Domnul iudeilor şi al neamurilor

STUDIUL 7 » 7 MAI - 13 MAI

Textul de memorat: „Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor.” (Isaia 42:6)

În Matei 15:24, Isus spune explicit: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Fără nicio îndoială, lucrarea lui Hristos, în anii petrecuţi pe pământ, a avut ca ţintă principală poporul Israel.

Dar, aşa cum arată întreaga Biblie, Israel nu era singurul popor de care Dumnezeu era preocupat. Motivul pentru care Dumnezeu l-a ales pe Israel a fost ca, prin el, să-i poată binecuvânta pe toţi oamenii de pe pământ. „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc şi suflet celor ce merg pe el: «Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric»” (Isaia 42:5-7).

Prin Israel sau, mai precis, prin Mesia care avea să Se ridice în Israel, Dumnezeu voia să ajungă la întreaga lume. În această săptămână, vom vedea modul în care Dumnezeu se apropie de toţi cei care au nevoie de mântuire.

Duminică, 8 mai – Aşteptări de la Mesia

Una dintre cele mai cunoscute minuni ale lui Isus este hrănirea celor cinci mii, „afară de femei şi de copii” (Matei 14:21). Totuşi, aşa cum se întâmplă în întreg Noul Testament, această relatare nu ne este dată fără un context care să ne ajute să înţelegem mai profund semnificaţia a ceea ce a făcut Isus aici.

1. Citeşte Matei 14:1-21. Ce s-a întâmplat chiar înainte de această hrănire miraculoasă şi ce rol ar fi putut avea acel eveniment în minunea care a urmat?

Pune-te în locul ucenicilor din vremea aceea. Lui Ioan Botezătorul, care era în mod evident un om al lui Dumnezeu, tocmai i se tăiase capul. Ei ştiau cu siguranţă acest lucru, din moment ce chiar ei îi spuseseră lui Isus. Chiar dacă textul biblic nu spune, probabil că erau teribil de descurajaţi. Fără îndoială că evenimentul acesta le pusese credinţa la încercare. Astfel, după înmulţirea pâinilor, cu siguranţă credinţa lor a primit un impuls.

Totuşi istoria aceasta are o semnificaţie mult mai adâncă, pe lângă avântul pe care l-a dat credinţei ucenicilor. Înmulţirea pâinilor le amintea tuturor de mana pe care le-o asigurase Dumnezeu evreilor în pustie. „în iudaism exista tradiţia că Mesia avea să vină de Paşte şi că, odată cu venirea Sa, mana avea să înceapă să cadă din nou. […] Astfel, atunci când Isus i-a hrănit pe cei cinci mii chiar înainte de Paşte, nu ar trebui să mire pe nimeni că mulţimea a început să speculeze dacă El era Mesia şi dacă urma să facă o minune şi mai mare – să-i hrănească mereu pe toţi, readucând mana.” – Jon Paulien, John: The Abundant Life Bible Amplifier, pp. 139-140

Acesta era exact tipul de Mesia pe care îl voia poporul: Unul care să se îngrijească de nevoile lor imediate. În acest moment, mulţimile sunt gata să-L facă rege pe Isus, dar El nu pentru aceasta venise. Refuzul Său avea să-i dezamăgească profund pe iudei. Ei aveau aşteptările lor şi, când acestea nu au fost împlinite, mulţi I-au întors spatele, chiar dacă El venise să facă pentru ei mult mai mult decât cuprindeau aşteptările lor înguste şi lumeşti.

Ce aşteptări ai tu de la Dumnezeu? Lucruri mărunte, pentru satisfacerea nevoilor imediate, sau îi ceri lucruri mari?

Luni, 9 mai – Domn peste toată natura

După hrănirea celor cinci mii, Isus le-a poruncit ucenicilor să urce în corabie (Matei 14:22). Voia să-i îndepărteze de agitaţia şi de presiunea mulţimii. Un bun învăţător îşi pune la adăpost elevii de situaţiile cărora aceştia nu le pot face faţă. „Chemându-i pe ucenici”, scrie Ellen G. White, „Isus le spune să ia corabia, să se întoarcă de îndată la Capernaum, lăsându-L pe El să le dea drumul oamenilor. […] Au protestat împotriva acestei hotărâri, dar Isus le-a vorbit de astă dată cu o autoritate pe care nu o folosise faţă de ei niciodată mai înainte. Ştiau că ar fi fost în zadar să se împotrivească mai departe şi, în tăcere, s-au îndreptat către lac.” – Viaţa lui Iisus, p. 321 (378)

2. Citeşte Matei 14:23-33. Ce ne descoperă aceste versete despre cine era Isus şi despre mântuire?

Un moment de revelaţie apare atunci când ucenicii, înspăimântaţi, se întrebau uimiţi cine mergea pe apă către ei. Isus le spune: „îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” (vers. 27). Cuvintele „Eu sunt” constituie traducerea expresiei greceşti ego eimi, care era Numele lui Dumnezeu (vezi şi Exodul 3:14).

Scriptura ni-L prezintă în repetate rânduri pe Domnul având stăpânire asupra naturii. Psalmul 104, de exemplu, arată clar că Dumnezeu este nu doar Creatorul, ci şi Susţinătorul, şi că lumea continuă să existe şi legile naturii continuă să acţioneze prin puterea Lui. Nu există nimic aici care să trimită cu gândul la deism (conceptul conform căruia Dumnezeu a creat lumea şi apoi a lăsat-o să funcţioneze singură, după propriile legi), Iudei sau dintre neamuri, noi toţi ne datorăm existenţa puterii susţinătoare a aceluiaşi Domn care a liniştit marea (vezi şi Evrei 1:3).

Strigătul lui Petru, „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14:30), ar trebui să fie şi strigătul nostru, pentru că, dacă Domnul Isus nu ne scapă, cine o va face? Starea de neajutorare a lui Petru din acea situaţie reflectă starea noastră în faţa dificultăţilor şi provocărilor cu care ne asaltează această lume decăzută.

Ce ai face dacă te-ai afla, la fel ca Petru, într-o situaţie pe care nu o poţi controla şi care te copleşeşte?

Marţi, 10 mai – Capcana ipocriziei

3. Citeşte Isaia 29:13. Chiar dacă Domnul i Se adresează aici Israelului antic, ce mesaj transmit aceste cuvinte şi pentru biserica de azi? Care sunt cele două pericole cu privire la care Domnul îi avertizează pe evreii de atunci şi cum putem evita noi aceleaşi greşeli?

La multe secole după ce Isaia a scris aceste cuvinte, Isus le citează în timpul unei controverse cu liderii religioşi din vremea Sa.

4. Citeşte Matei 15:1-20. Care este aici problema principală şi cum o abordează Isus?

La un moment dat, după întoarcerea Sa în Capernaum, Isus a intrat într-o dispută cu învăţătorii iudei, cu privire la ce anume îl întina pe om (îl făcea necurat din punct de vedere ceremonial). Aceştia născociseră tot felul de reguli cu privire la necurăţia exterioară. De exemplu, trebuia să-ţi speli mâinile într-un anumit fel. Dar ucenicii lui Isus nu dădeau atenţie acestor reguli şi, când cărturarii şi fariseii din Ierusalim i-au acuzat de lucrul acesta, Domnul le-a luat apărarea.

Pe scurt, El a condamnat categoric ceea ce poate deveni, atât de uşor, o capcană pentru oricine: ipocrizia. Cine nu s-a făcut, măcar o dată, vinovat de aceasta, condamnând (fie verbal, fie în inima lui) pe altcineva pentru un lucru pe care el însuşi îl făcea, şi poate chiar mai rău? Dacă nu suntem atenţi, toţi avem tendinţa de a vedea greşelile altora, în timp ce suntem orbi faţă de ale noastre. Se pare că ipocrizia tinde să apară în mod natural în oricare dintre noi.

Toţi urâm ipocrizia altora, pe care o vedem foarte uşor. Dar pe a noastră? Cât suntem de dispuşi să o recunoaştem?

Miercuri, 11 mai – Lecţie pentru iudei şi neamuri

După ce i-a hrănit, vindecat şi învăţat pe iudei, care erau poporul Său, Isus ia o decizie surprinzătoare. Pleacă într-o regiune locuită de oameni dintre neamuri.

5. Citeşte Matei 15:21-28. Care este mesajul acestei întâmplări?

La început, Isus pare să o ignore pe această femeie, apoi, când îi vorbeşte, cuvintele Sale par foarte aspre.

Cum ar fi dacă tu ai încerca o astfel de abordare? Cineva te întreabă dacă poate să se servească din biscuiţii tăi, şi tu răspunzi: „Nu este bine să-mi arunc biscuiţii la câini.” Nu este un mod de a-ţi face prieteni.

Totuşi iată câteva aspecte de care ar trebui să ţinem seamă, în primul rând, în timpul acela, iudeii îi considerau pe cei dintre neamuri „câini”. Dar Isus foloseşte un termen mai delicat, mai afectuos: „căţei”, care duce cu gândul la câinii ţinuţi pe lângă casă şi hrăniţi de la masa stăpânilor.

În al doilea rând, femeia canaanită îl numeşte pe Isus „Fiul lui David”. Aceasta arată că ea ştia foarte bine că Isus era iudeu. Ca un bun învăţător, El vorbeşte cu ea şi, poate, o pune la încercare. Craig Keener scrie: „Poate că El îi vorbeşte astfel pentru ca ea să înţeleagă adevărata Lui misiune şi identitate, ca să nu îl trateze ca pe unul dintre numeroşii magicieni itineranţi la care apelau neamurile pentru exorcizări. Însă, cu siguranţă, îi cere să recunoască întâietatea lui Israel în planul divin, o recunoaştere care, pentru ea, include şi recunoaşterea propriului statut de dependenţă. […] Am putea compara cerinţa aceasta cu ceea ce i-a cerut Elisei lui Naaman, când l-a trimis să se scufunde în Iordan, în ciuda preferinţei lui pentru râurile Damascului, Abana şi Parpar […], determinându-l astfel pe Naaman să recunoască întâietatea Dumnezeului lui Israel (2 împăraţi 5:17,18- The Gospel of Matthew: A Socio-Rhetorical Commentary, p. 417

În sfârşit, este posibil ca această femeie să fi fost o grecoaică de viţă nobilă, care făcea parte dintr-o clasă socială care „în mod obişnuit lua pâinea iudeilor sărăciţi care locuiau în vecinătatea Tirului. […] Isus inversează priorităţile bazate pe putere, deoarece «pâinea» pe care o oferă El îi aparţine, înainte de toate, lui Israel […]; această «grecoaică» trebuie să implore ajutorul unui iudeu itinerant.” – Ibidem.

Dialogând cu această femeie, Isus îi redă demnitatea de copil al lui Dumnezeu. Ea pleacă acasă cu asigurarea că fiica este vindecată şi cu credinţă în Fiul lui David.

Joi, 12 mai – Universalitatea Evangheliei

6. Citeşte Matei 15:29-39 şi compară cu Matei 14:13-21. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre cele două scene?

Mulţi oameni nu îşi dau seama că în evanghelii sunt două ocazii în care Isus hrăneşte mulţimile: prima este pentru iudei, a doua este pentru neamuri, în ambele cazuri, lui Isus îi este „milă” de oameni.

Este uimitor acest tablou, cu mii de oameni care nu erau iudei, dar veniseră să fie învăţaţi, iubiţi şi hrăniţi de acest rabin tânăr. Astăzi, privind în urmă şi înţelegând universalitatea Evangheliei (în definitiv, majoritatea celor care citesc acum aceste cuvinte nu sunt iudei), putem să pierdem uşor din vedere cât de incredibilă şi de neaşteptată trebuie să li se fi părut o astfel de atitudine oamenilor de atunci, atât iudei, cât şi neamuri. Fără îndoială, Isus i-a uimit pe toţi.

Şi totuşi, acesta a fost întotdeauna planul lui Dumnezeu: de a-i atrage la El pe toţi oamenii de pe pământ. Un verset surprinzător, din Vechiul Testament, stă ca dovadă a acestui adevăr: „Nu sunteţi voi oare pentru Mine ca şi copiii etiopienilor, copii ai lui Israel? … N-am scos Eu pe Israel din ţara Egiptului, ca şi pe filisteni din Caftor şi pe sirieni din Chir?” (Amos 9:7).

Ce spune Dumnezeu aici? Că El este interesat nu doar de Israel, ci de toate popoarele. Este El interesat de filisteni? O lectură atentă a Vechiului Testament ne descoperă în mod repetat acest adevăr. De-a lungul secolelor, el a devenit atât de obscur, încât, în perioada formării bisericii Noului Testament, multora dintre credincioşi le-a fost greu să-l accepte.

7. Citeşte Romani 4:1-12. Ce elemente din aceste versete arată universalitatea Evangheliei?

Vineri, 13 mai – Un gând de încheiere

Un creştin le vorbea despre existenţa lui Dumnezeu unor studenţi. După ce a terminat toate argumentele obişnuite, a schimbat tactica, spunând: „Când eram de vârsta voastră şi nu credeam în Dumnezeu, dacă ceva părea să mă convingă că totuşi El există, întotdeauna alungam din minte acest gând. De ce? Dacă,într-adevăr, Dumnezeu exista, atunci-având în vedere cum trăiam-ceva îmi spunea că eram într-o mare încurcătură.” Starea de spirit a ascultătorilor săi s-a schimbat brusc. Zeci de conştiinţe, la unison, au început să scrâşnească. Părea că temperatura din sală a crescut deodată din cauza tensiunii declanşate în spatele tuturor acelor chipuri acum crispate. Vorbitorul atinsese o coardă sensibilă. Aceşti studenţi necreştini şi, cu siguranţă, deloc preocupaţi de Cele Zece Porunci, au simţit că viaţa lor nu era aşa cum ar fi trebuit să fie din punct de vedere moral şi, dacă totuşi exista un Dumnezeu, aveau de dat seama pentru o mulţime de lucruri. Însă noi, creştinii, ar trebui să fim foarte familiarizaţi şi în deplină armonie cu standardele morale ale lui Dumnezeu. Nu ar trebui să ne speriem când suntem confruntaţi cu realitatea unui Dumnezeu moral, şi aceasta datorită făgăduinţei Evangheliei, Iudei sau dintre neamuri, când suntem puşi faţă în faţă cu păcatul nostru, găsim refugiu în neprihănirea lui Hristos, care ne este oferită prin credinţă, „fără faptele Legii” (Romani 3:28). Când devenim în mod acut conştienţi de păcatul nostru, putem apela la promisiunea din Romani 8:1 – „Acum dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Iudeu sau dintre neamuri, nu contează. „Fără deosebire de vârstă, clasă socială, naţionalitate sau privilegii religioase, toţi sunt invitaţi să vină la El şi să trăiască.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 346 (403)

Studiu suplimentar

BIBLIA ŞI CARTEA ANULUI – STUDIU LA RÂND

Biblia: 1 Împăraţi 2-8
1. Ce I-a cerut Solomon lui Dumnezeu în vis, la Gabaon?
2. Câte pilde şi cântări a compus Solomon?
3. Câţi ani a durat zidirea templului şi câţi ani a durat zidirea casei lui Solomon?
4. Din cuvintele bune spuse de Dumnezeu lui Moise, câte au rămas neîmplinite?

Viaţa lui Iisus, capitolul 72
5. Ce se întâmplă cu acela care priveşte iubirea inegalabilă a Mântuitorului?

Alte resurse veţi mai găsi şi la pagina primei şi ultimei lecţii din trimestru!