Blog

Unitate în/sau diversitate?

14 ianuarie 2018 • din Blog

La 500 de ani de la protestul lui Luther, Biserica Catolică și cea Luterană au semnat un act care consfinţește reunirea celor două biserici. Papa Francisc devine liderul spiritual al bisericii unite.
În următoarele luni, alte biserici protestante și neoprotestante sunt așteptate să semneze același document, unindu-se cu biserica-mamă. Negocierile cu Biserica Ortodoxă continuă, dar se înmulţesc indiciile că un acord poate fi atins în următorul an. Astfel, după 500 de ani de schismă, biserica creștină se reîntregește. Rana este, în sfârșit, vindecată.

Evident, enunţul cu care debutează articolul este doar un exerciţiu al imaginaţiei. Totuși scenariul acesta vizează practic evenimentul (sau șirul de evenimente) pe care îl așteaptă o majoritate a populaţiei creștine. Incertitudinea nu este legată de „dacă”, ci de „când”. Ba, chiar mai mult, mulţi au sentimentul că un eveniment care ar trebui să urmeze în mod natural este tergiversat fără rost.

Astăzi, când beneficiile cooperării au fost demonstrate în economie (prin tratate de liber schimb, prin instituţii financiare globale și fuziuni de corporaţii) și în politică (prin federaţii, suprastructuri de securitate și alianţe strategice), astăzi, când graniţele au căzut și barierele de comunicare și de transport sunt aproape inexistente, astăzi, când conștientizăm că cel mai bine ne putem ocupa de protejarea casei noastre, singurei noastre case, Pământul, doar punând umăr lângă umăr, de ce să ne separe încă istorii religioase, vechi de sute de ani, și nemulţumirile, întemeiate sau nu, ale unui călugăr? Oricum, protestul lui Luther a fost folosit și în interes politic, pentru a provoca independenţa de episcopul de Roma. Astăzi politica s-a schimbat, am trecut de acea etapă a istoriei în care credeam că doar interesele regionale pot să aducă beneficii personale. Astăzi știm că împreună suntem mai puternici, mai bogaţi, mai stabili, pentru că sub unitate nu mai există oponenţi și, deci, nu mai poate fi conflict.

„Într-o perioadă dificilă a bisericii, Martin Luther a încercat să remedieze o situaţie complexă, dar din cauza unei varietăţi de motive, inclusiv presiunea politică, mișcarea lui de reformă a declanșat o ruptură a bisericii. Dar intuiţia lui Luther nu a fost total greșită, deoarece biserica este chemată să fie semper reformanda (într-o continuă reformă, n.r.).” (Papa Francisc, înaintea întâlnirii ecumenice din Suedia, 31 octombrie 2016)

În 1999, după mulţi ani de dialog, a fost semnată o declaraţie comună despre îndreptăţirea prin credinţă, prin care se afirma că luteranii și catolicii cred că neprihănirea și mântuirea sunt daruri din partea lui Dumnezeu, care nu pot fi dobândite prin efort personal, prin fapte. După traversarea de către Biserica Catolică a acestui obstacol imens, s-a deschis cu atât mai mult calea reconcilierii. În 2013, Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creștine și Federaţia Mondială a Bisericilor Luterane au publicat un document comun, numit «De la conflict la comuniune», în care se afirma că «Luther nu a avut nicio intenţie de a stabili o nouă biserică, ci a fost exponentul unei mai largi dorinţe pentru reformă din cadrul bisericii».

În ultimii 50 de ani, bisericile au înţeles, cu greu, că enoriașii lor nu mai vor rupturi, nu mai vor separări pe criterii religioase. Familii mixte, catolici și protestanţi, vor să împartă sacramentele sub același acoperiș. Destulă condamnare, destul conflict, destulă ură, destul război.

De fapt, toate aceste mișcări de coagulare, în economie și în politică în special, au început între cele două războaie mondiale și au fost puternic accelerate după al Doilea Război Mondial, ca o ultimă soluţie pentru evitarea în viitor a altor conflicte asemănătoare. Și, în loc ca să conducă parada unităţii, religia se lasă așteptată, aflându-se printre codași – ceea ce produce suficientă confuzie, mai ales că Însuși Hristos și-a dorit ca ucenicii Săi să fie una și, în consecinţă, biserica să fie unită.[1] Tocmai cu acest gând se ruga Iisus: între voi să nu fie lupte, pentru că „orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăși este pustiită și orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăși nu poate dăinui”[2]. Doar unitatea va putea duce Evanghelia până la capătul pământului, apoi, așa cum a promis, El se va întoarce să ne ia. Unitatea devine astfel o măsură atât a stării spirituale a bisericii, cât și a apropierii escatonului.

„Bineînţeles, lipsa împărtășaniei oficiată în comun va arăta că nu suntem încă uniţi, va scoate la iveală că rana este încă deschisă. (…) Sper din toată inima că sărbătorirea comună a celor 500 de ani de la Reformă să ne dea curaj să fim mai deciși, mai rapizi, să fim mai creativi în a aborda ideile care încă ne separă, cu o puternică emfază pe acel aspect pe care oamenii îl simt în lipsa unităţii: împărtășania.” (Rev. Martin Junge, secretar general, Federaţia Mondială a Bisericilor Luterane)

De altfel protestantismul vechi (luteran, reformat, prezbiterian, metodist etc.) aproape că a dispărut, majoritatea membrilor figurând doar în registrele bisericii, în timp ce mulţi dintre ei se declară nereligioși.[3] Prin nordul Europei mai ales, unele biserici au devenit săli de sport, restaurante sau, în unele cazuri, locuri de adunare pentru alte culte sau chiar religii. Roadele unei rupturi neavenite se arată acum, după 500 de ani, și cu siguranţă că, dacă această segregare nu ar fi avut loc, biserica ar fi fost mai puternică acum. În dialogul complex între părţile aflate în procesul reconcilierii, protestanţii sunt cei care par să aibă discursul mai determinat în favoarea unităţii. În contextul slăbirii influenţei bisericilor protestante se consideră, probabil, că o astfel de unire cu o biserică (catolică) aflată în evidentă ascensiune de imagine ar da un suflu nou și în sânul protestantismului tradiţional. Pe deasupra, pare că acum este în sfârșit momentul oportun ca toate aceste conflicte să se încheie, spre binele tuturor, iar biserica să își recapete unitatea pierdută, grăbind astfel mult așteptata coborâre pe pământ a lui Hristos.

„Iisus Hristos ne cheamă să fim ambasadori ai reconcilierii, să folosim pietrele nu ca să aruncăm cu ele unul în altul, ci ca să construim poduri, pentru ca, astfel, să fim mai aproape unul de altul. Să construim case unde ne putem întâlni împreună și mese – da, mese – unde putem să ne împărtășim cu pâinea și vinul, prin prezenţa lui Iisus Hristos, care nu ne-a părăsit niciodată și care ne cheamă să ne unim pentru ca lumea să creadă.” (Rev. Martin Junge, cu ocazia întâlnirii ecumenice din Suedia, 31 octombrie 2016)

Să schimbăm unghiul

În primul rând, în toată această discuţie, unitatea este descrisă ca binele suprem, ţelul cel mai înalt, fără de care favoarea lui Dumnezeu nu are cum să se manifeste asupra muritorilor. Dar este oare unitatea virtutea absolută, supremă? Sau există o întrebare care îi califică legitimitatea, și anume: În ce scop ne unim, ne unim să facem ce? Și pentru a ilustra importanţa acestei întrebări, voi încerca să dau niște exemple grosolane: cât de legitimă și virtuoasă este unirea unei bande care vrea să jefuiască o bancă sau a unei găști ca să violeze o fată, sau a oricărui alt grup de răufăcători care și-au pus în gând să se unească ca să facă nelegiuiri. Știm cu toţii că unirea în scopuri criminale este un factor agravant și în niciun caz nu ușurează osânda, ci o amplifică. Niciun judecător nu va privi cu indulgenţă o unire a unor inși pentru a comite fărădelegi. Bine, bine, dar ce sens are să discutăm despre unirea unor biserici creștine în acești termeni?

Înainte de a răspunde la această întrebare, să privim către un prototip al unei astfel de uniri. Este vorba de relatarea din Geneza, capitolul 11, care prezintă tentativa eșuată a construcţiei Turnului Babel. Pasajul ne confirmă că „tot pământul avea o singură limbă și aceleași cuvinte” și, unindu-se, oamenii au ales o câmpie în care să zidească „o cetate și un turn al cărui vârf să atingă cerul și să își facă un nume, ca să nu mai fie împrăștiaţi pe toată faţa pământului”[4]. Istoria se termină destul de repede și brusc, atunci când Dumnezeu Se „pogoară la ei” pentru a le încurca limbile, fapt care produce segregare și apoi împrăștierea pe tot pământul. Îmi aduc și acum aminte că, atunci când am citit prima dată acest pasaj am fost consternat de intervenţia lui Dumnezeu, care îmi părea total nejustificată. De asemenea, îmi aduc aminte că, în mod reflex, mi-a apărut în minte întrebarea: Dar ce rău au făcut, de a hotărât Dumnezeu să le strice proiectul? Cheia înţelegerii pasajului din Geneza stă în faptul că binele este mai important decât unitatea.

De fapt, binele îi condiţionează justeţea, o legitimizează. De aceea citarea parţială a rugăciunii lui Iisus, din Evanghelia lui Ioan, capitolul 17, în care suntem îndemnaţi „să fim una”, nu este de mare folos, dacă nu este expus întregul verset: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine și Eu, în Tine, ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” [5] Unitatea în Dumnezeu, adică unitatea avându-L ca sursă și iniţiator pe Dumnezeu, este cea dorită de Hristos, iar unitatea în afara Lui va fi tratată asemenea celei planificate pentru a zidi Turnul Babel. Păcatul constructorilor turnului a fost că au încercat să construiască o societatea a omului („să ne facem un nume”), din care Dumnezeu să fie ostracizat, exilat în sferele Lui înalte și înlocuit cu omul („un turn al cărui vârf să atingă cerul”). Au crezut că pretenţia lui Dumnezeu de a fi suveran, de a-Și impune autoritatea și condiţiile este negociabilă, că omul poate fi măsura binelui și a răului. Din păcate, istoria este plină de astfel de încercări de a produce omul-dumnezeu, încercări asupra cărora nu este locul să ne oprim acum.

Să revenim la întrebarea al cărui răspuns l-am amânat mai sus, reformulând-o de această dată: Cum ar putea ca o unificare a unor confesiuni creștine să fie făcută pentru a comite fărădelegi (fără-de-legi)? Ecumenismul are un singur cusur, însă acela este atât de mare încât eclipsează toate aspectele lui pozitive. Și acest cusur este exact omul-dumnezeu. Pe scurt, o definiţie mai puţin academică (însă esenţial corectă) a ecumenismului ar putea fi următoarea: liderii părţilor divizate, în numele unei mult dorite unităţi, se întâlnesc să negocieze niște doctrine, niște învăţături (în cazul nostru: neprihănirea prin credinţă, rolul Scripturii, rolul bisericii în interpretarea Scripturii, raportarea la sfinţi și la Fecioara Maria etc.), cu scopul de a reconcilia niște părţi divizate de acestea. Altfel spus, niște oameni, chiar dacă importanţi, se adună pentru a stabili ce este important și ce nu din Cuvântul lui Dumnezeu, ce se dă la o parte și ce rămâne dintre învăţăturile lăsate de Hristos, iar acelea care rămân cum trebuie înţelese ca să fie de folos unităţii, care astfel devine binele suprem. Așadar cine este cel mai mare? Cel care formulează o lege sau cel care o alterează, o clasifică sau chiar o anulează? Cine decide? Dumnezeu sau omul-dumnezeu? Se poate realiza o unitate creștină fără(-)de(-)legile lui Dumnezeu? Și, dacă da, este ea de folos sufletelor?

„Vizita papei Francisc în Lund aduce din nou în mintea tuturor faptul că papa este o figură centrală, mai mult ca oricând altcândva în istorie. Papa nu este doar episcopul de Roma, el este Păstorul Universal, capul de jure și de facto al creștinismului. Dacă nu era așa, nu ar fi fost invitat la Lund. Într-adevăr întâlnirea de la Lund ar fi fost de neconceput fără prezenţa Papei… Pentru noi, catolicii, rupturile din cadrul creștinismului rămân o povară care ne obosește. Să fim clari: schisma este cel mai rău păcat dintre toate, și existenţa ei cu siguranţă ne supără pe toţi, pentru simplul fapt că nu poate fi spre binele sufletelor oamenilor” (Alexander Lucie-Smith , preot catolic și editor consultant la Catholic Herald).

Să învăţăm din istorie

Unitatea creștină nu ar fi o noutate, nu este ceva ce am încerca acum pentru prima dată, trăind emoţiile unui nou început, ale necunoscutului. Până la Marea Schismă, biserica a fost una. Apoi cele două blocuri monolitice, Estul ortodox și Vestul catolic, au avut puţine de împărţit, dar au abuzat din belșug de puterea pe care, împreună cu puterea statală, o aveau asupra poporului. În special abuzurile Vestului catolic sunt atât de notorii și de dureroase, că nu este cazul să le detaliem din nou aici. Plecând de la vechiul proverb românesc: „Unde-i unul nu-i putere, unde-s doi puterea crește”, putem în mod onest, bazându-ne pe logica elementară și pe legile progresiilor matematice, să construim și corolarele lui: „Unde-s mai mulţi puterea crește și mai mult” și „unde-s aproape toţi, e dictatură”. Iar aceste corolare sunt confirmate de istoria umană, atât în cazul sistemelor religioase, cât și în cazul celor seculare. Nu cunosc niciun caz, nici măcar unul, în care o entitate, o instituţie, un for să fi primit putere absolută și să nu fi abuzat de ea. Iar puterea unei entităţi este direct proporţională cu mulţimea celor care o susţin. Există o diferenţă esenţială între cooperare, care este de cele mai multe ori benefică, și unitate, care în cele mai multe cazuri creează concentrări de putere periculoase.

Odată cu reforma lui Martin Luther, Europa a ieșit din Evul Mediu (Întunecat). A fost primul pas spre libertatea de a-ţi urma convingerile religioase, care a stat la baza tuturor celorlalte libertăţi pe care le avem astăzi. Lumea așa cum o știm noi azi este rodul acestui curaj al reformatorilor de a se dezice de omul-dumnezeu și a se întoarce la singura autoritate legitimă, cea a lui Hristos. Fără reforma lui, și a celor care l-au urmat, este onest să concluzionăm că am fi putut fi astăzi torturaţi și omorâţi într-un beci al bisericii, pentru simplul fapt că deţinem o Biblie în casă și, cu atât mai mult, pentru că o citim.

Vrem să știm cum va arăta un creștinism în care va fi unitate absolută? Să ne uităm în istorie, să ne uităm și să învăţăm. Doar unitatea în Hristos, pe care o avea biserica apostolică, a funcţionat. Îndată ce biserica a ieșit din catacombe și a primit legitimitate și apoi putere, spiritul de toleranţă s-a risipit. Astăzi bisericile au toleranţă pentru că nu au putere, dar o unire a creștinismului ar schimba radical situaţia. Cum s-ar raporta figurile politice la o instituţie care ar avea adeziunea a 2,5 miliarde (adică o treime) din locuitorii planetei? Și nu o oarecare treime, ci aceea care produce peste 65% din PIB-ul global![6]
Vom crede în mod naiv și nejustificat că, totuși, de astă dată vom răsturna toate regulile politicii confirmate de experienţa anterioară? Suntem dispuși să jucăm împotriva unor evidenţe statistice atât de crud de nefavorabile? Și, dacă da, ce se va întâmpla cu cei care vor comite „cel mai rău păcat dintre toate”, și anume să nu fie de acord cu o unitate construită pe fundamente injuste? Deja auzim ecouri din trecut, repetate astăzi: „Păstorul Universal”, „capul creștinismului”. Eu știam că aceste prerogative sunt doar ale lui Hristos. Să ne întoarcem iar la Evul Mediu? Ferească Dumnezeu!


NOTE
[1] „ «Mă rog ca toţi să fie una» (Ioan 17:21).
[2] „Matei 12:25.”
[3] „Vezi «Religion in Europe», en.wikipedia.org”.
[4] „Geneza 11:1,4.”
[5] „Ioan 17,21”.
[6] „Vezi «List of countries by GDP (nominal)», en.wikipedia.org”.


Sursă: semneletimpului.ro

Ultimele studii biblice

Revenirea Domnului nostru Isus Hristos
STUDIUL 13 » 23 IUNIE – 29 IUNIE
Babilonul şi Armaghedonul
STUDIUL 12 » 16 IUNIE – 22 IUNIE
Sigiliul lui Dumnezeu sau semnul fiarei
STUDIUL 11 » 9 IUNIE – 15 IUNIE
Statele Unite şi Babilonul
STUDIUL 10 » 2 IUNIE – 8 IUNIE
Amăgirile din timpul sfârşitului
STUDIUL 9 » 26 MAI – 1 IUNIE
Închinaţi-vă Creatorului!
STUDIUL 8 » 19 MAI – 25 MAI
Mica Apocalipsă – Matei 24 şi 25
STUDIUL 7 » 12 MAI – 18 MAI
Încumetarea de a schimba Legea
STUDIUL 6 » 5 MAI – 11 MAI
Hristos în sanctuarul ceresc
STUDIUL 5 » 28 APRILIE - 4 MAI
Mântuirea şi timpul sfârşitului
STUDIUL 4 » 21 APRILIE - 27 APRILIE
Isus şi cartea Apocalipsa
STUDIUL 3 » 14 APRILIE – 20 APRILIE
Daniel şi timpul sfârşitului
STUDIUL 2 » 7 APRILIE - 13 APRILIE
Conflictul cosmic
STUDIUL 1 » 31 MARTIE - 6 APRILIE

Mai multe studii