriva zeităților lor (egiptenii venerau peste 1.500 de zei și zeițe). Textul biblic este explicit: „Voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului; Eu, Domnul” (Exodul 12:12). Mai târziu, acest lucru este subliniat din nou, de data aceasta în cadrul relatării ieșirii poporu lui Israel din Egipt: „Și-a împlinit DOMNUL judecățile asupra zeilor lor” (Numeri 33:4, EDCR).
Un exemplu de astfel de judecată asupra zeilor lor este minunea transformării toiagului în șarpe (Exodul 7:9-12). În Egipt, simbolul uraeus, care o înfățișa pe zeița Wadjet, avea forma unei cobre egipte ne gata de atac și reprezenta puterea suverană în Egiptul de Jos. Acest simbol în formă de cobră făcea parte din coroana faraonului, un semn al puterii, divinității, regalității și autorității sale divine, deoarece această zeiță scuipa venin spre dușmanii lui. Egiptenii credeau și că șarpele sa cru avea să-l ghideze pe faraon în viața de apoi.
Când toiagul lui Aaron s-a transformat în șarpe și a mâncat toți ceilalți șerpi din fața faraonului, s-a demonstrat supremația viului Dumnezeu asupra magiei și vrăjitoriei egiptene. Nu numai că emblema puterii faraonului – uraeusul – a fost cucerită, dar Aaron și Moise au ținut-o în mâinile lor (Exodul 7:12,15). Confruntarea inițială a demonstrat puterea și stăpânirea lui Dumnezeu asupra Egiptului. Moise, ca reprezentant al lui Dumnezeu, avea mai multă autoritate și putere decât însuși „zeul” faraon.
Este de asemenea important faptul că egiptenii antici considerau că un zeu-șarpe, Nehebkau („cel care stăpânește spiritele”), era sacru, adorat și venerat. Conform mitologiei lor, acest zeu-șarpe avea o mare putere pentru că a înghițit șapte cobre. Astfel, Dumnezeu le-a transmis egiptenilor că El, nu zeul-șarpe, are puterea și autoritatea suverană. După o confruntare atât de puternică, ei au fost capabili să înțeleagă acest mesaj imediat și clar.

Cum Îi putem permite Domnului să aibă suveranitate asupra oricăruia din tre „zeii” care caută supremaţia în viaţa noastră?

Luni,  21 iulie

Cine a împietrit inima faraonului?

2. Cum înţelegem următoarele texte: Exodul 7:3,13,14,22?

De nouă ori în Exodul, împietrirea inimii faraonului Îi este atribuită lui Dumnezeu (Exodul 4:21; 7:3; 9:12; 10:1,20,27; 11:10; 14:4,8; a se ve dea și Romani 9:17,18). De alte nouă ori se spune că faraonul și-a împietrit propria inimă (Exodul 7:13,14,22; 8:15,19,32; 9:7,34,35).
Cine a împietrit totuși inima faraonului? Dumnezeu sau el însuși? Este important faptul că, în istoria celor zece plăgi din Exodul, la fiecare dintre primele cinci plăgi, faraonul a fost cel care și-a împietrit inima. El a inițiat împietrirea propriei inimi. Începând cu a șasea plagă însă, textul biblic afirmă că Dumnezeu i-a împietrit inima faraonului (Exodul 9:12). Toate acestea înseamnă că Dumnezeu a întărit sau a adâncit propria alegere a faraonului, acțiunea lui voluntară, așa cum îi spusese lui Moise că avea să facă (Exodul 4:21).
Cu alte cuvinte, Dumnezeu a trimis catastrofe pentru a-l ajuta pe faraon să se pocăiască și pentru a-l elibera de întunericul și de rătăcirea din mintea lui. Dumnezeu nu a creat un rău nou în inima faraonului, ci pur și simplu l-a lăsat pe faraon în seama propriilor sale impulsuri ticăloase. L-a lăsat fără harul constrângător al lui Dumnezeu și astfel l-a abandonat propriei sale răutăți (vezi Romani 1:24-32). Faraonul avea liber-arbitru – putea să aleagă să fie de partea lui Dumnezeu sau împotriva Lui – și a decis să fie împotriva Lui.
Lecțiile sunt evidente. Ni s-a dat capacitatea de a alege între corect și greșit, bine și rău, ascultare și neascultare. Începând cu Lucifer în cer, continuând cu Adam și Eva în Eden, cu faraonul în Egipt și ajungând până la noi astăzi, oriunde ne-am afla, alegem fie viața, fie moartea (Deuteronomul 30:19).
O analogie: imaginează-ți o rază de soare care atinge untul și argila. Untul se topește, dar argila se întărește. Căldura soarelui este aceeași în ambele cazuri, dar există două reacții diferite la căldură și două rezultate diferite. Efectul depinde de material. În cazul faraonului, se poate spune că efectul depindea de atitudinea inimii sale față de Dumnezeu și de poporul Său.

Ce alegeri libere vei face mâine sau în perioada următoare? Dacă știi care este alegerea corectă, cum te pregătești pentru ea?

Marți, 22 iulie

Primele trei plăgi

Cele zece plăgi din Egipt nu erau îndreptate împotriva poporului egiptean, ci împotriva zeilor lor. Fiecare urgie a țintit cel puțin unul dintre zei.

3. Cum s-au întâmplat nenorocirile din Exodul 7:14 – 8:19?

Dumnezeu îi spusese lui Moise că dialogul cu faraonul avea să fie dificil, aproape imposibil (Exodul 7:14). Cu toate acestea, Dumnezeu dorea să Se descopere faraonului și egiptenilor, așa că a decis să comunice cu ei într-un mod pe care aceștia puteau să-l înțeleagă. Dar și evreii ar fi beneficiat de pe urma acestei confruntări, deoarece ar fi aflat mai multe despre Dumnezeul lor.
Prima catastrofă a fost îndreptată împotriva lui Hapi, zeul Nilului (Exodul 7:17-25). Viața în Egipt depindea întru totul de fluviul Nil. Unde era apă, acolo era viață. Apa era sursa vieții, așa că și-au inventat pr priul zeu, Hapi, și i se închinau lui ca dătător de viață.
Bineînțeles că numai Dumnezeul cel viu este Sursa vieții, Creatorul tuturor lucrurilor, inclusiv al apei și alimentelor (Geneza 1:1,2,20-22; Psalmii 104:27,28; 136:25; Ioan 11:25; 14:6). Transformarea apei în sân ge simbolizează transformarea vieții în moarte. Hapi n-a putut ocroti viața. Aceasta este posibilă doar prin puterea Domnului.
Dumnezeu îi mai oferă apoi o șansă faraonului. De data aceasta zeița broască, Heket, este înfruntată direct (Exodul 8:1-15). În loc de viață, Nilul produce broaște, de care egiptenii se tem și pe care le detestă. Vor să scape de ele. Momentul precis în care a fost îndepărtată această plagă a demonstrat că puterea lui Dumnezeu se afla și în spatele acestei plăgi.
A treia urgie are cea mai scurtă descriere (Exodul 8:16-19). Tipul de insectă (ebr. kinnim) nu este clar (țânțari, căpușe, păduchi?). Era în dreptată împotriva zeului Geb, zeul egiptean al pământului. Din țărâna pământului (ecouri ale istoriei biblice a creației), Dumnezeu a făcut să apară țânțari/păduchi, care s-au răspândit în tot ținutul. Incapabili să reproducă acest miracol (numai Dumnezeu poate crea viață), vrăjitorii au declarat: „Aici este degetul lui Dumnezeu” (Exodul 8:19). Cu toate acestea, faraonul a refuzat în continuare să acționeze.

Gândește-te cât de împietrită era inima faraonului! Respingerea repetată a îndemnului divin nu a făcut decât să înrăutăţească situaţia. Ce învăţ perso nal despre respingerea constantă a îndemnurilor Domnului?

Miercuri,  23 iulie

Muște, vite și bube

4. Ce ne învaţă relatarea din Exodul 8:20 – 9:12 despre faptul că, oricât de mari ar fi manifestările puterii și gloriei lui Dumnezeu, oamenii au în con tinuare libertatea de a-L respinge?
Zeul egiptean Uatchit era zeul-muscă și zeul bălților și al mlaștinilor. Zeul Khepri (al soarelui care răsare, al creației și al renașterii) era reprezentat cu cap de scarabeu. Acești „dumnezei” au fost învinși de Domnul. În acest fragment (Exodul 8:20-24), în timp ce egiptenii sufereau, evreii erau protejați. De fapt, nicio altă plagă nu i-a mai afectat. Din nou, toate acestea au fost o încercare din partea lui Dumnezeu de a-i face cunoscut faraonului că „[El], Domnul, [este] în mijlocul ținutului acestuia” (Exodul 8:22). Așa a ajuns faraonul să înceapă să negocieze. Fără îndoială, presiunea creștea. El era dispus să-i permită poporului Israel să se închine Dumnezeului său și să Îi aducă jertfe, dar numai pe teritoriul Egiptului (Exodul 8:25). Condițiile lui nu puteau fi îndeplinite, deoarece unele animale erau considerate sacre în Egipt, iar sacrificarea lor ar fi dus la violențe împotriva evreilor. Și nu acesta era planul lui Dumnezeu pentru Israel.
Între timp, următoarea plagă (Exodul 9:1-7) cade asupra animalelor. Hathor, zeița egipteană a iubirii și a protecției, era reprezentată cu cap de vacă. Un zeu-taur, Apis, era și el foarte popular și foarte apreciat în Egiptul antic. Astfel, în această a cincea urgie, au fost învinse alte zeități principale, atunci când animalele egiptenilor au murit.
A șasea plagă (Exodul 9:8-12), înfrângerea totală a lui Isis, zeița medicinei, a vrăjitoriei și a înțelepciunii, este evidentă. De asemenea, vedem înfrângerea unor zeități precum Sekhmet (zeița războiului și a epidemiilor) și Imhotep (zeul medicinei și al vindecării). Ele sunt incapabile să își protejeze propriii adoratori. În mod ironic, acum chiar și vrăjitorii sunt atât de afectați încât nu se pot înfățișa la curte, ceea ce arată că sunt neputincioși în fața Creatorului cerului și al pământului.
Pentru prima dată în episodul celor zece urgii, un text spune că „Domnul a împietrit inima lui Faraon” (Exodul 9:12). Oricât de derutantă ar putea fi această propoziție, atunci când este înțeleasă în context, ea dezvăluie din nou că Domnul ne va lăsa să culegem consecințele propriei noastre respingeri continue a Lui.

Problema faraonului nu era de natură intelectuală; avea destule dovezi raţionale. El avea o problemă a inimii. Ce ne spune acest lucru despre mo tivul pentru care trebuie să ne păzim inima?

Joi,  24 iulie

Grindină, lăcuste și întuneric

5. Cât de eficiente sunt plăgile din Exodul 9:13 – 10:29 pentru a-l face pe fara on să se răzgândească?
Nut era zeița egipteană a cerului și a raiului, adesea descrisă drept cea care controla ce se întâmpla sub cer și pe pământ. Osiris era zeul recolte lor și al fertilității. În Biblie, grindina este adesea asociată cu judecata lui Dumnezeu (Isaia 28:2,17; Ezechiel 13:11-13). În timpul acestei plăgi, cei care își pun la adăpost bunurile nu sunt afectați (Exodul 9:20,21). Toată lumea e acum pusă la probă: dacă să creadă sau să nu creadă cuvântul lui Dumnezeu și să acționeze în consecință. Dumnezeu anunță că scopul pentru care îl lasă pe faraon în viață este ca întregul pământ să Îl cunoas că pe El (Exodul 9:16). Faraonul mărturisește acum că păcătuise, dar se răzgândește mai târziu.
Zeul egiptean al furtunii, războiului și dezordinii se chema Seth. Îm preună cu Isis, erau zeii agriculturii. Șu era zeul atmosferei. Serapis personifica măreția divină, fertilitatea, vindecarea și viața de apoi. Niciunul dintre zeii egipteni nu putea opri judecățile lui Dumnezeu (Exodul 10:4-20), deoarece idolii nu sunt nimic (Isaia 44:9,10,12-17). Slujitorii faraonului l-au îndemnat să lase poporul Israel să plece, dar faraonul a refuzat din nou. Dar a propus un compromis, pe care Moise l-a respins, pe bună dreptate, deoarece femeile și copiii sunt o parte vitală și inseparabilă a închinării și a comunității de credință.
În cele din urmă i-a venit rândul lui Ra, principalul zeu egiptean, zeul-soare. Thoth era zeul lunii. Niciunul n-a fost capabil să dea lumină. Faraonul a încercat din nou să negocieze, dar în zadar. Egiptul a fost lovit de o perioadă de întuneric de trei zile, dar acolo unde locuiau israeliții era lumină. Separarea nu putea fi mai spectaculoasă.
Dar, indiferent de loviturile pe care națiunea sa le primea, faraonul era hotărât să riposteze și să nu cedeze. Deși nu îi cunoaștem motivele mai profunde, este posibil ca la un moment dat să fi devenit doar o chestiune de mândrie. Indiferent cât de puternice erau dovezile, indiferent cât de evident era ceea ce se întâmpla (până și propriii slujitori au încer cat să îi deschidă ochii – citește Exodul 10:7) și indiferent de faptul că alegerea corectă era clară, după o scurtă ezitare faraonul tot a refuzat să se supună voinței lui Dumnezeu și să lase poporul să plece. Ce exemplu dramatic al cuvintelor: „Mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii” (Proverbele 16:18)!

Vineri,  25 iulie

Un gând de încheiere

„Poporul lui Dumnezeu a fost lăsat să guste din cruzimea nimicitoare a egiptenilor ca să nu mai poată fi înșelat cu privire la influența degradantă a idolatriei. În felul cum S-a purtat cu faraonul, Domnul Și-a manifestat ura față de idolatrie și hotărârea de a pedepsi cruzimea și apă sarea. […] Nu s-a recurs la nicio putere supranaturală pentru a împietri inima faraonului. Dumnezeu i-a dat acestuia dovada cea mai izbitoare a puterii divine, dar monarhul a refuzat cu încăpățânare să ia în seamă lumina. Fiecare manifestare a puterii infinite pe care o respingea îl făcea și mai hotărât în răzvrătirea lui. Sămânța revoltei, pe care a semănat-o când a respins prima minune, a rodit” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 268).
„La egipteni, soarele și luna erau obiecte ale închinării; în acest întuneric misterios, atât poporul, cât și zeii lui erau loviți deopotrivă de puterea care luase în apărare cauza sclavilor. Cu toate acestea, oricât de groaznică a fost, această judecată era o dovadă a înțelegerii lui Dumnezeu și nedorinței Lui de a distruge. El voia să-i dea poporului timp pentru gândire și pocăință, înainte de a aduce asupra lui ultima și cea mai teribilă dintre plăgi” (Patriarhi și profeți, p. 272).

Zilnic: Exodul 38 – Leviticul 4; Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 30

1. Ce erau săpate ca niște peceți cu nume?
2. Care a fost ordinea montării elementelor chivotului în sanctuar?
3. Cum se prezenta Domnului grâul în dar ca jertfă de mâncare?
4. Ce anume, ca lege veșnică, nu trebuia să se mănânce cu niciun chip?
5. Cum trebuie să alerge creștinul care se apropie mai mult de ţintă?