Blog

COVID-19: Cum ne apărăm de pseudo-știri și de panică

25 martie 2020 • din Blog

Articol de: Dumitru Borțun | 22 martie 2020

Lupta cu noul coronavirus este însoţită de mai multe „lupte paralele”, printre care și lupta cu frica oamenilor, care se poate transforma în panică – unul dintre cele mai periculoase fenomene sociale.

Oamenii panicaţi sunt în stare de orice, fiindcă raţiunea nu-i mai ajută, iar încrederea în Dumnezeu sau în autorităţile statului dispare.
Specialiștii spun că una dintre sursele fricii este incertitudinea – mai precis, atitudinea oamenilor faţă de incertitudine. Cum putem să prevenim astfel de evoluţii? În primul rând, înţelegând mecanismele care duc la scăparea fricii de sub control. Apoi, prin gestionarea înţeleaptă a incertitudinii. În sfârșit, prin încredinţarea vieţii noastre în mâinile lui Dumnezeu. Bine, dar cum?

Nevoia de certitudine
Noi, oamenii, avem mare nevoie de certitudine: în fiecare zi facem predicţii și elaborăm scenarii – nu neapărat la scară mare, „pentru toată viaţa”, ci pentru tot felul de lucruri mărunte, atribuite de obicei rutinei cotidiene: când ne adresăm partenerului de viaţă, copilului nostru, unui prieten sau unui coleg, plecăm de la prezumpţia că aceștia pot înţelege enunţurile formulate de noi; când intrăm într-un magazin alimentar ne așteptăm să găsim în rafturi alimentele de care avem nevoie; când scoatem cheia din buzunar pentru a intra în casă mizăm pe faptul că vom reuși să descuiem ușa cu ea. Practic, nu există act sau acţiune pe care să o întreprindem și care să nu se bazeze pe un dram de certitudine.

Acest lucru a devenit atât de firesc încât nu-l mai conștientizăm. Dar, atunci când ipotezele noastre subconștiente sunt infirmate, avem senzaţia că lumea noastră se clatină, că „ceva nu e în regulă”. Să ne imaginăm frustrarea pe care am resimţi-o dacă am constata că interlocutorii noștri ne înţeleg greșit și ne dau răspunsuri la care nu ne-am fi așteptat, că alimentele pe care suntem obișnuiţi să le cumpărăm nu s-ar mai găsi în galantar sau că una dintre chei nu ar intra în broască și n-am putea intra în casă. De la perplexitate la furie, toate notele gamei! Universul se clatină! De ce resimţim atât de neplăcut infirmarea ipotezelor și înșelarea așteptărilor? Fiindcă trăim, fără să ne dăm seama, într-un univers al certitudinilor.

Dar oare este vorba de certitudini? În sensul strict al termenului, nu! Pentru a avea o certitudine teoretică, ea trebuie să aibă un temei raţional, să se bazeze pe un argument irefutabil – de regulă, pe o deducţie logică, de tipul dacă… atunci: „Dacă toţi oamenii sunt muritori și Socrate e om, atunci Socrate e muritor.” Avem noi certitudini teoretice de fiecare dată când facem o alegere sau când trecem la acţiune? Desigur, nu. Iată de ce întrebarea unui celebru personaj al lui Marin Preda: „Pe ce te bazezi?” îi descumpănea întotdeauna pe cei cărora le era adresată. De cele mai multe ori, nu avem o întemeiere absolut raţională când trecem la acţiune. Atunci de ce o facem? Fiindcă avem certitudini practice. Dar ce este o certitudine practică?

Certitudinea practică
De cele mai multe ori nu avem toate informaţiile necesare unei întemeieri raţionale, nici mijloacele pentru a le obţine și nici resursele interioare de a o face – de pildă răbdarea, exigenţa sau responsabilitatea de a acţiona riguros. În aceste condiţii, oamenii apelează la probabilitate. Desigur, nu e vorba de a calcula matematic probabilitatea ca un lucru să se întâmple (copilul să ne înţeleagă, alimentele să se afle în galantar sau cheile să se potrivească). Este vorba de o reprezentare subiectivă a șanselor ca un lucru să se petreacă într-un anumit fel – raţiune pentru care psihologii au și numit-o probabilitate subiectivă: este mai probabil ca avionul în care mă urc să aterizeze cu bine decât să se prăbușească; este mai probabil ca trenul la care vreau să-mi iau bilet să ajungă la destinaţie decât să deraieze; este mai probabil ca în următoarele zile să nu aibă loc un incendiu devastator decât să aibă loc un incendiu care să mistuie sediul firmei la care lucrez.

Este ceea ce filosofii au numit certitudine practică: probabilitatea ca avionul să se prăbușească, trenul să deraieze și sediul firmei să ardă este atât de mică încât este neglijabilă. Evenimentele sunt posibile teoretic, dar sunt atât de improbabile practic încât ne comportăm ca și când ar fi imposibile: călătorim cu avionul și cu trenul, ne ducem zilnic la serviciu și nu ne așteptăm de fiecare dată la ce e mai rău; dacă am face așa-ceva, ceilalţi oameni ne-ar considera anormali și oricum nu ne-am putea trăi viaţa. Probabil că nici nu ne-am mai da jos din pat dacă am avea pretenţia să avem de fiecare dată certitudini teoretice. De fapt, noi trăim cu toţii într-un univers al certitudinilor practice. Certitudinile teoretice le lăsăm pe seama filosofilor, iar accidentele aviatice și feroviare sau incendiile devastatoare se petrec doar „în filme” sau „la televizor”.

Lumea ni se pare „normală” până când se întâmplă neprevăzutul: ne trezim că astfel de evenimente se petrec în apropierea noastră și ne afectează: avionul se prăbușește la Balotești sau în Munţii Apuseni, trenul deraiază pe Valea Jiului, iar incendiul nu rămâne în Australia, vine la București, într-un club în care merg și copiii noștri. Din acest moment, „normalul” este abolit, iar lumea își iese din ţâţâni. Astfel de evenimente ne aruncă din lumea certitudinilor în plină incertitudine, adică exact ceea ce nu poate suporta fiinţa umană. Căci mintea omului respinge scepticismul: omul obișnuit nu poate trăi conform preceptului formulat de Socrate (469 -399 î.Hr.): „Știu că nu știu nimic și nici măcar asta nu știu!”

Relativism și boală sufletească
Referitor la primul scepticism prin care a trecut gândirea antică, reputatul istoric al filosofiei P. P. Negulescu observa că scepticismul este o stare de criză a gândirii; mintea omenească nu poate rămâne în această boală, pe care până la urmă o depășește: „Cauza succesiunii nenumăratelor sisteme pe care ni le înfăţișează istoria filosofiei e nevoia inerentă a minţii omenești de a lupta contra scepticismului, de care e necontenit ameninţată”.

Varianta contemporană a scepticismului a fost denumită relativism, iar jurnaliștii i-au găsit o denumire mai atractivă și mai ușor de înţeles de către marele public: „postadevărul”. Deși sună interesant, ea denumește tot o criză, o boală gravă, care generează multe alte boli ale civilizaţiei noastre și pe care va trebui să o depășim.

Iată de ce consider că epidemia declanșată de noul coronavirus este mai mult decât o ameninţare la sănătatea noastră trupească: ea ne pune în pericol sănătatea sufletească. Într-o carte apărută anul trecut la Cambridge, Psihologia pandemiilor, psihologul Steven Taylor vorbește despre necesitatea pregătirii noastre psihologice. Un întreg capitol este dedicat reacţiilor psihologice la pandemii („Psychological reactions to pandemics”, p. 23-38), iar următorul capitol, acelor trăsături de personalitate care ne fac vulnerabili („Personality traits as emotional vulnerability factors”, p. 39-48), trăsături printre care intoleranţa la incertitudine (intolerance of uncertainty, engl.) este foarte importantă.

Ne-am aștepta ca una dintre recomandări să fie educarea rezistenţei la incertitudine, dar Steven Taylor nu marșează în această direcţie. Din simplul motiv că atitudinea faţă de incertitudine este un dat al personalităţii și, prin urmare, este prea puţin educabilă. Așadar, principala noastră preocupare trebuie să fie reducerea incertitudinii – altfel spus, astuparea surselor sale și deblocarea surselor de certitudine. Când vorbim de surse ale certitudinii trebuie să ne gândim în primul rând la informaţii: la cantitatea lor, la structura și natura lor, la sursele lor și la canalele prin care ne parvin.

Două surse ale incertitudinii: pseudo-știrile și neîncrederea în instituţii
Concomitent cu războiul împotriva noului coronavirus se mai duc niște războaie: împotriva pseudo-știrilor, împotriva panicii, împotriva lipsei de responsabilitate (o mulţime de oameni iresponsabili devin dușmanii oamenilor responsabili, cărora le pun în pericol sănătatea și chiar viaţa).

Așa-zisele „știri false” (fake news) seamănă cu noul coronavirus: se răspândesc extrem de rapid, mai rapid decât majoritatea știrilor rele. În timpul campaniei prezidenţiale din SUA în 2016, primele 20 de pseudo-știri au depășit ca audienţă primele 20 de știri reale. Interesant este că pseudo-știrile proveneau de pe site-uri obscure, iar cele corecte, de la instituţii de presă foarte cunoscute. După cum se poate vedea, în „era postadevărului” argumentul autorităţii nu mai funcţionează nici măcar în ceea ce privește sursa informaţiilor. Fundalul social pe care au loc astfel de derapaje de la gândirea logică și de la tradiţionalul bun-simţ este criza de încredere generalizată. Pur și simplu, oamenii nu mai au încredere în instituţii – de la autorităţile publice, la instituţiile mediatice.

Cercetările din domeniul războiului informaţional scot în evidenţă importanţa crucială a credibilităţii instituţiilor în ecuaţia dezinformare-manipulare: „Avem nevoie (…), în locul unei cauzalităţi simpliste și, sociologic, inculte, de o gândire în doi pași. Primul nivel este cercetarea gradului de încredere socială în instituţiile unui stat sau ale unei unităţi mai ample (UE, NATO etc.). Când acesta este solid, șansele de reușită ale acţiunilor de destabilizare din partea unui inamic extern printr-o acţiune de atac mediatic sunt reduse. Când societatea respectivă se află deja în criză, când rănile sunt deschise, când nivelul de încredere în instituţii (în «Sistem») se prăbușește, atunci intervenţia externă are șanse indiscutabile să modifice profilul acestei societăţi”.

Cum ne apărăm de pseudo-știri?
Dar cum ne putem diminua incertitudinea? Calea cea mai greșită este să acceptăm pseudo-știrile, cu preţul dezinformării, numai de dragul de a avea certitudini.

De cele mai multe ori, oamenii îmbrăţișează teorii ale conspiraţiei pentru că ele vin în întâmpinarea nevoii lor de certitudine: le confirmă anumite bănuieli, anumite ipoteze vagi sau doar anumite clișee de gândire. În acest punct, nevoia de certitudine se împletește cu nevoia de autovalidare, iar produsul este unul cât se poate de nociv: un om dezinformat cu pretenţii de om informat. Adică exact dubla eroare de care vorbea Descartes: „eroarea ce se crede adevăr”.

Autoamăgirea se amplifică până când se sfărâmă sub propria sa greutate, exact ca un bulgăre de zăpadă care o ia la vale. La un moment dat, multitudinea de pseudo-știri ajung să se contrazică reciproc, iar tabloul construit de noi crapă, la fel ca un tapet lipit greșit pe un perete cu igrasie. În acest moment, incertitudinea devine imperială, fricile noastre de toate felurile se activează, iar panica, produsul cel mai înalt al acestui proces, ne paralizează.

De aceea, demersurile noastre conștiente trebuie să fie îndreptate spre gestionarea înţeleaptă a etapelor intermediare, până când nu se ajunge la panică: informarea corectă și stăpânirea fricii de necunoscut.

Iată mai jos doar câteva sfaturi oferite de specialiști în psihologia comunicării:
În ceea ce privește mesajele de pe internet care circulă pe reţelele sociale, prin intermediul diverselor aplicaţii de chat sau prin SMS-uri, ar trebui să eliminăm din sfera „posibilului informativ” toate mesajele cu intenţii manipulatorii:

  1. cele care nu indică una sau mai multe surse de încredere;
  2. cele care se termină cu îndemnul imperativ: „Dă-l mai departe!”;
  3. cele cu titluri care sună alarmist, incredibil ori conspiraţionist, titluri care conţin superlative sau cuvinte ce trimit la conspiraţie și secretomanie („Adevărul din spatele…”; „Faţa ascunsă a…”; „Mâna invizibilă a…” );
  4. cele cu titluri care anunţă un conţinut probabil exagerat, răstălmăcit ori de-a dreptul mincinos: stări emoţionale extreme („înfiorător”; „sfâșietor”; „dramatic”) sau exagerarea și extraordinarul („fabulos”; „colosal”; „catastrofic”; „incendiar”).

În privinţa site-urilor de știri, ar trebui să nu le credităm pe cele care:

  1. nu au în descrierea lor o redacţie prezentată și nu au un semnatar asumat (un redactor, editor etc.) al articolelor prezentate;
  2. nu au o adresă de contact transparent anunţată și o persoană de contact, date utile și chiar necesare pentru un eventual drept la replică;
  3. nu publică detalii referitoare la sursele articolelor;
  4. nu oferă date despre sursele fotografiilor pe care le folosește; în mod normal, fotografiile pot proveni fie de la un fotoreporter al redacţiei, fie de la o agenţie foto, iar provenienţa lor trebuie precizată;
  5. cele care nu menţionează un sediu redacţional, deci nu oferă niciun detaliu despre persoanele fizice sau juridice care se află în spate.

Aceiași specialiști ne spun care sunt caracteristicile unui vorbitor demn de încredere care vorbește la un post de radio sau de televiziune:

  1. este calificat să emită opinii informate pe subiectul aflat în discuţie – fie prin autoritatea profesională recunoscută social, fie prin comportamentul său discursiv cunoscut într-o perioadă de timp semnificativă;
  2. prezintă în mod transparent sursa informaţiei transmise, dovezile și raţionamentele pe care își întemeiază afirmaţiile, este deschis la dialog, nu apelează la răstălmăcirea celor spuse de interlocutor sau la intimidarea acestuia și nu afișează o secretomanie misterioasă – arătând astfel că este preocupat în mod sincer să găsească o soluţie sau, în alt plan de discuţie, să se apropie de adevăr;
  3. respectă principiile și regulile etice ale discursului public: manifestă prudenţă în exprimare, evită să fie categoric și se ferește de concluzii absolute, bătute-n cuie – ceea ce ne arată că este preocupat mai mult să comunice informaţii, idei, valori sau sentimente despre o realitate decât să se comunice pe sine, sugerând cât este el de informat, de competent, de responsabil și de bine intenţionat.

În ceea ce privește articolele sau declaraţiile care apar în presă, Seramis Sas ne sfătuiește să le evităm pe cele care:

  1. nu fac trimitere la sursele originare sau/și care nu citează cu ghilimele (ele sunt dubioase și, foarte probabil, false);
  2. nu conţin trimiteri precise la o anume sursă de informare verificabilă (chiar și o pagină web);
  3. nu conţin trimiteri la dovezile și datele folosite.

În cazul oricăror asemenea mesaje, suntem sfătuiţi ca, înainte de a ne forma o opinie și mai ales de a o valida prin transmiterea ei mai departe, să ne punem următoarele întrebări:

  1. de unde am primit știrea? (credibilitatea sursei merită investigată chiar și atunci când știrea provine de la un prieten sau o persoană cu autoritate);
  2. ce știu despre site-ul care a publicat-o? (putem să căutăm la rubrici ca „despre”, „misiunea”, „echipa” sau „contact”);
  3. care e trustul de presă? sau cine finanţează acel proiect? (partizanatul devine rău atunci când pune în circulaţie știri înșelătoare, bazate pe răstălmăcirea dovezilor și faptelor care susţin o anumită poziţie);
  4. știrea se confirmă din cel puţin două surse independente (între ele)? (dacă informaţia nu apare în cel puţin două sau chiar trei locuri, atunci ori este prea nouă și, implicit, încă discutabilă, ori este o minciună.

Dacă nu facem un efort să ne educăm gândirea critică și să reducem sursele dezinformării și ale incertitudinii, vom ajunge în stadiul în care ancestrala noastră frică de necunoscut ne va scăpa de sub control și se va transforma în panică.

Cum ne controlăm frica de necunoscut?
În mod sigur, educarea gândirii critice și selectarea avizată a informaţiilor nu reprezintă singura noastră șansă. Din fericire, noi, creștinii, avem un Dumnezeu despre care apostolul Pavel spunea: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuinţă” (2 Timotei 1:7).

Așadar, gândirea critică nu e suficientă pentru a ne orienta în hăţișul informaţional, pentru a alege grâul de neghină, pentru a ne stăpâni fricile care ne încearcă. Pentru aceasta avem nevoie de gândirea duhovnicească, de ajutorul venit de Sus: „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:10).

Putem apela oricând la Dumnezeul nostru, care este și etern, și neschimbător. Fiind etern, avem șansa de a depăși necazurile și fricile efemere, în numele valorilor perene. Cum spunea filosoful rus Vladimir Soloviov, „Interesele civilizaţiei epocii noastre sunt unele care nu au existat ieri și care nu vor exista mâine. E bine să preferi ceea ce e valabil pentru totdeauna”. „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea voi, copii ai lui Iacov, n-aţi fost nimiciţi” (Maleahi 3:6). Aici, profetul Maleahi ne spune că Dumnezeu Se adresa unor păcătoși care se abătuseră de la poruncile Lui, dar pe care îi aștepta să se pocăiască: „Din vremea părinţilor voștri, voi v-aţi abătut de la poruncile Mele și nu le-aţi păzit. Întoarceţi-vă la Mine și Mă voi întoarce și Eu la voi” (Maleahi 3:7). Așadar, regăsirea Limanului presupune o schimbare autentică a noastră, o metanoia.

Din fericire, în vremuri de derută și incertitudine, de frică și de panică, în aceste vremuri de pandemie, noi, creștinii, avem unde să ne întoarcem pentru a ne găsi liniștea, certitudinile și sensul vieţii. Din fericire, îl avem ca Domn și Mântuitor pe Iisus Hristos, care „a biruit lumea”. El este mai mult decât atât: este Stânca pe care ne sprijinim și care ne dă Stabilitate, Încredere și Speranţă. Împărtășind cu semenii noștri aceste daruri de la Dumnezeu, putem deveni noi înșine un pilon de Stabilitate, Încredere și Speranţă.

Dumitru Borţun este profesor universitar doctor la Facultatea de Comunicare și Relaţii Publice din cadrul Școlii Naţionale de Studii Politice și Administrative (SNSPA).

Sursa: semneletimpului.ro

Ultimele studii biblice

Din ţărână la stele
STUDIUL 13 » 21 MARTIE – 27 MARTIE
Marile puteri şi poporul lui Dumnezeu
STUDIUL 12 » 14 MARTIE – 20 MARTIE
De la luptă la biruinţă
STUDIUL 11 » 7 MARTIE – 13 MARTIE
Mărturisire şi mângâiere
STUDIUL 10 » 29 FEBRUARIE – 6 MARTIE
Curăţirea sanctuarului
STUDIUL 9 » 22 FEBRUARIE – 28 FEBRUARIE
De la marea învolburată, la norii cerului
STUDIUL 8 » 15 FEBRUARIE – 21 FEBRUARIE
Din groapa leilor în prezenţa îngerilor
STUDIUL 7 » 8 FEBRUARIE – 14 FEBRUARIE
De la aroganţă la distrugere
STUDIUL 6 » 1 FEBRUARIE – 7 FEBRUARIE
De la mândrie la smerenie
STUDIUL 5 » 25 IANUARIE – 31 IANUARIE
Din cuptor la palat
STUDIUL 4 » 18 IANUARIE – 24 IANUARIE
De la taină la descoperire
STUDIUL 3 » 11 IANUARIE – 17 IANUARIE
Din Ierusalim la Babilon
STUDIUL 2 » 4 IANUARIE – 10 IANUARIE
De la citire la înţelegere
STUDIUL 1 » 28 DECEMBRIE – 3 IANUARIE

Mai multe studii