Blog

Mintea de pe urmă la Ziua de Apoi

26 decembrie 2020 • din Blog

Articol scris de Laurențiu Moț


Deși continuu își îmbunătăţesc pregătirea în faţa crizelor și dezastrelor, societăţile moderne se găsesc neputincioase în faţa unei ameninţări în creștere: crizele transnaţionale.

Patru exemple scurte: (1) În 2002, virusul SARS pleacă din China și, prin Hong Kong, intră în 37 de ţări, cauzând o criză majoră de sănătate în Toronto, Canada; (2) În 2008, banca americană pentru investiţii Bear Stearns falimentează, aruncând în colaps economia americană și pe cea europeană (mai ales în Portugalia, Irlanda, Spania și Grecia); (3) În 2010, un vulcan din Islanda (Eyjafjallajökull), cu un nume greu de pronunţat în alte limbi, erupe furios, paralizând traficul aerian internaţional, ţintuind zeci de mii de călători pretutindeni prin aeroporturi; (4) Din 2015 încoace, venind prin Turcia, multe sute de mii de imigranţi au intrat în Europa, din Grecia până în Suedia, cauzând o criză politică și umanitară aproape peste tot pe traseu. Repertoriul de reacţii ale diferitelor guverne implicate s-a arătat incomplet. Soluţia sugerată de unii specialiști pare a fi buna pregătire internă și cooperarea dintre state.

Acum închide-ţi ochii și amintește-ţi împreună cu mine cum stăteam noi la masa de sărbători din decembrie și ne gândeam „ce scurtă-i vacanţa” și „ce bine-i acasă”. Nimeni nu se gândea că o să tot stăm acasă după doar două luni și jumătate. Și nu puţin. Fără să bată la uși, a venit noul virus pe toate continentele, mai puţin Antarctica.

Continentul cu cele mai multe cazuri depistate pozitiv acum (peste 1 milion, în aprilie 2020), este Europa, care, strategic vorbind, părea pregătită. În Official Journal of the European Union (Jurnalul Oficial al Uniunii Europene) din 15 noiembrie 2013 s-a publicat un act legislativ cu câteva decizii ale Parlamentului și Comisiei Europene privind ameninţările serioase la sănătatea transnaţională. În acest document (vezi Articolele 10-11) se stipula, printre altele, că reacţia optimă la asemenea ameninţări are trei componente: monitorizarea sau starea de alertă, buna funcţionare a sectoarelor critice ale societăţii (energia, transportul, comunicaţiile, protecţia civilă și sănătatea publică) și cooperarea dintre statele Uniunii. În ciuda acestor strategii bine formulate, implementarea lor în situaţiile concrete produse de noul coronavirus nu este la fel de convingătoare. Viaţa ne tot învaţă că, după ce trece câte-o criză, răsuflăm ușuraţi, tragem linie, adunăm lecţiile și sperăm ca data viitoare să acţionăm mai eficient, mai bine.

Sunt sigur că aţi trăit măcar de câteva ori în viaţă experienţa minţii de pe urmă sau, cum spune englezul: „Dacă aș fi știut atunci ceea ce știu acum …” Când ne încearcă astfel de gânduri târzii nu este, în general vorbind, prea târziu pentru a ne însuși lecţia și a acţiona mai bine data viitoare. Dar cum va fi la marele sfârșit, cum este numit uneori sfârșitul lumii? Cum ar fi să ai atunci experienţa minţii de pe urmă? Când să mai îndrepţi atunci ceea ce e strâmb? Am o posibilă soluţie: să mergem în timp, la sfârșitul istoriei, să vedem ce se va întâmpla și, astfel, să avem de pe acum mintea de pe urmă. Scriptura ne oferă posibilitatea acestui salt în viitor. Iisus a afirmat: „V-am spus aceste lucruri acum, înainte ca să se întâmple, pentru ca atunci când se vor întâmpla, să credeţi” (Ioan 14:29).

Vremea de apoi

Dat fiind că ceasul ultim al planetei nu ne este descoperit (Matei 24:36), Scriptura este plină de îndemnul „Vegheaţi!” Din cele 22 de apariţii ale verbului „a veghea” în Noul Testament, jumătate apar în context escatologic. Este clar că spiritul alert este crucial în contextul evenimentelor finale. Atenţie însă: vigilenţa despre care vorbește Scriptura nu se referă la a fi la curent cu toate știrile sau a avea rezerve de mâncare în cămară. Nu că aceste precauţii ar fi rele, dar vegherea la care suntem chemaţi este mult mai mult decât atât. Este o alertă care se îndreaptă în trei direcţii.

Pentru a le descoperi vă invit să citim împreună Marcu 13:33-37 – „Luaţi seama, vegheaţi și rugaţi-vă; căci nu știţi când va veni vremea aceea. Se va întâmpla ca și cu un om plecat în altă ţară, care își lasă casa, dă robilor săi putere (lit., autoritate), arată fiecăruia care este datoria lui și poruncește portarului să vegheze. Vegheaţi, dar, pentru că nu știţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!”

Cititorul regulat al Bibliei știe că primele trei evanghelii ale Noului Testament sunt oarecum paralele și că există corespondenţe între ele. Pasajul de mai sus este paralel cu Matei 25, care conţine trei parabole hristice, corespunzătoare celor trei direcţii ale vegherii de la Marcu. Vom observa aceste relaţii pe parcurs.

Vegherea prin rugăciune

Prima este vegherea prin rugăciune. Combinaţia aceasta (veghe + rugăciune) ne transmite că vegherea este în primul rând spirituală. Oamenii îl caută pe Dumnezeu după începerea crizei. Biblia ne cere să-L căutăm înainte. Căci ce altceva este rugăciunea dacă nu accesul nostru la lumea și la prezenţa lui Dumnezeu? Escatonul trebuie să ne găsească accesând cu regularitate această prezenţă divină. În cartea sa Citadela, Antoine de Saint-Exupéry scria: „Zeii cărora nu te rogi în fiecare seară sunt zei falși.”

Nu știu când vom înţelege că legătura cu Fiinţa Supremă la nivelul minţii creează starea supremă de bine. Iisus a spus-o aforistic: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. […] Despărţiţi de mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Această relaţie nedespărţită dintre mlădiţă și butucul viţei se află în spatele cuvintelor aceluiași Iisus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, și s-o aibă din belșug” (Ioan 10:10). Acest belșug se referă la o viaţă superioară, împlinită datorită legăturii cu Dumnezeu.

În contextul capitolului 10 din Ioan, Iisus vorbește despre viaţa Sa care, fiind dată pentru păcătoși, se adaugă vieţii biologice și creează belșugul, împlinirea. Ce poate fi mai frumos decât ca omul răscumpărat să dezvolte prietenia cu un Dumnezeu care a plătit cu viaţa pentru el?
Apropo, termenul parusie, adică venirea lui Hristos a doua oară, înseamnă în limba de provenienţă (lb. greacă) atât venire, cât și prezenţă. Cea mai bună pregătire pentru venirea lui Iisus este căutarea regulată a prezenţei Sale. Realizăm acest lucru prin rugăciune și prin lecturarea atentă a Scripturilor sacre. Dacă ne îndeletnicim cu astfel de lucruri, Cel care vine va fi un prieten, nu un străin.

De altfel, nu de puţine ori, Iisus le reproșează celor cărora li se refuză mântuirea în ziua de apoi că nu îi cunoaște (Matei 25:12; Luca 13:25,27) – fiindcă nu s-a clădit nimic între ei și Dumnezeu.

Poate că înainte de starea de urgenţă și de statul acasă obligatoriu ne scuzam fiecare că, dacă nu am fi atât de ocupaţi, ne-am face timp pentru rugăciune, pentru Scriptură, într-un cuvânt, pentru Dumnezeu. Uite că mulţi dintre noi am rămas acasă cu săptămânile! Oare s-a schimbat ceva?

Uneori suntem atât de pragmatici încât, dacă nu vedem un beneficiu imediat și măsurabil al rugăciunii și al lecturării Bibliei, tragem concluzia că nu sunt atât de necesare. Dar tocmai aici este mintea de pe urmă. În parabola celor 10 fecioare din Matei 25:1-13 citim că diferenţa dintre fecioarele înţelepte și cele neînţelepte a fost una de precauţie. Toate fecioarele așteptau venirea mirelui pentru a-l însoţi pe drumul de seară cu lumină din candele. Dar, fiindcă mirele a întârziat au adormit toate, în timp ce candelele lor au ars până s-au stins. La miezul nopţii a sosit mirele, iar fecioarele au trebuit să-și aprindă din nou candelele. Cele neînţelepte s-au trezit prea târziu că nu aveau ulei de rezervă. Mergând să cumpere, cortegiul nupţial a trecut, iar când au ajuns și au bătut la poartă mirele le-a răspuns că nu le cunoaște.

Mintea de pe urmă la ziua de apoi nu folosește la nimic. Acum este timpul să ne înconjurăm de prezenţa și prietenia lui Dumnezeu, nu atunci.

Vegherea ca îndeplinire a datoriei

A doua formă de veghere este prin îndeplinirea datoriei. „Se va întâmpla ca și cu un om plecat în altă ţară, care își lasă casa, dă robilor săi putere (lit., autoritate), arată fiecăruia care este datoria (lit., lucrul) lui” (Marcu 13:34). Acest tip de veghere prin muncă, dacă vreţi, se reflectă foarte bine în parabola talanţilor din Matei 25:14-30, care urmează pildei celor 10 fecioare.
Pe scurt, parabola talanţilor prezintă un moșier (un fel de arendaș) care, plecând într-un alt ţinut, își încredinţează avuţia unor slugi. Oamenii primesc fiecare câte un capital diferit (unul 5 talanţi, altul 2 talanţi, altul 1 talant), cu obligaţia de a dezvolta capitalul primit. Parabola ne spune că primii doi au dublat talanţii primiţi, în timp ce ultimul și l-a îngropat, motiv pentru care e dat afară. Personajele și acţiunile sunt simbolice. Stăpânul/proprietarul este Dumnezeu, slugile sunt oamenii, talanţii sunt înzestrările de un fel sau de altul pe care le primim toţi, iar respingerea celui care și-a ascuns talantul reprezintă refuzul mântuirii din Ziua de apoi. Câteva lecţii se desprind din această poveste.

(1) Din talentele și înzestrările omului, în mod normal are și Dumnezeu de câștigat. Adesea însă, acestea sunt folosite numai pentru noi.

(2) Concepţia pe care o ai cu privire la Dumnezeu determină felul în care îţi vei îndeplini datoria. Cel care și-a ascuns talantul a zis: „Stăpâne, am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă și m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!” (Matei 25:24-25). Îndrăznesc să-l întreb pe cititor cum îl vede pe Dumnezeu? Ca pe un Stăpân aspru și nerezonabil? Sau, la polul opus, ca pe un bogat pe care nu-l interesează pierderile sau risipa?

(3) Știţi ce e regretabil? Că, atunci când suntem dezorientaţi și nu știm ce avem de făcut în viaţă, preferăm un seminar gratuit despre cum să te cunoști pe tine decât să căutăm sfatul lui Dumnezeu în rugăciune și Scriptură. Poate nu e târziu să facem altfel.

Vegherea paznicului

A treia formă de veghere este vegherea portarului, alerta paznicului, adică acea formă de păzire a altuia, căci paznicul nu pe sine se are în vedere când stă în alertă. Replica acestui tip de veghere se găsește în cea de-a treia parabolă din Matei 25 – Parabola judecăţii viitoare. Tabloul e simplu: la judecata de apoi, ceea ce va conta va fi binele pe care l-ai făcut altora (Matei 25:31-46). Deși parabola nu o spune, intuim că această aplecare către alţii care sunt în necaz este alimentată de dragostea faţă de Stăpân, căci Judecătorul divin spune că, atunci când facem sau nu un bine altora, Lui I-l facem sau I-l refuzăm. Forţa care ar trebui să ne mâne de la egoism la altruism este sacrificiul lui Hristos. Când vezi cât ai primit tu, nu poţi sta indiferent.

Iată, în acest sens, ce declară apostolul Pavel: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei” (2 Corinteni 5:15). Dacă moartea lui Hristos contează pentru noi numai cât o masă de Paști, atunci, trebuie s-o spun, e prea puţin! A trăi pentru tine însuţi nu înseamnă a trăi! Mult ar fi vrut cei pierduţi din parabolă să întoarcă timpul și să dea o mână de ajutor celui flămând și însetat, celui bolnav sau celui întemniţat.

Dar mintea de pe urmă la vremea de apoi nu folosește la nimic. Acum este timpul să fim altruiști. Omul este dator pentru tot binele care i s-a făcut de către Dumnezeu și alţi oameni.

Concluzie

În încheiere vreau să rezum o poveste pe care o relatează romancierul francez Honoré de Balzac (1799-1850). Este vorba despre un chirurg parizian de prin 1830, pe nume Desplein, care se declara ateu. Horace, unul dintre studenţii de la Medicină care studiau în spitalul lui Desplein, l-a văzut pe chirurg într-o zi intrând într-o biserică, participând la slujbă și aducând o serie de daruri. Seara, cei doi luau cina împreună. La desert, Horace îl întreabă pe Desplein ce părere are despre mesă, slujba catolică. Chirurgul răspunde sec: este o farsă, invenţie papală pe care albigenzii au refuzat să o recunoască. Horace se întreba pe bună dreptate: unde era închinătorul de dimineaţă? Iniţial a crezut că a fost o întâmplare, dar anul următor îl vede pe același chirurg ateu că participă din nou la slujbă. După ce pleacă, Horace vorbește cu parohul de la care află că Desplein venea de patru ori pe an la biserică, de cel puţin 20 de ani. După șapte ani are, în sfârșit, ocazia să afle explicaţia. Într-un cuvânt, motivul participării la biserică era credinţa. Această credinţă care se înfiripase în inima ateului avea însă o poveste în spate.

Doctorul Desplein povestește cum a traversat anii studenţiei printr-o sărăcie lucie. I-au lipsit hrana (în cele mai multe zile mânca numai micul dejun – pâine veche, fiindcă era mai ieftină, cu lapte), băutura (bea numai apă), îmbrăcămintea, încălţămintea, banii pentru taxe și cărţi, banii pentru chirie și prietenii sau familia. Într-o seară târziu, pe când se întorcea de la școală, află de la un vecin că a doua zi urma să fie dat afară din cauza datoriilor la chirie. Nu avea bani nici măcar să plece, cu atât mai puţin să rămână. Dar dimineaţă, vecinul Bourgeat, un cărăuș care trăia din căratul apei prin Paris, i-a propus să meargă cu el (și el era dat afară din pricina ocupaţiei sale). Acest Bourgeat făcuse economii din puţinul lui, timp de 20 de ani, cu gând să-și cumpere un butoi pe roţi și un cal, ca să nu mai care apa cu mâna. Acum, când putea să-și satisfacă acest vis, a pus banii jos și i-a spus viitorului chirurg că va plăti cu ei toate cheltuielile lui de ședere, hrană și școlarizare. Această faptă și grija constantă care i-a fost arătată au străpuns inima de gheaţă a lui Desplein. Într-o zi, binefăcătorul său a murit. Neavând prieteni și nici familie, singurul lucru pe care l-a putut face pentru el a fost să-i onoreze credinţa. Ateul parizian era ateu faţă de religia de faţadă. Nu credea în așa ceva. Credea însă în dragostea care se sacrifică. Avea dreptate Balzac când spunea: „Sfârșitul înnobilează fiecare faptă.”

Să nu uităm că în ziua de apoi mintea de pe urmă nu mai contează. Atunci va conta cât de mult L-am căutat pe Dumnezeu înainte, cât de bine ne-am îndeplinit datoria faţă de El și cât de mult am întors binele care ni s-a făcut.

Dacă Bunul Dumnezeu a trezit în sufletul tău o lumină și ai nevoie să-ţi faci ordine în viaţă, începe prin a te ruga împreună cu poetul Octavian Goga astfel (prima strofă din poezia „Rugăciune”):

„Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, Stăpâne,
În faţa strălucirii Tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre Tine caut:
Părinte, orânduie-mi cărarea!”


Sursa: semneletimpului.ro

Zecimi și daruri

Departamentul Trezorerie dorește să aducă la cunoștință atât membrilor cât și vizitatorilor posibilitatea de a oferi zecimile și darurile într-o modalitate adaptată condițiilor actuale.

Descarcă informații trezorerie

Pentru mai multe informații puteți lua legătura cu Marius Stancu, telefon: 677.499.737.

Ultimele studii biblice

Educaţie continuă
STUDIUL 13 » 19 DECEMBRIE - 25 DECEMBRIE
Binecuvântările Sabatului
STUDIUL 12 » 12 DECEMBRIE - 18 DECEMBRIE
Creştinul şi munca
STUDIUL 11 » 5 DECEMBRIE - 11 DECEMBRIE
Educaţia în artă şi ştiinţe
STUDIUL 10 » 28 NOIEMBRIE - 4 DECEMBRIE
Biserica şi educaţia
STUDIUL 9 » 21 NOIEMBRIE - 27 NOIEMBRIE
Educația și răscumpărarea
STUDIUL 8 » 14 NOIEMBRIE - 20 NOIEMBRIE
Închinarea şi educaţia
STUDIUL 7 » 7 NOIEMBRIE - 13 NOIEMBRIE
Lecții mai greu de învățat
STUDIUL 6 » 31 OCTOMBRIE - 6 NOIEMBRIE
Isus, Marele învățător
STUDIUL 5 » 24 OCTOMBRIE - 30 OCTOMBRIE
Cum văd ochii Domnului – viziunea biblică
STUDIUL 4 » 17 OCTOMBRIE - 23 OCTOMBRIE
Legea ca invatator
STUDIUL 3 » 10 OCTOMBRIE - 16 OCTOMBRIE
Familia
STUDIUL 2 » 3 OCTOMBRIE - 9 OCTOMBRIE
Educația în Grădina Edenului
STUDIUL 1 » 26 SEPTEMBRIE – 2 OCTOMBRIE

Mai multe studii