Creatorul vorbește
STUDIUL 1 » 26 SEPTEMBRIE – 02 OCTOMBRIE
De memorat: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile.” (Evrei 1:1,2)
Sabat după-amiază, 26 septembrie
Tehnologia ne permite multora să ne vedem prietenii și rudele aflate departe. Deși acesta este un lucru bun, totuși este mult mai bine când îi întâlnim în persoană. Se întâmplă ceva special când ne adunăm, ne îmbrățișăm și vorbim față în față.
Săptămâna aceasta ne vom reaminti că oamenii au fost creați pentru o relație directă cu Creatorul lor. Păcatul însă a distrus această legătură strânsă. Pentru a o restabili, Dumnezeu a găsit modalități prin care să ne vorbească. Cea mai cunoscută este prin purtători de cuvânt aleși cu grijă, adică prin profeți, care ne fac cunoscute mesajele Sale. Acești profeți au adesea scrieri în Biblie, dar nu întotdeauna.
Planul suprem al lui Dumnezeu este să restaureze imaginea Sa în noi, pe care păcatul a distrus-o. În aceasta constă planul de salvare: restaurare, o restaurare care va fi deplină atunci când Dumnezeu va crea „ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13). Până atunci, Dumnezeu continuă să ne vorbească și continuă să-Și folosească profeții pentru a face acest lucru.
Duminică, 27 septembrie
Comunicarea în Eden
Dumnezeu a creat o lume frumoasă și în ea i-a așezat pe Adam și pe Eva, actul culminant al creației. Oamenii se deosebeau de toate ființele de pe pământ prin faptul că au fost creați „după chipul lui Dumnezeu” (Geneza 1:27) – lucru spus doar despre ei, nu și despre păsări, de exemplu, sau despre animale marine. Astfel ei trebuiau să-și atingă potențialul maxim din toate punctele de vedere, să experimenteze dragostea în toate formele ei și să umble în comuniune cu Dumnezeu Însuși.
Citim în Geneza 2:18-23 și faptul că Dumnezeu a creat-o pe Eva pentru Adam deoarece, așa cum a spus Dumnezeu, „nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2:18). Așadar, chiar de la început, oamenii au fost creați ca ființe sociale. Sociologii de astăzi arată că interacțiunea umană are numeroase beneficii pentru bunăstarea noastră fizică și mintală, în timp ce singurătatea ucide. Deci este de înțeles de ce, după crearea Evei, Adam a exclamat: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi «femeie», pentru că a fost luată din om” (Geneza 2:23). Structura familială formată dintr-un bărbat și o femeie uniți prin căsătorie este prima instituție socială pe care Dumnezeu a creat-o pentru oameni, pentru ca aceștia să aibă parte de o relație și o comuniune deplină. Nu este de mirare că unul dintre obiectivele principale ale lui Satana a fost întotdeauna să distrugă dinamica fundamentală a familiei originale.
1. Potrivit celor afirmate în Geneza 1:27,28; 2:15-17 și 3:9, ce fel de comunicare exista între Dumnezeu și oameni în Eden?
Adam și Eva se bucurau de o comuniune față în față cu Dumnezeu. Ca ființe inteligente, ei erau capabili să se întâlnească cu Dumnezeu și să asculte indicațiile Sale. Ca administratori ai minunatei grădini a lui Dumnezeu, progresau în cunoaștere și în abilități pe măsură ce îngrijeau flora și fauna. În fiecare zi petreceau și un timp special cu Dumnezeu „în răcoarea zilei” (Geneza 3:8). În mod deosebit ziua de Sabat – o parte esențială a actului creator al lui Dumnezeu – trebuia să fie un timp dedicat special comuniunii dintre Dumnezeu și copiii Săi (Geneza 2:2,3; Exodul 20:8-11). În acea zi primii noștri părinți aveau parte într-un mod special de dragostea și de grija lui Dumnezeu pentru ei.
Astăzi, la mii de ani distanță de Eden, ne este greu să ne imaginăm cum era înainte de păcat. Totuși, chiar și acum, cum ne amintește lumea naturală de creația originală a lui Dumnezeu?
Luni, 28 septembrie
Ascunderea de Dumnezeu
Pentru că este dragoste (1 Ioan 4:8), Dumnezeu nu avea să creeze oameni-roboți. Iubirea presupune libertatea de alegere. Pentru a putea iubi, Adam și Eva trebuiau să fie creați cu liber-arbitru. Altfel le-ar fi fost imposibil să ofere dragoste, dragoste adevărată. Ei aveau deci libertatea de a asculta sau nu de Creatorul lor. Realitatea acestei alegeri libere a fost ilustrată prin porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii binelui și răului (vezi Geneza 2:15-17). De ce să fie avertizați să nu mănânce acel fruct, dacă nu ar fi avut libertatea de a-l mânca sau nu?
„Primii noștri părinți, deși creați sfinți, nu erau în afara posibilității de a face răul. Dumnezeu i-a făcut agenți morali liberi, capabili să aprecieze înțelepciunea și bunătatea caracterului Său, precum și dreptatea cerințelor Sale, și, în deplină libertate și cunoștință de cauză, să asculte sau să nu asculte de El. […] Fără libertatea de a alege, ascultarea […] nu avea să fie voluntară, ci forțată” (Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 48, 49).
2. Compară Geneza 3:1-8 cu Ieremia 23:24 și Evrei 4:13! De ce au încercat Adam și Eva să se ascundă de Creatorul lor după ce au dat dovadă de neascultare?
După conversația epică dintre șarpe (Satana) și Eva, primii noștri părinți au fost ispitiți să mănânce din pomul cunoașterii binelui și răului, lucru care le fusese interzis. Satana a folosit puterea cuvintelor, a emoțiilor și a ispitelor plăcute pentru a o convinge pe Eva, care apoi la convins pe Adam să acționeze împotriva poruncii divine. Eva a observat că pomul era „bun de mâncat”, „plăcut de privit” și „de dorit ca să deschidă cuiva mintea” (Geneza 3:6). Promisiunea lui Satana că aveau să fie „ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Geneza 3:5) a părut irezistibilă.
În realitate, Satana a spus minciuni și le-a ascuns consecințele neascultării. Imediat după neascultare li s-au „deschis” ochii și au văzut că erau „goi”. Haina de lumină a lui Dumnezeu (Psalmii 104:1,2), care reflecta „chipul” divin, dispăruse. Nu mai erau acoperiți de ceea ce le oferise Dumnezeu. Nu e de mirare că Adam și Eva s-au ascuns de Creatorul lor (ca și cum cineva chiar s-ar putea ascunde de Dumnezeu). Au încercat să se ascundă pentru că păcatul ne face să ne simțim vinovați și, în vinovăția noastră, vrem să fugim de prezența lui Dumnezeu.
Ce formă a luat în viața ta rușinea și încercarea de a te ascunde de Dumnezeu după ce ai păcătuit?
Marți, 29 septembrie
Dumnezeu caută omenirea
Putem vedea din Geneza 3:9,10 că Dumnezeu a luat inițiativa de a-Și căuta copiii căzuți. Întrebarea „Unde ești?” era retorică, deoarece Dumnezeu știa ce făcuseră Adam și Eva și unde se aflau. Totuși păcatul a întrerupt comunicarea obișnuită dintre El și primul cuplu uman. Grija imediată a lui Dumnezeu a fost să restaureze comunicarea cu copiii Săi, să îi întâlnească și să le dea speranță. De fapt verbul ebraic qara’, „a chema”, din Geneza 3:9, exprimă adesea apelul lui Dumnezeu la restabilirea comunicării cu poporul Său.
3. Cum reflectă parabola din Luca 15:11-32 ce s-a întâmplat în Geneza 3:9,10?
Faptul că Dumnezeu i-a căutat pe Adam și pe Eva dezvăluie iubirea Sa necondiționată pentru copiii Săi. Dumnezeu nu renunță niciodată la noi (vezi Luca 15). El face eforturi mari pentru a restabili părtășia cu noi, chiar și atunci când ne ascundem. Înainte de răstignirea Sa, când Petru L-a renegat de trei ori, Hristos „S-a întors și S-a uitat” la el (Luca 22:61). Chiar și fără cuvinte, El „i-a vorbit” lui Petru și a căutat să comunice cu prietenul Său rătăcit.
Observă în Geneza 3:11-13 cum păcatul a schimbat brusc relația dintre Adam și Eva! În loc să-și mărturisească păcatul personal, ei au început să dea vina pe alții. Adam a dat vina pe Eva și, indirect, pe Dumnezeu pentru că i-a dat-o pe Eva. „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat”, a spus el (Geneza 3:12). Eva, la rândul ei, a dat vina pe șarpe pentru neascultarea ei. „Șarpele m-a amăgit și am mâncat” (Geneza 3:13), a fost scuza ei. Niciunul dintre ei, când a fost confruntat prima dată cu păcatul personal, nu și-a asumat propria vină. Cât de puține lucruri s-au schimbat în 6.000 de ani!
Realitatea este că păcatul i-a afectat pe toți oamenii. Pavel ne descrie bine condiția, în Romani 7:15-24, afirmând că vrem să facem ce este bine, dar ne trezim că facem invers: „Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc” (Romani 7:15). Cine nu subscrie la aceste cuvinte? Pavel spune ceva profund. Toți suntem oameni căzuți care continuă să facă lucruri pe care știu că nu ar trebui să le facă. Cine nu a trăit această realitate? Singura noastră speranță, spune Pavel, este eliberarea „prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 7:25). De aceea Dumnezeu continuă să ne caute, pentru a ne conduce la Domnul Isus, singurul care ne poate modela după chipul Său și ne poate salva de devastarea cauzată de păcat.
Miercuri, 30 septembrie
Exilați din grădină
O consecință majoră a păcatului lui Adam și al Evei a fost separarea de Dumnezeu. Au fost alungați din grădină și nu mai puteau vorbi direct cu Dumnezeu. Profetul Isaia avea să explice: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui” (59:2). Deși Adam și Eva încă erau copiii lui Dumnezeu, rezultatul păcatului nu putea fi evitat, iar ei au trebuit să părăsească Edenul. Nimic nu avea să mai fie la fel după neascultarea lor.
4. În Geneza 3:14-24 vedem cum păcatul a schimbat omenirea în multe feluri. Cum a schimbat în mod special comunicarea noastră cu Dumnezeu? Vezi și Exodul 19:16-22!
Dumnezeu și să-I vorbească în mod direct, primii noștri părinți au părăsit Edenul cu speranță pentru prezent și pentru viitor. Dumnezeu a luat inițiativa și le-a explicat planul Său de salvare. Textul din Geneza 3:15, care conține „prima făgăduință a Evangheliei”, transmite multă speranță pentru ei (și pentru noi), în ciuda a tot ce se întâmplase. Răscumpărătorul promis urma să asigure ostilitatea prezentă față de păcat și speranța pentru salvarea viitoare a omenirii. Faptul că Dumnezeu le-a oferit haine înainte ca Adam și Eva să iasă din grădină a fost un act care simboliza răscumpărarea lor viitoare. Prin moartea și învierea viitoare a Domnului Isus, comuniunea cu Dumnezeu urma să fie restaurată (Ioan 14:1-3). Așadar, chiar acolo, în Eden, imediat după intrarea păcatului, omenirii i-au fost date speranța și promisiunea că problema păcatului avea să fie rezolvată. Imediat ce a apărut păcatul, a apărut și perspectiva unui Mântuitor.
Ce ai simțit după o faptă rea? Vinovăție? Rușine? Dezgust față de tine însuți? Care au fost consecințele? Cum te-au ajutat credința ta în Dumnezeu și promisiunea Evangheliei să nu renunți complet la credință?
Joi, 01 octombrie
Purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu
5. Ce ne descoperă Evrei 1:1,2; Romani 1:19,20; Numeri 12:6; 2 Timotei 3:16,17; Ioan 14:7-9; 10:27-30 despre modul în care Dumnezeu i s-a adresat omenirii după apariția păcatului?
În ciuda păcatului, Dumnezeu a găsit multe modalități de comunicare cu ființele umane căzute. Un mod prin care Dumnezeu ni Se descoperă este prin creație. Natura este o revelație puternică a faptelor Sale minunate. Oamenii de știință sunt uimiți de minunile universului nostru și de complexitatea chiar și a celei mai „simple” forme de viață. Totuși natura prezintă și consecințele căderii în păcat, moartea fiecărei ființe vii fiind cel mai puternic exemplu.
Un alt mod prin care Dumnezeu i-a vorbit omenirii este prin profeți – persoane pe care El le-a ales purtătoarele Sale de cuvânt. De pildă, Dumnezeu le-a vorbit lui Noe, lui Avraam, lui Moise și lui Daniel, descoperindu-Și voia pentru poporul Său. În esență, mesajele profetice de la Dumnezeu sunt o reamintire a faptului că El nu Și-a uitat copiii și că încă este cu ei. În timp ce unii profeți au consemnat în scris ceea ce a ajuns până la noi ca Scriptură, alții nu au scris niciodată vreo carte a Bibliei.
Totuși multe dintre cuvintele profeților au fost transmise prin Scriptură (2 Timotei 3:16,17). Biblia este o revelație a lui Dumnezeu Însuși. Din cuvintele Sale aflăm cine este El, vedem dragostea Sa neobosită și descoperim îndrumarea Sa privind modul în care trebuie să trăim. Mai mult, tot prin Biblie înțelegem cine suntem noi, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Acolo găsim scopul lui Dumnezeu pentru viața noastră.
Însă cel mai eficient mod prin care ne-a vorbit Dumnezeu este prin Isus Hristos, care, desigur, ne este descoperit tot în Biblie. Așa cum Dumnezeu i-a căutat pe Adam și pe Eva în grădina Eden, Domnul Hristos a venit „să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”, a declarat Isus Hristos (Ioan 14:9). Prin viața, moartea și învierea Sa, Hristos a împlinit promisiunea făcută lui Adam și Evei în Eden. El a venit și a murit în locul nostru pentru ca noi să avem viață veșnică prin El. După înălțarea Domnului Isus la cer, Duhul Sfânt a continuat să ne îndrume „în tot adevărul” și să ne vorbească despre „lucrurile viitoare” (Ioan 16:13).
Câtă mângâiere găsești în cunoașterea faptului că Domnul Isus, prin dragostea Sa, prin caracterul Său și prin jertfa Sa de Sine, ne descoperă cum este cu adevărat Dumnezeu Tatăl?
Vineri, 02 octombrie
Ellen G. White
Comunicarea lui Dumnezeu nu s-a limitat la timpurile biblice. Dumnezeu le vorbește continuu ființelor umane, iar cuvintele Sale vor lua forme moderne până la revenirea lui Hristos. Ellen Gould Harmon (White) și sora ei geamănă, Elizabeth, s-au născut la 26 noiembrie 1827, în Gorham, Maine, SUA. Erau cele mai mici dintre cei opt copii ai lui Eunice și Robert Harmon. După câțiva ani, familia s-a mutat în Portland, Maine, unde Robert Harmon spera să-și extindă afacerea de confecționare de pălării. La nouă ani, Ellen a suferit un accident care a afectat-o fizic, emoțional și social. O colegă furioasă i-a aruncat o piatră în față, lăsând-o mai multe săptămâni într-o stare de semiconștiență. Ellen n-a mai mers la școală și a avut probleme de sănătate pe tot parcursul vieții. Rănile faciale au complexat-o, limitându-i interacțiunile sociale.
În acest context de incertitudine, tânăra Ellen Harmon a început să se gândească la destinul ei spiritual. Îi era frică de Dumnezeu și se simțea nevrednică de cer. Aceste temeri s-au intensificat când familia ei a acceptat doctrina millerită despre a doua venire a lui Isus în curând. Chiar și după botezul prin scufundare în Biserica Metodistă, în 1842, Ellen nu se simțea demnă de iubirea lui Dumnezeu. Credea că este „pierdută pentru totdeauna” (Schițe din viața mea, p. 29; vezi și p. 20-31). Măcinată de aceste gânduri sumbre, tânăra Ellen a avut două vise care au început să-i schimbe percepția despre Dumnezeu. Însă abia după ce l-a întâlnit pe Levi Stockman, un predicator metodist, a înțeles și a simțit dragostea și harul lui Dumnezeu. „De acum, credința pusese stăpânire pe inima mea”, a scris ea mai târziu. „Simțeam o iubire nespus de mare față de Dumnezeu și aveam din partea Duhului Sfânt dovada că păcatele îmi erau iertate. Ideile mele despre Dumnezeu s-au schimbat. Acum Îl înțelegeam ca pe un părinte duios și bun și nu ca pe un tiran care îi obligă pe oameni la o ascultare oarbă. Inima îmi tresălta într-o iubire profundă și arzătoare față de El” (Schițe din viața mea, p. 39).
În același timp, Ellen Harmon [White] a înțeles și doctrina privind starea morților și a ajuns treptat să înțeleagă că nu există iad care arde veșnic. Noua ei înțelegere despre Dumnezeu și iubirea Sa i-a schimbat complet atitudinea. Așa cum vom învăța în fiecare vineri în săptămânile care urmează, Ellen White s-a îndrăgostit profund de Domnul Isus și I-a slujit pentru tot restul vieții ei.