Uniunea Europeană a împlinit 60 de ani

6 mai 2017 • din Blog, Externe

Se așteaptă ca premierul Marii Britanii să declanșeze oficial procedurile pentru Brexit. În acest context, liderii celor 27 de state rămase au sărbătorit 60 de ani de la înfiinţarea Uniunii printr-o „reînnoire a jurămintelor”, tot acolo unde ele au fost depuse prima dată de către cei șase părinţi fondatori, la Roma.

Acum 10 ani s-au sărbătorit 50 de ani de la semnarea, la Roma, a tratatului de formare a Uniunii Europene, însă ocaziei i-a fost acordată destul de puţină importanţă. Era un an destul de bun pentru Uniune – 2007 –, dacă ne gândim la ce probleme aveau să vină. O declaraţie scurtă, de trei capitole, realizată în numele statelor membre, a fost semnată la Berlin de reprezentanţii a doar trei instituţii – Parlamentul European, Consiliul UE și Comisia Comunităţilor Europene. Prin comparaţie, festivităţile de anul acesta nu reprezintă doar un efort politic inedit, ci și un efort de îmbunătăţire a imaginii. Așa poate fi interpretată „descinderea” șefilor de state UE la Vatican, unde papa Francisc le-a ţinut o predică despre rostul instituţiei pe care încearcă să o reanimeze la această venerabilă vârstă.

De ce vizita la Vatican?

Știrea cum că, disperaţi fiind că nu mai știu ce și cum să scoată cămașa cu Uniunea, șefii de state și-au luat care cum bilete la Roma pentru a căuta o soluţie divină de la papă, devenit un fel de oracol, se bazează pe declaraţiile pe care le-a făcut premierul Maltei, Joseph Muscat, un catolic prea entuziasmat de faptul că întâlnirea cu papa va avea loc în intervalul în care Malta, ţară catolică, deţine președinţia rotativă a Consiliului European. La o întâlnire despre migraţie în UE, din luna februarie, Muscat a declarat că liderii UE „caută idei” despre cum să gestioneze criza imigranţilor și că „este evidentă lipsa unui leadership internaţional” pentru a rezolva criza. Papa Francisc, în schimb, este în viziunea premierului maltez „cel mai înalt lider mondial care are capacităţile și viziunea de a spune lucruri care transcend banalităţile politice”, motiv pentru care „perspectiva sa va fi extrem de importantă pentru viitorul Europei”.

De fapt, ideea a tot ce s-a întâmplat în acest weekend a fost ca liderii de state să se rupă de crizele ultimului deceniu „și poate chiar să redescopere un sentiment de aspiraţie și optimism”, scrie NY Times. Având în vedere că doar 36% dintre europeni mai au încredere în UE, este vital ca într-un fel sau altul liderii să le insufle o speranţă veritabilă. „Să crezi într-o reînnoire a fascinaţiei pentru UE înseamnă să crezi într-un remediu miraculos”, spunea un alt diplomat european. Și ce poate fi mai folositor în acest scop decât ca papa să binecuvânteze această reînnoită determinare pentru continuarea proiectului european chiar și după tragedia ieșirii Marii Britanii, la 60 de ani după ce Papa Pius al XII-lea a făcut același lucru? Să fi încercat reproducerea evenimentului de acum 60 de ani, minus vizitarea Vaticanului, ar fi transmis mai degrabă un semnal greșit, nu doar atât gazdei și altor șefi de state dornici să facă această vizită, ci și cetăţenilor europeni, care ar fi văzut din nou o comunitate de lideri dezbinaţi.

De altfel nu este ca și cum liderii europeni așteptau să vadă ce va spune papa, pentru ca în funcţie de asta să își modifice propriul mesaj. Textul declaraţiei a fost pregătit cu mult timp înainte și a trecut prin mai multe ciorne, astfel încât toate comentariile făcute de liderii statelor membre să fie satisfăcute pentru ca documentul să fie aprobat și să poată fi semnat în aceeași sală în care a fost semnat Tratatul de la Roma, Sala Regală a Palatului Apostolic din Vatican. Pe lângă aceasta, liderii puteau deja să bănuiască ce le va spune Francisc, care a rostit mesaje similare și în timpul vizitei la Parlamentul European în 2014, cât și la recenta acceptare a Premiului Charlemagne, un premiu acordat anual contributorilor la unitatea europeană.

Visul lui Francisc

Nu de puţine ori, Francisc a fost critic la adresa răspunsurilor legislative pe care lideriii UE le-au avut în condiţii de criză. Nu doar o dată a spus despre instituţiile UE că sunt „bătrâne”, „infertile”, „irelevante”. De data aceasta însă, papa s-a concentrat mai mult pe speranţa reușitei proiectului european tocmai prin întoarcerea în timp, la fundaţiile care au fost puse pe 25 martie 1957 de către Belgia, Franţa, Germania, Olanda, Italia și Luxemburg, și anume „solidaritate concretă, deschidere spre lume, deschidere spre viitor, urmărirea păcii și dezvoltării, punerea omului în centru”. Acum 10 ani, papa Benedict a criticat faptul că declaraţia semnată în 2007 nu a inclus nicio menţiune despre creștinism, însă acum nu doar că papa Francisc nu face nicio menţiune asupra acestui lucru, dar rostește un mesaj eminamente umanist, care se traduce prin „puneţi-l pe om în centru”, și nu prin „puneţi-L pe Dumnezeu în centru”, așa cum poate ar fi fost de așteptat de la capul unei biserici mondiale.

Menţiunile religioase făcute de papă sunt scurte și se referă la faptul că creștinismul poate contracara eficient teorismul și alte forme de extremism, prin umplerea vacuumului de valori al prezentului cu „patrimoniul idealurilor și valorilor spirituale” europene, care ar trebui promovat din nou cu pasiune și vigoare. Fără creștinism, valorile occidentale ale demnităţii, libertăţii și dreptăţii „s-ar dovedi în mare măsură de neînţeles”, a continuat Pontiful. În rest, Europa trebuie să își redescopere solidaritatea „pentru că aici stă speranţa pentru viitor”, iar asta înseamnă conștientizarea faptului că este vorba de „un singur trup” și, atunci când suferă unul, suferă toţi. Totodată, solidaritatea este „cel mai eficient antidot la formele moderne de populism”, doar că aceasta trebuie să fie exprimată prin acţiuni concrete și pași care „să ne apropie de vecinii noștri, indiferent de situaţia în care se găsesc”. Uniunea poate fi revigorată dacă „omul este centrul și inima instituţiilor ei”, dar pentru aceasta trebuie să asculte vocile care spun că instituţiile europene s-au rupt de oameni, că sunt „distante și nu acordă atenţie diferitelor sensibilităţi care au ieșit la iveală în Uniune”. Iar prin afirmarea „centralităţii omului”, Francisc spune că se poate recupera și spiritul familiei europene, „în care fiecare contribuie liber la casă, în conformitate cu propriile abilităţi și daruri”. Papa i-a încurajat pe lideri să nu cadă pradă fricii și să se închidă în „forme false de securitate”. Uniunea Europeană trebuie să arate deschidere către lume și să fie capabilă de dialog pe toate nivelurile, „între statele membre, între instituţii și cetăţeni și cu numeroșii imigranţi care apar pe malurile Uniunii”. Papa a concluzionat spunându-le liderilor că sunt „chemaţi să cresteze drumul unui nou umanism european, făcut din idealuri și acţiuni concrete”, iar asta înseamnă „să nu vă fie frică să luaţi decizii practice, capabile să rezolve problemele reale ale oamenilor și să treacă testul timpului”.

În mai multe cuvinte, Francisc nu a făcut decât să repete visul său de altă dată: „Visez la o Europă tânără, încă capabilă să fie mamă, o mamă care are viaţă pentru că respectă viaţa și oferă speranţă pentru viaţă. Visez la o Europă care are grijă de copii, care oferă ajutor frăţesc săracilor și acelor noi veniţi care caută să fie acceptaţi pentru că au pierdut totul și au nevoie de adăpost. Visez la o Europă care este atentă și are grijă de infirmi și de bătrâni, în loc să îi dea la o parte ca fiind nefolositori. Visez la o Europă unde să fii imigrant nu este o crimă, ci o chemare la respectarea demnităţii fiecărei persoane. Visez la o Europă unde tinerii respiră aerul curat al onestităţii, unde iubesc frumuseţea culturii și a vieţii simple, nestricată de nevoile de nestăvilit ale consumerismului, unde se căsătoresc și fac copii pentru că este o responsabilitate și o bucurie, nu o problemă din cauza instabilităţii pe piaţa muncii. Visez la o Europă a familiilor, cu politici cu adevărat eficiente, concentrate pe feţe și nu pe numere, pe rata fertilităţii și nu pe rata consumului. Visez la o Europă care promovează și protejează drepturile tuturor, fără să își neglijeze datoriile faţă de toţi. Visez la o Europă în care nu se va spune că ultima sa utopie a fost angajamentul pentru respectarea drepturilor omului”.

Visând în viteze diferite

O altă menţiune importantă făcută de Francisc are directă legătură cu Carta Albă a Viitorului Europei, care expune cinci scenarii pentru continuarea proiectului european, dintre care varianta cu multiple viteze sau cercuri concentrice a fost imediat promovată la o întâlnire a „nucleului dur” al UE, Franţa, Germania, Italia, Spania. Este o abordare nouă care prefigurează un viitor destul de șocant pentru UE, în special pentru ţările din cel mai îndepărtat cerc de centru. Ţările de la Vișegrad au respins virulent acest scenariu, la fel ca România sau Croaţia, din frica de instituţionalizare a unei marginalizări pe care deja o suferim în UE, ceea ce va avea un impact negativ și în plan economic, dar și cel al securităţii. Noua Declaraţie, semnată în acest weekend de toate cele 27 de state membre rămase, consfinţește acest scenariu, deși pentru sensibilitatea Poloniei exprimarea a fost schimbată, astfel încât acum se vorbește despre „ritmuri și intensităţi diferite unde este cazul”, în loc de „viteze”, ritmuri acoperite cu multă vorbărie despre „destinul comun”, „aceeași direcţie”, „indivizibilitatea Uniunii” etc.

Ce înseamnă aceasta practic? Încă nu se știe, dar conform Declaraţiei, statele membre vor lucra împreună „la nivelul la care se face diferenţa reală, fie la nivel de UE, la nivel naţional, regional sau local, în spiritul încrederii și cooperării loiale, atât între statele membre, cât și între ele și instituţiile UE, în acord cu principiul subsidiarităţii”, un principiu de funcţionare despre care se vorbește și în tratatul din 1957, dar care nici până acum nu este clar cum a fost aplicat și cum va fi aplicat. Acest principiu social este unul cu o istorie gri în Biserica Catolică și este sprijinit de actualul papă în următorul sens: „Este nevoie de un leadership politic care evită să apeleze la emoţii pentru a primi acceptul, ci, în loc, în spiritul solidarităţii și al subsidiarităţii, adoptă politici care pot face ca Uniunea să se dezvolte armonios ca un tot unitar”, ca rezultat al faptului că „aceia care aleargă mai repede pot da o mână de ajutor celor mai înceţi, iar cei cărora li se pare grea alergare pot ţinti să îi ajungă pe ceilalţi care sunt cap de linie”.

Este o realitate practică pe care o trăim deja, afirmă specialiștii, iar de la acest moment, în care se schimbă foaia cu „mai multă Europă” care ne-a pus în faţa multiplelor crize și nemulţumiri de astăzi, printre care și tragedia Brexitului, se pare că o asemenea flexibilitate ar putea fi bine-venită. Astăzi, cele 27 de state membre rămase fac parte din piaţa comună, 26 fac parte din uniunea bancară, 21 din Schengen, alte 21 din NATO, iar 19 din zona euro. Apoi, pe continentul european sunt 48 de ţări, multe dintre ele aspirând la un tip de relaţie specială cu clubul celor 27. În altă ordine de idei, puţine dintre cele 27 mai vor aprofundarea integrării politice și economice după Brexit, în unele punându-se chiar problema ieșirii din UE. Din aceste motive, specialiștii de la The Economist, de exemplu, sunt de părere că este nevoie de o reinventare creativă a proiectului european, iar cea mai evidentă idee este renunţarea la modelul rigid de „mărime universală” și adoptarea flexibilităţii crescute a unei reţele. Este un scenariu care a fost propus de mai multe ori în istorie, de raportul Tindemans în 1975, de Edouard Balladur, atunci premier al Franţei, în 1994, de doi politicieni germani, printre care actualul ministru de finanţe, Wolfgang Schäuble, tot în același an, de fostul ministru german de externe, Joschka Fischer, în 2000, și chiar și de președintele Jacques Chirac. Însă întotdeauna a fost favorizat refrenul „mai multă Europă” sau, în cel mai rău caz, „ne descurcăm ca până acum”. Noua Declaraţie de la Roma devine astfel prima acceptare asumată a realităţii că unele ţări sunt făcute din lut, iar altele din fier și că metamorfozarea primelor în ultimele nu poate fi decât superficială, iar imixtiunea dintre ele – parţială, cât angrenajul să fie funcţional.

Sursa: semneletimpului.ro / articol de ELIZA VLĂDESCU