Apostazie și mijlocire

» 6 - 12 SEPTEMBRIE

De memorat: „Moise s-a întors la Domnul şi a zis: «Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Şi-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci şterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!»” Exodul 32:31,32.

Sabat după-amiază

Moise lipsise din tabăra lui Israel doar 40 de zile și ce s-a întâmplat? Poporul lui Dumnezeu se îndepărtase de El și se închinase unui idol fă cut de mâini omenești – vițelul de aur. După atâtea semne, experiențe și mari minuni, cum au putut israeliții să facă așa ceva?
Ar putea exista multe răspunsuri și probabil fiecare dintre ele conține un pic de adevăr. Oare poporul nu a înțeles cine era Dumnezeu cu adevărat? Sau experiențele extraordinare cu El au fost umbrite de dorințe carnale și păcătoase? Nu apreciau ei ceea ce Dumnezeu făcuse pentru ei, ci considerau că toate li se cuveneau? A fost înțelegerea lor întunecată de preocupările cotidiene și de vechea lor gândire păcătoasă? Erau pur și simplu nerecunoscători pentru faptele de îndurare ale lui Dumnezeu în favoarea lor? Sau le uitaseră (Psalmii 106:13,21-23)? Sau ar putea fi totul pus pe seama conducerii deficitare a lui Aaron? „Domnul, de asemenea, era foarte mâniat și pe Aaron, așa încât voia să-l piardă” (Deuteronomul 9:20).
Indiferent de motivele acestei teribile apostazii, ce lecții putem extrage din ea, nu numai despre păcătoșenia umană, ci și despre iubirea plină de har a lui Dumnezeu pentru oameni, în ciuda păcătoșeniei lor?

Duminică,  7 septembrie

Conducere dezastruoasă

Dumnezeu l-a chemat pe Moise să petreacă timp cu El. Poate că pentru Moise 40 de zile și 40 de nopți a fost o perioadă scurtă, dar pentru israeliți a părut lungă, prea lungă. Liderul lor vizibil era absent. Au ajuns dezorientați, nerăbdători, temători și nesiguri. Doreau să aibă un zeu vizibil care să îi conducă, să aibă „zeii” pe care îi văzuseră toată viața lor în Egiptul idolatru.

1. Studiază Exodul 32:1-6. Cum a fost posibil ca Aaron să greșească atât de tare în conducerea sa?

Aaron nu s-a ridicat la înălțimea ocaziei. El nu a reușit să profite de moment și să facă ceea ce era corect. În loc să se încreadă în Domnul, el a cedat în fața majorității. Poporul a cerut inimaginabilul: „Haide, fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră” (Exodul 32:1), iar el a fost de acord.
Oamenii au dat de bunăvoie aur pentru a face idolul, iar Aaron nu nu mai că nu i-a oprit, ba chiar i-a invitat să doneze. Apoi a luat parte la modelarea acestui dumnezeu fals. După aceea, poporul a declarat: „Israele, iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului” (Exodul 32:4). Ce păcătoși, răi și mărginiți au fost! Tocmai făcuseră acest idol și apoi au declarat că el, idolul, îi eliberase. Nu este uimitor cum dorințele păcătoa se ne pot perverti gândirea și acțiunile? Oamenii își celebrează propriile creații, iar umanitatea și moralitatea lor se degradează pe parcurs.
„O criză de felul acesta cerea un bărbat ferm, hotărât și cu un curaj neclintit; un bărbat care să țină la onoarea lui Dumnezeu mai mult decât la simpatia din partea poporului, la siguranța personală și chiar la viață în sine. Dar actualul conducător al lui Israel nu era de felul acesta. Aaron s-a împotrivit foarte puțin poporului, iar timiditatea și șovăiala lui în momentul critic nu au făcut decât să-i îndârjească și mai mult pe israeliți în hotărârea lor. Tumultul creștea. O nebunie oarbă, irațională, părea că pune stăpânire pe mulțime. Au fost unii care au rămas credincioși legământului lor cu Dumnezeu, dar cea mai mare parte a poporului s-a unit în apostazie. […] Aaron se temea pentru propria siguranță. În loc să ia în mod nobil atitudine în apărarea onoarei lui Dumnezeu, el a cedat cerințelor mulțimii” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 316, 317).

Cum a fost posibil ca Aaron, un lider, să fie atât de slab? Cum ar fi putut Aaron să-și justifice în inimă faptele sale teribile?

Luni,  8 septembrie

Idolatrie și rău

2. Citește Exodul 32:6. Unde a dus rapid idolatria? Vezi și Psalmii 115:4–8; 135:15-18; Isaia 44:9,10.

Vițelul de aur semăna cu zeul-taur egiptean Apis sau cu zeița-vacă Hathor. Era o călcare flagrantă a primei și a celei de-a doua porunci (Exodul 20:3-6). Situația nu putea rămâne nepedepsită, deoarece rupea în mod vădit relația cu Domnul cel viu. În loc să se închine Creatorului lor, israeliții se închinau propriei lor creații, care nu putea vedea, auzi, mirosi, vorbi, purta de grijă, iubi sau conduce.
Ordinea creației era inversată: în loc să înțeleagă că ei fuseseră creați, chiar după chipul lui Dumnezeu, acum ei au fost cei care și-au făcut un dumnezeu, dar nici măcar după chipul lor – ceea ce ar fi fost deja cât se poate de rău –, ci după chipul unui animal. Acesta era dumnezeul căruia doreau să îi slujească? În felul acesta păcătuiseră mult împotriva Domnului (Isaia 31:7; 42:17).

3. Cum reflectă apostazia cu viţelul de aur ceea ce este scris în Romani 1:22-27?

Idolatria neagă conceptul teologic că Dumnezeu este Dumnezeu și omul este om. Idolatria Îl înjosește pe Dumnezeu (Eclesiastul 5:2) și distruge legătura cu El. Fie că este flagrantă, pe față, fie că este ceva ascuns, în inimă, idolatria distruge rapid relația noastră cu Domnul și duce la o cădere morală. Nu este de mirare că textul vorbește despre ceea ce au fă cut a doua zi: după ce au adus jertfe idolului, au început apoi să petreacă – ceea ce Ellen G. White a descris ca „o imitare a sărbătorilor idolatre” (Patriarhi și profeți, p. 320).
Oamenii sunt genii când vine vorba de a-și crea propriii idoli. Își creează propriii dumnezei, ceea ce este deja destul de rău, dar apoi merg și le și slujesc. Creatorul este înlocuit cu lucruri care, mai devreme sau mai târziu, duc la degenerare morală.

Cum se închină oamenii de astăzi creaţiei în locul Creatorului?

Marți, 9 septembrie

„S-a stricat”

4. Potrivit Exodul 32:7,8, de ce l-a trimis Dumnezeu pe Moise înapoi în tabăra poporului Israel?

Prin faptul că au apelat la un idol, israeliții erau pe cale să se despartă de adevăratul Dumnezeu, de Acela care îi eliberase din Egipt. Domnul le-a atribuit vina direct lor, spunând că s-au „stricat” (Exodul 32:7) – până într-acolo încât au atribuit acestei statui meritul de a-i fi eliberat din Egipt. Ce contradicție directă cu ceea ce le spusese Dumnezeu (Exodul 20:2)! Această negare a prezenței și a faptelor mărețe ale lui Dumnezeu era o chestiune gravă. Gândirea și sentimentele lor erau distorsionate și complet corupte.
În viziunea profetului Ezechiel, idolatria era în centrul tuturor necazurilor poporului lui Dumnezeu, de la ea pornind toate celelalte păcate (vezi, de exemplu, Ezechiel 8:1-18; 20:1-44; 22:1-12). Ne întrebăm adesea de ce credincioșii antici erau atât de naivi și incorigibili atunci când se angajau în închinarea la diferiți idoli creați de oameni. Suntem foarte si guri că noi nu am face niciodată așa ceva. Dar suntem cu adevărat feriți de idoli? Idolii de astăzi pot avea forme diferite, însă sunt la fel de atrăgători. Un idol este ceva ce Îl înlocuiește pe Dumnezeu și, chiar dacă știm că n este bine, tot ne închinăm la el, adesea în mod repetat. Acesta ne acaparează imaginația, sentimentele, timpul și mintea mai mult decât Dumnezeu. Poate chiar să ne înrobească gândirea. De fapt, devenim ceea ce privim și nu ne vom ridica mai sus decât acel „dumnezeu” căruia îi slujim.
Dacă Dumnezeu nu este în centrul vieții tale, atunci alți dumnezei Îi vor lua locul. Dacă nu ne bucurăm de Domnul și nu cultivăm prezența Lui vie, ne vom bucura de altceva sau de altcineva și ne vom dedica viața acelei ființe sau acelui lucru. Ceea ce Îl înlocuiește pe Domnul Hristos poate avea diferite înfățișări: mândrie, egocentrism, bani, putere, sex, mâncare, TV, droguri, alcool, gânduri necurate, pornografie, plăceri, muncă, sport, familie, jocuri video, filme, cumpărături, idei, politică, muzică, poziție socială, titluri, note și așa mai departe. Lista e nesfârșită. Suntem foarte creativi și inventivi în această privință. Putem transforma într-un idol orice este bun, frumos și plin de sens. Idolatria este extrem de periculoasă deoarece ne transformă personalitatea, modul de gândire, sentimentele și viața socială. Ne schimbă identitatea și înlocuiește relațiile personale autentice cu interacțiuni goale și în cele din urmă lipsite de sens, care, în final, nu ne pot salva.

Miercuri,  10 septembrie

Mânia îndreptăţită a lui Dumnezeu

5. Aprofundează Exodul 32:9-29. Care a fost reacţia lui Moise la ameninţarea lui Dumnezeu că distruge poporul Israel?

În timp ce Moise se afla încă pe muntele Sinai, Dumnezeu a spus că avea să-i distrugă pe răzvrătiți și să facă din urmașii lui Moise o națiune mare. Dar Moise nu voia așa ceva. În schimb, L-a implorat pe Domnul, arătând că israeliții nu erau poporul lui Moise – erau poporul lui Dumnezeu. Nu el, Moise, îi scosese din Egipt, ci Dumnezeu, prin acțiunile Sale mărețe. Astfel Moise L-a implorat pe Dumnezeu, evidențiind promisiunile fă cute de El strămoșilor. Moise acționa cu adevărat ca un mijlocitor între Dumnezeu și omenire.
După ce „Domnul S-a lăsat de răul pe care spusese că vrea să-l facă poporului Său” (Exodul 32:14), Moise s-a întors la israeliți. Nu există nicio consemnare – spre deosebire de Exodul 34:29,30 – că fața lui ar fi strălucit de prezența Domnului. Probabil că pe față i se citea mânia.
„Și, pe când se apropia de tabără, a văzut vițelul și jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână și le-a sfărâmat de piciorul muntelui” (Exodul 32:19). Spargerea tablelor care conțineau Decalogul era un semn exterior al încălcării conținutului acestora. Dumnezeu l-a mustrat pe Moise pentru acest lucru, dar mai târziu i-a poruncit să cioplească două table pentru a înlocui „tablele dintâi, pe care le-ai sfărâ mat” (Deuteronomul 10:2). Dumnezeu Însuși avea să rescrie poruncile.
Moise l-a mustrat aspru pe Aaron pentru că a cedat la cererile poporului. „Ce ți-a făcut poporul acesta, de ai adus asupra lui un păcat atât de mare?” (Exodul 32:21). Aaron a încercat să-și scuze fărădelegea: (1) dând vina pe alții și (2) prin vrăjitorie: „L-am aruncat [aurul] în foc și din el a ieșit vițelul acesta” (Exodul 32:24). Ceea ce înrăutățea lucrurile era faptul că Aaron însuși fusese foarte onorat de Dumnezeu, primind multe privilegii, printre care și faptul că a urcat pe munte cu Moise, Nadab și Abihu și cei 70 de bătrâni (Exodul 24:1).
Ce ironie sumbră! Pretinzând că a avut loc o minune, Aaron a vrut să-și păcălească fratele (de remarcat cum un păcat duce la altul; în acest caz, idolatria la minciună). Moise însă nu s-a lăsat păcălit, deoarece a văzut cât de sălbatic se comportase poporul. Consecințele negative erau evidente, iar Moise a trebuit să oprească imediat rebeliunea.

Ce ar trebui să ne înveţe această istorisire despre puterea rugăciunii de mijlocire? Pentru cine ar trebui să te rogi chiar acum?

Joi,  11 septembrie

Mijlocire

6. Cât de departe a mers Moise în rugăciunea sa de mijlocire pentru păcătoși, din Exodul 32:30-32?

Din cauza revoltei, în tabăra israelită s-au întâmplat lucruri îngrozi toare, inclusiv moartea multor oameni (Exodul 32:28). A doua zi, Moise le-a spus: „Ați făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la Domnul: poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru” (Exodul 32:30). „Moise s-a întors la Domnul și a zis: «Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Și-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!” (Exodul 32:31,32).
Nu este de mirare că Moise este considerat un simbol al lui Hristos! Datorită rugăciunii sale de mijlocire pentru păcătoși și a dorinței lui de a-și da propria viață pentru ei, el a reflectat cu siguranță ceea ce Hristos avea să facă pentru noi toți. Ce compasiune exemplară pentru păcătoși! El și-a demonstrat devotamentul total față de Domnul și dragostea Sa jertfitoare pentru oameni. Cartea Exodul nu precizează cât timp a stat Moise cu Domnul pe munte de data aceasta, dar cartea Deuteronomul dezvăluie că a stat pe Sinai 40 de zile (vezi Deuteronomul 9:18).
În Exodul 32:32, cuvântul tradus prin „a ierta” provine dintr-un verb al cărui sens de bază este „a duce” sau „a purta”, la fel ca în Isaia 53:4, care spune (despre Isus): „Totuși El suferințele noastre le-a purtat.” Este același verb tradus prin „iartă”, în Exodul 32:32, și „a purtat”, în Isaia 53:4. Ce imagine puternică a procesului de mântuire și de iertare și a prețului plătit de Dumnezeu să ne salveze! Într-adevăr, Moise Îi cerea Domnului să „poarte” păcatul poporului, ceea ce, bineînțeles, El a făcut la Golgota mii de ani mai târziu. Exodul 32:32 arată nu numai ideea de ispășire substitutivă, ci și cine este înlocuitorul: Dumnezeu Însuși.
Acest text arată cum se obține iertarea. Dumnezeu, prin Hristos, ne-a purtat păcatele, singura cale prin care ne puteau fi iertate. Ce expresie sugestivă a planului de mântuire și ce demonstrație pentru noi și pentru univers a prețului pe care Dumnezeu l-a plătit pentru a ne salva!

Moise Îi cere lui Dumnezeu Însuși să poarte păcatele poporului, iar în cele din urmă, prin Domnul Isus, El face întocmai acest lucru. Cum putem concepe cu mintea acest adevăr uimitor?

Vineri,  12 septembrie

Un gând de încheiere

Studiul din această săptămână pune un accent special pe ceea ce face Dumnezeu în credincioși. Domnul poate face în noi „nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). Nu ar trebui să ne concentrăm asupra noastră și nici să ne satisfacem dorințele personale, deoarece acest lucru duce la idolatrie. În schimb, atenția noastră ar trebui să fie asupra lui Dumnezeu și a puterii Sale. El dă forța care duce la o viață nouă și biruitoare (Filipeni 4:13; Iuda 1:24,25).
„Iubirea, nu mai puțin decât dreptatea, cerea ca judecata să fie aplicată pentru acest păcat. Dumnezeu este atât Ocrotitorul, cât și Suveranul poporului Său. El îi elimină pe cei ce sunt neclintiți în răzvrătirea lor, ca să nu-i ducă și pe alții la ruină. Cruțând viața lui Cain, Dumnezeu a demonstrat universului care avea să fie rezultatul îngăduirii ca păcatul să rămână nepedepsit. Influența exercitată de Cain asupra urmașilor lui, din cauza vieții și a învățăturii sale, a dus la o așa stare de corupție, în cât se cerea nimicirea întregii lumi printr-un potop. […] Cu cât trăiau mai mult, cu atât oamenii deveneau mai corupți. Tot așa a fost și în ca zul apostaziei de la Sinai. Dacă pedeapsa nu ar fi fost aplicată imediat celor vinovați, aceleași rezultate s-ar fi văzut din nou” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 325).

Zilnic: Numeri 20 – 26; Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 37

1. 1. Cine, cu ce ocazie și cu ce preț a zis: „Ascultați, răzvrătiților!”?
   2. Câte întrebări ia pus măgărița lui Balaam?
   3. Despre cine a spus Balaam că este cel dintâi dintre neamuri?
   4. Cine au fost cei care au slujit poporului ca pildă?
   5. Ce nu îl putea face pe Pavel să își reţină cuvintele pe care Dumnezeu i le dăduse?