Isus, Marele învăţător

STUDIUL 9 » 23 MAI - 29 MAI

Textul de memorat: „Ei erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu putere.” (Luca 4:32)

„Când a venit Hristos pe pământ, omenirea părea că va atinge rapid fundul prăpastiei morale. Era subminată însăşi temelia societăţii. Viaţa devenise artificială. (…) Dezgustaţi de poveşti şi de minciuni, căutând să înăbuşe glasul raţiunii, oamenii se întorceau către necredinţă şi materialism. Lăsând veşnicia în afara calculelor lor, trăiau pentru prezent.

Când au încetat să mai recunoască Divinitatea, au încetat şi să mai pună preţ pe om. Adevărul, cinstea, integritatea, încrederea, compasiunea – toate erau îndepărtate de pe pământ. Lăcomia nestăvilită şi ambiţia devoratoare au dat naştere unei neîncrederi generale. Ideea de datorie, ideea că oamenii puternici ar avea vreo obligaţie faţă de cei slabi, ideea de demnitate umană şi cea de drepturi ale omului au fost date la o parte, fiind considerate un vis sau o legendă. Oamenii de rând erau priviţi ca nişte animale de povară sau ca instrumente ori trepte pentru satisfacerea ambiţiei. Bogăţia şi puterea, confortul şi satisfacerea plăcerilor erau considerate binele suprem. Acea epocă era caracterizată de degenerare fizică, letargie a minţii şi moarte spirituală.” – Ellen G. White, Educaţie, pp. 74, 75

Pe acest fundal, putem înţelege mai bine de ce a dat Domnul Isus învăţăturile pe care le-a dat.

Autoritatea lui Isus

Fiind medic şi om învăţat, Luca era la curent cu rolul autorităţii. Era familiarizat cu autoritatea filosofiei în ştiinţa şi în educaţia greacă. Avea cunoştinţă despre autoritatea legii romane în chestiunile civile şi în activitatea guvernului. Fiind tovarăşul de misiune al lui Pavel, cunoştea autoritatea ecleziastică pe care o avea apostolul în bisericile pe care le întemeiase. El înţelegea că autoritatea este esenţa poziţiei unei persoane, a rolului unei instituţii, a funcţiei statului şi a relaţiei unui învăţător cu ucenicii lui. Având de-a face cu toate tipurile de autoritate de la toate nivelurile puterii, Luca le-a împărtăşit cititorilor faptul că Isus avea o autoritate aparte. Deşi Se născuse în familia unui tâmplar, deşi trăise până la treizeci de ani în micul sat galileean Nazaret, deşi nu era cunoscut pentru vreo faptă măreaţă (după standardele omeneşti), Domnul Isus i-a confruntat pe toţi – conducători romani, învăţaţi evrei, rabini, oameni de rând, puteri seculare şi religioase – cu învăţătura şi cu lucrarea Sa. Oamenii din cetatea în care crescuse „se mirau de cuvintele pline de har care ieşeau din gura Lui” (Luca 4:22). Într-o ocazie, El a adus bucuria în inima unei văduve din Nain, readucându-l la viaţă pe fiul ei mort (Luca 7:11-17). Întreaga cetate s-a cutremurat de frică şi a exclamat: „Dumnezeu a cercetat pe poporul Său!” (vers. 16). Autoritatea Domnului Isus asupra vieţii şi morţii a stârnit entuziasmul oamenilor nu numai în Nain, ci şi „în toată Iudeea şi prin toate împrejurimile” (vers. 16, 17).

1. Ce ne spun următoarele pasaje biblice despre domeniile în care Şi-a exercitat Domnul Isus autoritatea? Luca 8:22-25; 4:31-37; 5:24-26; 7:49; 12:8.

Luca şi-a luat timp să consemneze – atât pentru prietenul său Teofil, cât şi pentru generaţiile următoare – faptul că Isus a demonstrat o autoritate unică prin lucrarea Sa. Ca Dumnezeu întrupat, El avea o putere şi o stăpânire pe care nimeni altcineva nu le avea.

Pentru a da autoritate acţiunilor lor, foarte mulţi oameni spun că fac diverse lucruri în Numele lui Dumnezeu. Cum ne putem asigura că, într-adevăr, Dumnezeu ne conduce într-o acţiune?

Cea mai renumită predică a Domnului Hristos

În literatura de specialitate, Predica de pe Munte (Matei 5-7) este în mod frecvent supranumită „esenţa creştinismului”. Luca redă câteva fragmente din ea în capitolul 6:20-49 şi în alte locuri. Unii cercetători au observat că Luca a plasat-o imediat după alegerea „oficială” a celor doisprezece apostoli (Luca 6:13) şi de aceea au numit-o „Cuvântul de trimitere al celor doisprezece apostoli”.

După cum este prezentată în Luca 6:20-49, predica începe cu patru fericiri (binecuvântări) şi cu patru vaiuri, după care trece în revistă alte câteva trăsături esenţiale ale căii creştine.

2. Studiază următoarele fragmente din Luca 6:20-49. Ce principii poţi descoperi?

a. Luca 6:20-22

b. Luca 6:22,23

c. Luca 6:24-26

d. Luca 6:27-31

e. Luca 6:37-42

f. Luca 6:43-45

g. Luca 6:48,49

Regula de aur a iubirii este una dintre cele mai intens dezbătute şi dificil de respectat porunci. Etica creştină este în mod fundamental pozitivă, nu negativă. Ea nu constă din reguli cu privire la ce să nu facem, ci la ce să facem. Ea nu spune: „Să nu-l urăşti pe duşmanul tău”, ci: „Să iubeşti pe vrăjmaşul tău”. În locul legii reciprocităţii („dinte pentru dinte”), regula de aur impune etica bunătăţii curate („să întorci şi celălalt obraz”). Mahatma Ghandhi a dezvoltat pe baza regulii de aur o întreagă filosofie politică a opoziţiei faţă de rău prin bine şi, în final, prin acest principiu, a reuşit să obţină independenţa Indiei. La fel, Martin Luther King Jr. a apelat la etica regulii de aur pentru a distruge răul segregării rasiale în Statele Unite. Acolo unde domneşte dragostea, domneşte fericirea.

Cât de bine reflectă viaţa ta aceste principii?

O familie nouă

Marii învăţători ai lumii de dinainte şi de după Domnul Isus au vorbit despre unitate şi despre dragoste, dar despre o dragoste manifestată doar în cadrul unui anumit grup de oameni, al unei familii definite pe baza castei, culorii pielii, limbii vorbite, naţionalităţii sau religiei. Însă Domnul Isus a dărâmat barierele care ne despărţeau şi a creat o nouă familie, în care i-a inclus pe toţi oamenii, aşezând-o sub semnul dragostei agape – dragostea nemeritată, neexclusivistă, universală şi dispusă la sacrificiu. Este o familie care reflectă conceptul originar, universal şi ideal din Geneza, care arată că omul este creat după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:26,27) şi, în consecinţă, toţi oamenii sunt egali înaintea Sa.

3. Ce afirmaţie a făcut Isus despre „familia” Sa? Luca 8:19-21

Fără să minimalizeze în vreun fel importanţa relaţiilor dintre părinţi şi copii şi dintre fraţi şi surori, Domnul Isus a privit dincolo de legăturile de sânge şi i-a inclus pe toţi în familia lui Dumnezeu. Relaţiile dintre membrii familiei creştine nu sunt mai puţin strânse şi mai puţin însemnate decât cele dintre membrii familiei obişnuite. Pentru Isus, nu relaţiile de rudenie sunt adevăratul test al „familiei”, ci împlinirea voinţei lui Dumnezeu.

4. Ce ne spun următoarele texte biblice despre „zidurile” dintre oameni pe care Domnul Hristos le-a dărâmat?

Luca 5:27-32

Luca 7:1-10

Luca 14:15-24

Luca 17:11-19

În misiunea şi în slujirea Sa, Domnul Isus, cu inima Sa iertătoare şi primitoare, nu a exclus pe nimeni, ci i-a inclus pe toţi cei care au ascultat chemarea Sa. El Şi-a arătat iubirea faţă de o mare diversitate de oameni.

Ce metode putem folosi, ca biserică, pentru a urma acest principiu esenţial?

Definiţia iubirii în parabola samariteanului milos (1)

Dintre cei patru evanghelişti, numai Luca redă parabola fiului risipitor şi pilda samariteanului milos (Luca 10:25-37). Prima ilustrează dimensiunea verticală a iubirii, dragostea extraordinară a Tatălui pentru păcătoşi; a doua ne vorbeşte despre dimensiunea ei orizontală, despre acel tip de iubire care ar trebui să-i caracterizeze pe toţi oamenii, înlăturând barierele dintre ei şi respectând definiţia aproapelui dată de Isus, potrivit căreia toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu şi toţi merită să fie iubiţi şi trataţi la fel.

5. Citeşte Luca 10:25-28 şi meditează la cele două întrebări ridicate aici. Spre ce preocupări principale ale credinţei şi vieţii creştine ne îndreaptă ele atenţia?

a. Vers. 25

A fi mântuit din păcat şi a intra în Împărăţia lui Dumnezeu este, pe bună dreptate, cea mai nobilă dintre toate aspiraţiile pe care le putem avea, însă învăţătorul Legii credea că viaţa veşnică poate fi dobândită prin fapte bune. Noi ştim că „plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23).

b. vers. 26

În timpul Domnului Hristos, iudeii cu o poziţie înaltă aveau obiceiul de a purta la încheietura mâinii o filacteră. Era o cutiuţă din piele în care păstrau un text important din Tora, cum ar fi cel citat în pasajul acesta. Aici, Domnul Isus i-a îndreptat atenţia învăţătorului Legii spre ce era scris în Deuteronomul (6:5) şi Leviticul (19:18) – texte pe care, probabil, că le purta în filacteră. El le purta la mână, dar nu şi în inimă! Adevărul subliniat aici de Isus este că viaţa veşnică nu se obţine prin păzirea poruncilor, ci este darul lui Dumnezeu. Iar această experienţă se va exprima prin dragostea faţă de Dumnezeu şi grija faţă de aproapele nostru.

Care este dovada exterioară a faptului că eşti mântuit prin har? Altfel spus, ce anume din viaţa ta arată că eşti îndreptăţit prin credinţă?

Definiţia iubirii în parabola samariteanului milos (2)

6. De ce a pus învăţătorul Legii întrebarea menţionată în Luca 10:29?

Fiind un bun cunoscător al legii iudaice, învăţătorul Legii ştia mai mult ca sigur răspunsul la această întrebare. Leviticul 19:18, unde se găseşte a doua mare poruncă, arată că în această categorie a „aproapelui” intrau „copiii poporului tău”. De aceea, Isus nu răspunde imediat, nici nu intră într-o dispută teologică, ci îi aduce, pe el şi pe toţi cei prezenţi, la un nivel mai înalt.

7. Citeşte Luca 10:30-37. Care sunt ideile principale ale parabolei şi ce ne spun ele despre modul în care ar trebui să ne purtăm cu alţii?

Isus a spus că „un om” a căzut între tâlhari. De ce nu a dat detalii despre naţionalitatea sau poziţia lui în societate? Dacă avem în vedere scopul pentru care a spus parabola, mai contau oare aceste lucruri?

Preotul şi levitul l-au văzut pe omul rănit şi totuşi au trecut pe lângă el. Parabola nu arată ce motive au avut. Întrebările la care trebuie să răspundem noi astăzi sunt acestea: Ce este religia adevărată şi cum se manifestă ea? (Vezi Deuteronomul 10:12,13; Mica 6:8; Iacov 1:27.)

Relaţia dintre iudei şi samariteni a fost dintotdeauna caracterizată de ură şi de animozitate, iar în timpul lui Isus duşmănia dintre ei devenise şi mai intensă (Luca 9:51-54; Ioan 429). De aceea, lecţia dată de El iudeilor este şi mai puternică, fiindcă „eroul” pildei este chiar un samaritean!

Isus a descris în detaliu slujirea samariteanului: i s-a făcut milă, s-a apropiat de el, i-a legat rănile, a turnat peste ele untdelemn şi vin, l-a dus la un han, i-a plătit în avans şederea acolo şi a promis ca, la întoarcere, să acopere celelalte cheltuieli. Toate aceste aspecte ale slujirii sale luate împreună definesc dragostea adevărată care nu cunoaşte margini. În plus, faptul că a făcut toate aceste lucruri pentru un om care, după toate probabilităţile, era iudeu, arată că dragostea adevărată depăşeşte orice barieră.

Probabil că preotul şi levitul şi-au pus întrebarea: „Ce mi se va întâmpla dacă mă opresc şi îl ajut pe acest om?” Iar samariteanul: „Ce i se va întâmpla acestui om dacă nu îl ajut?” Care este deosebirea dintre aceste două întrebări?

Studiu suplimentar

„Prin viaţa şi prin lecţiile Sale, Hristos a oferit un exemplu desăvârşit de slujire neegoistă, care îşi are originea în Dumnezeu. El nu trăieşte pentru Sine. Prin crearea lumii şi prin susţinerea tuturor lucrurilor, Dumnezeu le slujeşte altora tot timpul. «El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi» (Matei 5:45). Acest ideal de slujire a fost încredinţat de Dumnezeu Fiului Său. Lui Isus I-a fost dat să stea în fruntea umanităţii, pentru ca, prin exemplul Său, să-i înveţe pe oameni ce înseamnă să slujeşti. Toată viaţa S-a aflat sub legea servirii. El le-a servit tuturor, le-a slujit tuturor. El a trăit astfel Legea lui Dumnezeu şi, prin exemplul Său, ne-a arătat cum să ascultăm de ea.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 649

Parabola samariteanului milos nu este o „întâmplare imaginară, ci un incident real, despre care se ştia că s-a întâmplat întocmai. Preotul şi levitul care trecuseră înainte pe alături se aflau printre cei care ascultau cuvintele lui Hristos.” – Ibidem, p. 499

Întrebări pentru discuţie

1. Ce este autoritatea? Câte tipuri de autoritate cunoaştem şi ce atitudine trebuie să avem faţă de ele? Ce trebuie să facem atunci când diferite tipuri de autorităţi intră în conflict?

2. Ce fel de autoritate a demonstrat Domnul Hristos şi de ce a insistat Luca atât de mult în prezentarea acestei autorităţi?

3. Unii susţin că au făcut un anumit lucru pentru că aşa le-a spus Dumnezeu şi ne fac să ne întrebăm: Cum le vorbeşte Dumnezeu? La ce pericole ne expunem când invocăm autoritatea lui Dumnezeu pentru a ne justifica faptele?

4. Care dintre principiile Predicii de pe Munte, enunţate de Luca, se reflectă cel mai mult în viaţa ta? Care se reflectă cel mai puţin? Ce poţi face pentru a le reflecta pe toate cât mai bine?

5. Cum a îndepărtat Domnul Isus diversele bariere ideologice dintre oameni? După spusele Sale, cine poate face parte din „familia” Sa? Cum poate urma biserica exemplul Său?

6. După studierea pildei cu samariteanul milos, care crezi că este definiţia dragostei?