Unitatea, liantul redeşteptării
STUDIUL 7 » 10 AUGUST - 16 AUGUST
Text de memorat: „Vă sfătuiesc dar eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păcii.” (Efeseni 4:1-3)
Unitatea este un ingredient esenţial al redeşteptării, dar conflictul, dezbinarea şi disensiunile creează o atmosferă neprielnică pentru redeşteptare. La Cincizecime, Duhul Sfânt a fost revărsat asupra unei biserici care era devotată trup şi suflet lucrării Domnului Hristos pentru această lume. Membrii ei au dat uitării micile diferenţe dintre ei şi şi-au concentrat atenţia asupra acestei misiuni. Au lăsat la o parte lupta pentru întâietate şi şi-au îndreptat eforturile spre îndeplinirea însărcinării de răspândire a Evangheliei. Dacă primii urmaşi ai Domnului Hristos ar fi fost ocupaţi cu acapararea puterii, lucrarea ar fi stagnat. Însă ei au primit de la Duhul Sfânt hotărâre a de a muri faţă de ei înşişi şi de a urmări împreună un singur ţel.
Unde nu este unitate, nu poate exista redeşteptare. Duhul Sfânt nu poate lucra acolo unde domnesc gelozia, invidia şi lupta pentru supremaţie. Aşadar, cât de important este să învăţăm cum să dăm la o parte barierele dintre noi în vederea realizării unităţii atât de dorite de Hristos pentru biserica Sa!
Răspunsul la rugăciunea lui Hristos pentru unitate
În Ioan 17 se află marea rugăciune de mijlocire a Domnului nostru. Ea ne dezvăluie ce povară avea El pe suflet în acel moment crucial din istoria pământului.
1. Care era dorinţa aprinsă din sufletul Domnului Isus? De ce era ea atât de importantă? În ce sens este relaţia dintre ucenici semnul credinţei creştine autentice? Ioan 17:9-11,20-24; Faptele 4:32,33.
Când au devenit una, ucenicii aveau inimile pregătite pentru a primi revărsarea deplină a puterii Duhului Sfânt. În acel moment s-a împlinit rugăciunea Domnului Hristos pentru biserica Sa. Ucenicii n-au mai fost preocupaţi de deosebirile dintre ei. Iubirea frăţească a învins. Competiţia a fost alungată.
Pasajul din Faptele 4:32,33 asociază unitate a ucenicilor (erau ,,o inimă şi un suflet”) cu forţa mărturisirii lor („mărturiseau cu multă putere”). De asemenea, este amintit faptul că, în acele circumstanţe grele, în Ierusalimul din primul secol, creştinii utilizau resursele de trai în comun („aveau toate de obşte”). Ei se susţineau unul pe altul şi au lăsat ambiţiile personale în plan secundar. Atitudinea lor altruistă şi generozitatea i-au pregătit să primească puterea Duhului Sfânt în măsură deplină.
„Observaţi că Duhul a fost revărsat după ce ucenicii ajunseseră la unitate desăvârşită, când nu s-au mai luptat pentru locurile cele mai înalte. Erau toţi o inimă şi un gând. Toate deosebirile au fost date la o parte.” Ellen G. White, Sfaturi pentru biserică, p. 98
De ce este atât de importantă pentru biserica noastră împlinirea rugăciunii Domnului Isus din Ioan 17? Ce ne spune dorinţa Sa ca biserica din primul secol să fie unită despre dorinţa ca biserica Sa de astăzi să fie unită?
Simbolurile unităţii bisericii
Lumea din primul secol de după Hristos era împărţită după caste, statut social şi sex. Tulburările sociale erau la ordinea zilei. Conceptele de drepturi egale, libertate şi demnitate umană nu erau nişte norme acceptate.
În acest context, a intrat pe scenă creştinismul şi a produs o revoluţie socială. Învăţăturile lui Isus cu privire la egalitate, dreptate, grijă faţă de săraci şi respect faţă de cei marginalizaţi păreau nişte idei radicale. Totodată, creştinii erau uniţi în jurul a două valori esenţiale, două calităţi ale lui Dumnezeu – Creator şi Răscumpărător. Ei susţineau că toţi oamenii sunt creaţi de Dumnezeu şi că pot trăi veşnic datorită morţii Domnului Hristos. Orice om, indiferent de statutul lui social, era socotit ca având o valoare uriaşă în ochii lui Dumnezeu.
2. Ce ne spun următoarele simboluri despre modul în care credincioşii, deşi deosebiţi unii de alţii, pot convieţui şi conlucra în mod armonios? 1 Corinteni 12:12-18; 1 Petru 2:4,5.
Apostolul Pavel apelează la simbolul trupului omenesc pentru a ilustra unitatea dintre membrii bisericii. Corpul uman este bine închegat. Organele lui sunt interconectate şi depind unele de altele. Fiecare parte a corpului are un anumit rol. Dacă suferă o parte, suferă tot corpul (1 Corinteni 12:18-26).
De asemenea, Petru apelează la simbolul casei duhovniceşti, în care membrii sunt pietrele vii care se potrivesc perfect în zidurile unui templu glorios, aducând slavă Numelui lui Isus.
În ambele ilustraţii, se pune accent pe relaţiile strânse dintre membri. În societatea aceea, caracterizată de relaţii distruse, de lupte pentru putere şi de disensiuni profunde, legăturile armonioase dintre membrii bisericii erau un argument puternic în favoarea creştinismului. Domnul Isus a subliniat clar acest adevăr care este valabil în orice vreme: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13:34,35)
În ce măsură reflectă biserica ta locală unitatea despre care este vorba în aceste pasaje biblice? Tu contribui în vreun fel la întărirea unităţii? Ori ai anumite atitudini care vin să sporească problemele existente?
Misiunea şi mesajul nostru, factorii unificatori
Unitatea pe care au cunoscut-o credincioşii din Noul Testament nu se întemeia doar pe relaţiile calde dintre ei.
3. Care era preocuparea supremă a credincioşilor din Noul Testament? Cum a reuşit ea să-i unească? Faptele 1:8; 4:33; 5:42; 9:31; 28:28-31.
Ucenicii erau atât de absorbiţi de lucrarea vastă de răspândire a Evangheliei în toată lumea, încât au uitat de ei înşişi şi de ambiţiile lor personale. Tot la fel şi astăzi, biserica nu poate duce Evanghelia la oameni dacă nu e unită şi nu va fi niciodată unită atâta vreme cât nu este absorbită complet de lucrarea de predicare a Evangheliei.
Misiunea este un factor unificator important. Primii credincioşi s-au solidarizat în jurul acestui scop comun. Viaţa, moartea, învierea, slujirea preoţească şi revenirea Domnului nostru îi menţinea uniţi. Membrii noi erau ancoraţi în „învăţătura apostolilor” (Faptele 2:41,42). Coeziunea lor se întemeia pe învăţăturile lui Isus.
În 2 Petru 1:12, apostolul Petru le spunea credincioşilor că era oricând dispus să le amintească despre adevărul pe care îl aveau (n.tr. – în versiunea King James, present truth – „adevărul prezent”). Acest adevăr îi dădea bisericii un caracter unitar şi o determina să înainteze într-un ritm impetuos, în virtutea faptului că Isus Hristos din Nazaret era împlinirea profeţiilor mesianice din Vechiul Testament. Mesajul de primă importanţă al adevărului prezent cu privire la profeţiile împlinite a fost un alt factor unificator al bisericii primare.
Astăzi, în ultimele zile ale istoriei pământului, Dumnezeu i-a încredinţat poporului Său o solie a adevărului prezent (Apocalipsa 14:6-12). Este mesajul „Evangheliei veşnice” care trebuie să fie înţeleasă în legătura pe care o are cu judecata, cu ascultarea şi cu revenirea Domnului. Acest mesaj îi uneşte pe adventiştii de ziua a şaptea într-o singură familie internaţională. Dacă l-am dilua, dacă l-am trece pe un loc secundar sau dacă l-am trata ca pe o relicvă a trecutului, atunci unitatea bisericii ar fi distrusă iar misiunea şi-ar pierde importanţa şi urgenţa. Dacă l-am răstălmăci şi l-am distorsiona, nu am mai şti care ne este misiunea. Raţiunea existenţei noastre este dată tocmai de proclamarea mesajului profetic al celor trei îngeri.
Cum te raportezi la mesajul şi la misiunea bisericii noastre? În definitiv de ce eşti adventist de ziua a şaptea?
Organizarea bisericii
Noul Testament arată că biserica primară avea o structură organizatorică precisă, care o ajuta să-şi menţină puritatea doctrinală şi să-şi păstreze atenţia concentrată asupra misiunii.
Din Faptele 6, aflăm că un mic grup de ucenici s-a adunat pentru a găsi o soluţie la problema distribuirii de alimente pentru văduvele evreice vorbitoare de limbă greacă. Soluţia lor a fost alegerea de diaconi. Membrii bisericii au respectat autoritatea acestor conducători ai bisericii.
De asemenea, după convertirea sa, apostolul Pavel a fost trimis mai întâi la Anania, un reprezentant al bisericii (Faptele 9:10-17), iar după botez, Duhul Sfânt l-a îndemnat să meargă la conducătorii bisericii din Ierusalim pentru a fi confirmat ca lucrător (Faptele 9:26-30). În Faptele 20, se arată că Pavel s-a întâlnit cu prezbiterii bisericii din Efes pentru a-i pune în gardă cu privire la învăţătorii mincinoşi şi la ereziile lor (Faptele 20:17,27-32).
4. Cum a procedat biserica nou-testamentară pentru a rezolva disputa majoră asupra circumciziei? Faptele 15:1-31.
Conciliul din Ierusalim a salvat de schismă biserica din primul secol. Împuternicirea cu autoritate administrativă a fost esenţială pentru păstrarea integrităţii doctrinei bisericii nou-testamentare. În situaţia descrisă aici, reprezentanţii bisericii locale au fost trimişi la Ierusalim pentru a lua parte la dezbaterile doctrinare cu consecinţe serioase asupra viitorului bisericii. După ce au ajuns la un consens, membrii acestui grup reprezentativ au consemnat în scris decizia lor şi au distribuit-o în toate bisericile care se confruntaseră cu această problemă în Antiohia, Siria şi Cilicia (Faptele 15:23).
Membrii au acceptat decizia Conciliului din Ierusalim şi s-au bucurat că Duhul Sfânt îi inspirase să găsească un răspuns la dilema lor (Faptele 15:30-35).
Dacă eşti membru al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, înseamnă că faci parte din structura bisericii. Care este rolul acestei structuri? Ce poţi face pentru ca aportul tău să fie constructiv?
Realizarea unităţii
Pe măsură ce ne apropiem mai mult de Domnul Isus, ne apropiem mai mult unii de alţii şi privim lucrurile din perspectivă spirituală. Duhul Sfânt ne dă capacitatea de a ne raporta altfel la ceilalţi. Prin prisma harului lui Hristos, acum vedem altfel lucrurile mărunte care altădată ne deranjau. Vechile simţăminte de antipatie sunt abandonate în lumina strălucitoare a îndurării Sale. Pe cât posibil, vechile certuri şi dispute sunt înlăturate, iar barierele sunt dărâmate. Relaţiile dintre noi sunt vindecate prin Evanghelie.
În ziua Cincizecimii, când Duhul Sfânt a fost revărsat pe deplin peste ucenici, atitudinea lor unul faţă de altul s-a schimbat radical. În lumina care vine de la cruce, ei s-au privit altfel unii pe alţii.
„Fiecare creştin vedea în fratele său o descoperire a iubirii şi a bunăvoinţei divine. Un singur interes îi stăpânea pe toţi; un singur subiect însufleţitor le absorbise pe toate celelalte. Năzuinţa credincioşilor era să descopere asemănarea cu caracterul lui Hristos şi să lucreze pentru extinderea Împărăţiei Sale.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 48
5. Ce practici ale creştinilor au favorizat unitatea bisericii din primul secol? Cum au reuşit ele să instaureze şi să menţină armonia dintre ei? Matei 18:16-20; Faptele 1:14; 12:5,12; 6:7; Matei 28:16-20.
Nu este suficient să ne dorim unitatea şi să sperăm că ea se va realiza. Membrii bisericii din Noul Testament au făcut mai mult decât atât: ei s-au rugat împreună şi au stat de vorbă; au studiat Cuvântul lui Dumnezeu împreună şi au dat mărturie despre credinţa lor. Rugăciunea, studiul Bibliei şi mărturia personală sunt factorii-cheie care generează, favorizează şi susţin unitatea bisericii. Când ne rugăm unii pentru alţii, relaţiile dintre noi sunt mai apropiate. Când participăm la lucrarea de evanghelizare ne simţim mai uniţi, mai strâns legaţi unii de alţii. Biserica vie, dinamică, unită şi revigorată este biserica ai cărei membri se roagă împreună, studiază Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrează pentru comunitatea în care se găsesc.
Ce forţe ameninţă unitatea bisericii tale locale sau chiar unitatea bisericii, în ansamblu? De ce este important să identificăm aceste forţe şi să ştim cum să le abordăm?
Studiu suplimentar
„În aceşti primi ucenici era înfăţişată o vădită diversitate. Ei aveau să fie învăţătorii lumii şi au reprezentat o varietate foarte mare de tipuri de caracter. Pentru a duce mai departe cu succes lucrarea la care fuseseră chemaţi, bărbaţii aceştia, atât de diferiţi prin trăsăturile naturale de caracter şi prin obiceiurile vieţii, aveau nevoie să ajungă la o unitate în simţire, gândire şi faptă. Era ţinta Domnului Hristos să înfăptuiască această unitate. În vederea acestui scop, El a căutat să-i aducă în unire cu El Însuşi.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 20
Întrebări pentru discuţie
1. De ce este atât de importantă pentru noi structura unificatoare a bisericii? Ce s-ar întâmpla cu misiunea noastră, cu mesajul nostru şi cu biserica noastră în ansamblu, dacă bisericile locale, conferinţele, uniunile şi diviziunile ar acţiona independent?
2. Răspundeţi în cadrul grupei la întrebarea: De ce sunt adventist de ziua a şaptea?
3. Unitatea bisericii este foarte importantă. Există totuşi alte lucruri mai importante decât unitatea? Care sunt acestea? De exemplu, Pavel a scris următoarele cuvinte: „Dar, chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” (Galateni 1:8,9). Ce s-a întâmplat în acest caz cu unitatea?
4. Meditează mai mult la importanţa crucială a mesajului şi a misiunii noastre pentru identitatea pe care o avem, ca adventişti de ziua a şaptea. În definitiv, care ar fi scopul existenţei noastre dacă ne-am pierde mesajul unic în lume? Pe de altă parte, ce alte lucruri ne unesc ca adventişti de ziua a şaptea? Ce alte lucruri ne definesc, în afară de misiune şi mesaj? De ce sunt importante şi aceste aspecte?
5. De ce este unitatea esenţială pentru redeşteptare şi reformă?