Blog

Reunificarea luteranilor cu catolicii – o chestiune de timp și de răbdare

9 decembrie 2017 • din Blog

Se spune că de la dragoste la ură este un singur pas. De la ură la dragoste însă, nu prea numără nimeni. Împlinirea a 500 de ani de la începutul divorţului dramatic al lui Luther de Biserica Catolică este un prilej istoric pentru a rememora pașii parcurși de cele două biserici pe drumul unei reconcilieri neîmplinite încă.

Vaticanul a găzduit recent o întâlnire între papa Francisc și o delegaţie ecumenică din partea Bisericii Luterane Evanghelice din Germania, condusă de episcopul Heinrich Bedford-Strohm, președintele Consiliului Bisericii Evanghelice din Germania. Prezenţi la întrunire au fost și cardinalul catolic Kurt Koch, un veteran al dialogului ecumenic, actualmente președinte al Conciliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creștine, și cardinalul Reinhard Marx, președintele Conferinţei Episcopilor Catolici Germani.

Într-o declaraţie publică plină de căldură, episcopul luteran i-a mărturisit papei că, „din postura de surori și fraţi în Hristos, vă suntem recunoscători pentru direcţia clară pe care aţi trasat-o”, subliniind că liderul Bisericii Catolice a „atins o coardă nouă a bunătăţii și a milei pentru toţi oamenii”. Bedford-Strohm și-a extins aprecierea, lansându-i papei invitaţia de a vizita Germania. La rândul lui, cardinalul Marx a evidenţiat importanţa istorică a acestei invitaţii și și-a exprimat „speranţa ferventă”, după cum nota publicaţia iezuită America Magazine, ca papa să poată onora invitaţia.

Deși papa nu a răspuns pe loc invitaţiei, cei de la America Magazine se așteaptă ca pontiful să aibă o atitudine favorabilă vizitei, mai ales că în octombrie anul trecut a participat deja la o ceremonie comună, catolico-luterană, de comemorare a Reformei, la Lund (Suedia). Ceremonia comună oficiată la Lund, în octombrie 2016, este considerată un pas istoric în construirea unei perspective noi asupra trecutului tumultuos al relaţiei dintre catolici și luterani. În urma acestei ceremonii, papa Francisc și episcopul luteran Munib Younan, președintele Federaţiei Luterane Mondiale (fondate chiar la Lund), au semnat o declaraţie comună prin care își asumau responsabilitatea de a lucra pentru restaurarea comuniunii dintre catolici și luterani.

Tânjim ca rana pe care a suferit-o Trupul lui Hristos să fie vindecată”, au declarat liderii după semnarea declaraţiei comune. „Acesta este scopul eforturilor noastre ecumenice, care ne dorim să avanseze și prin reînnoirea angajamentului nostru faţă de dialogul teologic.” În declaraţia lor, liderii celor două biserici au recunoscut că deopotrivă „luteranii și catolicii au rănit unitatea vizibilă a bisericii”, evidenţia CruxNow, un site catolic american. „Diferenţele teologice au fost însoţite de prejudecată și conflicte, iar religia a fost instrumentalizată în scopuri politice”, mai spune documentul. „Astăzi, auzim porunca lui Dumnezeu de a lăsa deoparte orice conflict. Recunoaștem că suntem eliberaţi prin har pentru a ne îndrepta spre comuniunea la care Dumnezeu ne cheamă neîncetat.”

Cu doar câteva săptămâni înaintea acestei declaraţii comune, papa Francisc semnala deschiderea sa către continuarea drumului ecumenic. La începutul lunii octombrie, peste o mie de pelerini luterani, cei mai mulţi de origine germană, au sosit la Vatican pentru a pregăti comemorarea a 500 de ani de la începutul Reformei. În cadrul unui discurs susţinut în prezenţa musafirilor luterani, papa și-a încurajat ascultătorii să caute unitatea în generozitate, spunând că, „atunci când căutăm să îi ajutăm pe cei mai nevoiași, experimentăm realitatea faptului că deja suntem uniţi: mila lui Dumnezeu este aceea care ne strânge laolaltă”. În aceeași cuvântare, papa a spus și că atât credincioșii catolici, cât și cei luterani fac parte din același trup al lui Hristos. „Avem mai multe lucruri în comun decât lucruri care ne despart, a spus suveranul pontif, lansând apelul ca toţi credincioșii să „continue cu încredere pe drumul ecumenic, fiindcă știm că, dincolo de multele întrebări deschise care încă ne separă, noi suntem deja uniţi.”

La această cea mai recentă întâlnire, în Germania, papa s-a rezumat la o reiterare a mesajului său ecumenic, afirmând că „este timpul ca protestanţii și catolicii să avanseze în căutarea lor după unitate”. Papa Francisc a subliniat necesitatea de a se descoperi rădăcinile comune ale catolicilor și protestanţilor pentru a se depăși divizarea tragică rezultată în urma intenţiei vechilor reformatori de a înnoi biserica. „Redescoperirea surselor comune de credinţă, întărirea memoriei în rugăciune, colaborarea concretă la răspândirea Evangheliei și slujirea fraţilor și surorilor noastre sunt modalităţi de a acţiona mai rapid pe drumul nostru” a declarat pontiful. „Să privim trecutul fără ranchiună, ci după voia lui Hristos și în comuniune cu El”, a mai spus Francisc.

Emoţie și diplomaţie bisericească, printre rânduri

Privind doar la aceste cele mai recente trei evenimente-reper în dialogul ecumenic dintre catolici și luterani suntem tentaţi să remarcăm înainte de toate încărcătura emoţională a declaraţiilor. Însă aceasta este dublată de o încărcătură de diplomaţie eclesiastică mai dificil de sesizat de către cei care nu sunt familiarizaţi cu procesul prin care a trecut dialogul luterano-catolic până să ajungă aici. Niciuna dintre afirmaţiile liderilor celor două comunităţi creștine nu este formulată circumstanţial, ci folosind cuvinte care transmit o anumită raportare la trecut și viitor. O examinare sumară a discursurilor celor două biserici, corelată cu istoria dialogului dintre ele, demonstrează că ipoteza formulată anterior nu are nimic în comun cu ocultismul conspiraţiilor care însoţesc uneori analizele relaţiilor catolico-luterane.

De pildă, terminologia aleasă pentru descrierea ceremoniei comune de marcare a 500 de ani de la debutul Reformei protestante nu cuprinde cuvântul „sărbătoare”, ci, ambele biserici se referă la eveniment ca la o „comemorare”. „Niciunii nu vedem aici prilejul unei sărbători, ci mai degrabă un timp în care să analizăm cum am putea continua mai departe pe cale”, declara, pentru National Catholic Register, episcopul auxiliar Denis Madden, din Baltimore, copreședinte al grupului de acţiune catolico-luteran format din teologi care au colaborat doi ani pentru a produce documentul ecumenic „Declaraţia pe cale”. Evenimentele vor evita să poarte o notă de „triumfalism luteran”, reitera, citată de aceeași sursă, și rev. Joy Schroeder, pastor în cadrul Bisericii Evanghelice Luterane din America și profesoară la Seminarul Lutheran Trinity, din Columbus (Ohio), membră a comitetului de elaborare a documentului ecumenic. Potrivit acesteia, ceremoniile se vor desfășura în cheia „cinstirii darurilor pe care Luther le-a oferit bisericii, comemorând totodată durerea pe care a provocat-o divizarea”. Pe un astfel de teren comun se pot întâlni Biserica Catolică „apostolică” – pentru care Reforma a fost o rană, așadar niciun motiv de sărbătoare – și Biserica Luterană, pentru care Reforma a fost răbufnirea eliberatoare împotriva corupţiei din sânul Bisericii Catolice istorice, prin urmare un motiv de celebrat.

De asemenea, nu întâmplător papa Francisc aduce în prim-plan „lucrurile în comun” pe care spune că ar trebui să se centreze dialogul ecumenic. Declaraţia lui este, de fapt, o reiterare a angajamentului privind refacerea comuniunii prin evidenţierea doctrinelor comune, asumat începând cu Conciliul Vatican II. Această manieră de restaurare constituie cea mai importantă schimbare în abordarea dialogului ecumenic dinspre Biserica Catolică. Înainte de al Doilea Conciliu de la Vatican, Biserica Catolică definea ecumenismul ca pe ansamblul relaţiilor cu alte grupuri creștine, coordonat în vederea restaurării unităţii cu Biserica Unică, Sfântă, Catolică și Apostolică, care fusese deteriorată chiar de acele grupuri. Codul de Drept Canonic din 1917  delimita clar refacerea acestei unităţi de unitatea falsă, ori promiscuă, care însemna încălcarea vreunei învăţături a Sfintelor Scripturi ori a Tradiţiei (Canonul 1258). Prin urmare, Codul le interzicea credincioșilor să asiste sau să participe în vreun fel la o ceremonie religioasă necatolică. Chiar și în perspectiva unei prezenţe pasive sau pur și simplu fizice, credinciosul trebuia să ceară permisiunea unui episcop înainte să participe la o înmormântare sau la o nuntă necatolică, o condiţie suplimentară fiind aceea ca participarea să nu prezinte vreun pericol de pervertire sau de scandal.

Conciliul de la Vatican (1962-1965), iniţiat de Papa Ioan al XXIII-lea, a mutat accentul de pe răzgândirea grupurilor disidente pe înnoirea internă a Bisericii Catolice, acţiune care avea să constituie, în cuvintele papei, „o invitaţie blândă la a căuta și a găsi acea unitate pentru care Iisus Hristos s-a rugat atât de fierbinte Tatălui din Ceruri”. Astfel, deși continuă să se considere Unica, Sfânta, Catolica și Apostolica Biserică fondată de Hristos Însuși, Biserica Catolică recunoaște astăzi că elemente mântuitoare pot fi găsite și la celelalte biserici. Considerând că acele elemente de adevăr care sălășluiesc în alte biserici creștine sunt daruri care aparţin Bisericii lui Hristos, ele sunt văzute totodată ca forţe care împing spre unitatea catolică (Lumen gentium, 8). În consecinţă, odată cu Conciliul Vatican II, Biserica Catolică a renunţat la abordarea într-o manieră apologetică a celorlalte biserici și a adoptat în schimb o atitudine de dialog, pentru a identifica mai degrabă aspectele comune care ar putea facilita reconcilierea. În acest context deosebit, „rana” care, spunea papa, „trebuie vindecată” este privită mai puţin drept o rană a instituţiei bisericești și mai mult o rană a bisericii spirituale, adică a „Trupului lui Hristos”.

55 de ani de dialog după 500 de ani de despărţire

Dialogul catolic-luteran a început în urmă cu doar 55 de ani și de atunci a trecut prin mai multe faze, fiecare considerată o piatră de hotar în dezbaterea chestiunilor care separă și a celor care apropie cele două biserici. Însă înainte de orice prezentare a acestora, este nevoie de o stabilire mai clară a actorilor participanţi.

Nici de partea Bisericii Catolice, nici de partea Bisericii Luterane nu există unanimitate de opinii în privinţa ecumenismului. Deși minoritari, catolicii tradiţionaliști rămân încă tributari abordării pre-Vatican II asupra ecumenismului. Membrii Societăţii Sfântul Pius al X-lea, exponenţi ai mișcării tradiţionaliste catolice, susţin că învăţătura prezentată în cadrul Conciliului Vatican II a fost „slabă (nu a conţinut definiţii sau condamnări), confuză (nu a folosit terminologie tehnică, scolastică) și partinică (a vrut să atragă necatolicii)”. În consecinţă, susţin membrii societăţii, „această învăţătură vagă și ambiguă, deja liberală prin prisma metodelor ei, avea să fie interpretată într-un mod foarte liberal după Conciliu”. Tradiţionaliștii, de pildă, nu sunt de acord cu noua organizare a mesei catolice, cu ospitalitatea la euharistie (posibilitatea ca atât credincioșii catolici, cât și cei protestanţi să se roage împreună).

În sânul Bisericii Luterane, cei aproximativ 3,4 milioane de luterani membri ai Conciliului Internaţional Luteran au dorit să se delimiteze de cei 74 de milioane de luterani membri ai Federaţiei Mondiale a Luteranilor, precum și de Conferinţa Luterană Evanghelică, identificându-se drept ramură a bisericii care își menţine „angajamentul necondiţionat faţă de Sfintele Scripturi drept Cuvânt inspirat și infailibil al lui Dumnezeu” și care, în consecinţă, nu a acceptat Declaraţia Comună privind Doctrina Îndreptăţirii, pe care Conciliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creștine al Bisericii Catolice l-a semnat împreună cu Federaţia Mondială Luterană, în 1999.

Necuprinsă în niciuna dintre poziţiile de până acum este Biserica Catolică Augustană, anterior cunoscută drept Biserica Catolică Anglo-Luterană, care este o biserică americană ce îmbină crezul Bisericii Luterane cu cel al Bisericii Catolice. Considerând că, de fapt, „luteranismul nu este protestant”, ci că „luteranii sunt catolici occidentali care au fost excomunicaţi fără voia lor din Biserica Romano-Catolică și sunt constrânși de propria lor conștiinţă să se întoarcă la plinătatea Bisericii Catolice de îndată ce circumstanţele o vor permite”. Această biserică unică în spaţiul luterano-catolic a fost fondată în anul 1997, la iniţiativa unor foști membri ai Sinodului Bisericii Luterane din Missouri și numără, potrivit rapoartelor interne, peste 60.000 de membri în 12 ţări.

Iată de ce orice discuţie despre reunificarea celor două biserici trebuie să aibă în vedere bogăţia diversităţii interne a fiecăreia dintre cele două.

Revenind însă la parcursul dialogului ecumenic dintre Biserica Catolică și cea Luterană este interesant de observat că acesta nu a pornit de la punctele teologice nevralgice, care au dat naștere Reformei, ci a evoluat treptat în această direcţie, de-a lungul deceniilor. Deși dialogul axat pe puncte comune a debutat în 1967, imediat după Conciliul Vatican II, abia în 1999 discuţiile au ajuns la analiza doctrinei privind îndreptăţirea, care a constituit un punct focal al activităţii teologice a lui Martin Luther.

Pe 31 octombrie 1999, liderii Bisericii Romano-Catolice și cei ai Bisericilor Luterane își anunţau enoriașii că, după patru decenii de dialog, comunităţile pe care le reprezintă au ajuns la un acord de magnitudine istorică, fără precedent în istoria post-Reformă. Documentul intitulat „Declaraţie comună privind doctrina îndreptăţirii” nu pretindea că cele două biserici sunt întru totul de acord în privinţa teologiei îndreptăţirii, însă clama că s-a ajuns la „un consens în privinţa adevărurilor fundamentale” ale acestei doctrine. Reverendul dr. Ishmael Noko, pe atunci secretar general al Federaţiei Mondiale Luterane, spunea că a fost creată o atmosferă cu totul nouă între luterani și catolici: „De acum suntem gata să ridicăm unele dintre cele mai dificile întrebări, precum cea care privește rolul papei în comunitatea ecumenică”, spunea el.

Pașii către posibil

Cum a fost posibilă o schimbare atât de radicală în atitudinea și discursul instituţional al celor două biserici? În declaraţia semnată de ambele biserici în 1999 se stipulează că, în baza dialogului lor, bisericile semnatare au ajuns la concluzia că adevărurile pe care se bazează doctrinele lor nu mai constituie o ocazie pentru condamnări. Ce le-a putut face să treacă peste condamnările doctrinare formulate reciproc?

Explicaţiile venite pe filieră eclesiastică evidenţiază ca motivaţie primordială voinţa comună a celor două biserici, generată de o „înţelegere mai profundă” la care cele două biserici au ajuns ca urmare a istoriilor lor și ca urmare a „apariţiei lumii moderne”, creditată pentru progresele ei știinţifice și teologice. „Maniera asemănătoare în care ascultăm de cuvântul lui Dumnezeu din Scriptură a dus la o înţelegere mai profundă”, notau reprezentanţii celor două biserici în declaraţia comună privind îndreptăţirea.

Pe filieră istorică, cel de-al Doilea Război Mondial este considerat un catalizator al mișcărilor de cristalizare a unei identităţi creștine comune, utile în activităţile misionare la periferia civilizaţiilor. Profesorul William Hoffman, de la Universitatea din Minnesotta, spunea că, la Conferinţa Misionară Mondială de la Edinburgh, misionarii au mărturisit că „le era greu, ca să nu spunem jenă, să le explice noilor convertiţi numeroasele diferenţe care existau între confesiunile creștine”.

Ce e de așteptat

Drumul celor două biserici în dialogul lor nu a fost unul liniar, așa cum am fi tentaţi să credem. Deși lucrurile păreau să meargă nestingherite în direcţia unităţii, până la declaraţia din 1999, la următoarea rundă de discuţii Biserica Catolică a emis o declaraţie privind însemnătatea bisericii pe care mulţi protestanţi au privit-o ca pe un afront, fiindcă marca importanţa superioară a papalităţii pentru creștinătate. Episcopul Wolfgang Huber, care conducea Conciliul Bisericii Protestante Germane, a răspuns lansând sintagma „ecumenism bazat pe profil”, adică un ecumenism care statuează puternic identitatea părţilor. Astfel că. în 2011, vizita papei Benedict al XVI-lea la Erfurt (unul dintre „cele mai luterane” orașe din Germania) nu a mai fost un pas înainte pentru dialog, ci o recapitulare a poziţiilor, demonstrând limitele dialogului ecumenic, atunci când acesta atentează la doctrine-cheie.

În 2011, papa Benedict emitea avertizări împotriva „noilor forme de creștinism”, acelea care au „o profunzime instituţională redusă”, dar care prin „dinamismul lor misionar” lasă cultele creștine principale în pierdere, „uneori în moduri înfricoșătoare”, iar analiștii au înţeles că se referă la bisericile evanghelice și charismatice care au atras noi membri din rândurile bisericilor istorice, mai ales în ţările în curs de dezvoltare. Un singur pontificat mai târziu, și papa Francisc se roagă împreună cu credincioși aparţinând unei biserici catolice-charismatice. Mai mult, devine primul papă care vizitează o biserică penticostală, care își cere scuze pentru persecuţiile suferite de membrii acestei confesiuni. La fel cum este primul papă care vizitează o biserică evanghelică valdenză și le cere scuze valdenzilor pentru persecuţiile pe care Biserica Catolică le-a desfășurat împotriva lor. Și, dacă până atunci papa participase doar la rugăciunea altor confesiuni pentru el, în octombrie 2016 papa a înălţat o rugăciune împreună cu un înalt lider luteran. Deși unii analiști au pus această atitudine distinctă pe seama naţionalităţii neeuropene a actualului papă, este așteptarea întregii creștinătăţi (cu unele excepţii) ca noii pași de apropiere să ducă într-un final la restaurarea relaţiilor dintre biserici. Un pas extrem de important va fi ca Biserica Catolică să accepte să împartă sacramentul Euharistiei (Împărtășania/Sfânta Cină) cu membrii altor confesiuni creștine. Și, având în vedere evoluţia relaţiilor dintre catolici și protestanţii care, la începuturile lor, îl vedeau în papalitate nici mai mult, nici mai puţin decât pe antihrist, nici acest scenariu nu mai este chiar de neconceput. Poate fi doar o chestiune de timp și de răbdare.


 

Pietrele de hotar ale dialogului luterano-catolic

Faza I (1967-1972)
1972 | Evanghelia și biserica (Raportul de la Malta)

Faza II (1973-1984)
1978 | Euharistia
1980 | Toţi sub un singur Hristos
1980 | Căi spre comuniune
1981 | Slujirea în biserică
1983 | Martin Luther – Martor al lui Hristos
1984 | Privind spre unitate – Modele, forme și faze ale comuniunii catolico-luterane

Faza III (1986-1993)
1993 | Biserica și îndreptăţirea

Faza IV (1995-2006)
1999 | Declaraţia comună privind doctrina îndreptăţirii
2006 | Caracterul apostolic al bisericii

Faza V (2009-prezent)
2012 | De la conflict la comuniune: Comemorarea comună luterano-catolică a Reformei, în 2017


Sursa: semneletimpului.ro / articol de ALINA KARTMAN


Deprecated: Fișierul Temă fără comments.php este considerat învechit începând cu versiunea 3.0.0 și nu sunt disponibile alte alternative. Te rog include în temă un șablon comments.php. in /homepages/23/d658865528/htdocs/7adventist.com/wp-includes/functions.php on line 6031

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Zecimi și daruri

Departamentul Trezorerie dorește să aducă la cunoștință atât membrilor cât și vizitatorilor posibilitatea de a oferi zecimile și darurile într-o modalitate adaptată condițiilor actuale.

Descarcă informații trezorerie

Pentru mai multe informații puteți lua legătura cu Marius Stancu, telefon: 677.499.737.