Conflictul din spatele tuturor conflictelor

» 17 - 22 OCTOMBRIE

De memorat: „N-a mai fost nicio zi ca aceea, nici înainte, nici după aceea, când Domnul să fi ascultat glasul unui om; căci Domnul lupta pentru Israel.” Iosua 10:14.

Sabat după-amiază

Citind paginile cărții Iosua suntem puși față în față cu campaniile militare agresive desfășurate la porunca lui Dumnezeu, în numele lui Dumnezeu și cu ajutorul lui Dumnezeu. Ideea că Dumnezeu a fost în spatele cuceririi Canaanului se găsește în toată cartea Iosua și este exprimată în afirmațiile naratorului (Iosua 10:10,11), în propriile cuvinte ale lui Dumnezeu (Iosua 6:2; 8:1), în cuvântările lui Iosua (Iosua 4:23,24; 8:7), în cuvintele lui Rahav (Iosua 2:10), ale iscoadelor (Iosua 2:24) și ale poporului (Iosua 24:18). Dumnezeu susține că este inițiatorul acestor conflicte violente.
Această realitate ridică întrebări inevitabile. Cum să înțelegem faptul că poporul ales al lui Dumnezeu a desfășurat astfel de practici în perioada Vechiului Testament? Cum este posibil să împăcăm imaginea de Dumnezeu „războinic” cu caracterul Său iubitor (de exemplu, Exodul 34:6; Psalmii 86:15; 103:8; 108:4) fără a dilua credibilitatea, autoritatea și istoricitatea Vechiului Testament?
Săptămâna aceasta și următoarea vom explora problema dificilă a războaielor poruncite de Dumnezeu în cartea Iosua și în alte cărți.

Duminică,  19 octombrie

Căpetenia oștirii Domnului

1. Ce ne spune Iosua 5:13-15 despre contextul istoric al cuceririi Canaanului?

Poporul Israel tocmai trecuse Iordanul și pășise pe teritoriu inamic. În fața israeliților se afla fortăreața Ierihon, cu porțile bine ferecate (Iosua 6:1). În acest punct, poporul nu este în cunoștință de nicio strategie de luptă. Ceea ce este și mai îngrijorător, israeliții au doar praștii, sulițe și săgeți pentru a înfrunta o cetate fortificată să reziste unui asediu prelungit.
Întrebările lui Iosua cu privire la identitatea ciudatului vizitator primesc un răspuns oarecum enigmatic: „Nu!” Răspunsul lui arată că nu vrea să se încadreze în categoriile definite de Iosua. Cu alte cuvinte, întrebarea finală nu este dacă el este de partea lui Iosua, ci mai degrabă dacă Iosua este de partea lui.

2. Compară Iosua 5:14,15 cu 2 Împăraţi 6:8-17; Neemia 9:6 și Isaia 37:16. Ce descoperi despre identitatea Căpeteniei oștirii Domnului?

Deși expresia „Căpetenia oștirii Domnului” este unică în Biblia ebraică, alăturarea termenilor „căpetenie” și „oștire” se referă întotdeauna la un lider militar. Cuvântul „oștire” în Scriptură se poate referi la trupe militare, la îngeri sau la corpuri cerești.
Hristos cel de dinainte de întrupare îi apare lui Iosua nu doar ca un aliat, nici măcar ca adevăratul Comandant al lui Israel, ci drept Comandantul armatei nevăzute, dar reale, a îngerilor implicați într-un conflict mult mai amplu decât cel dintre Iosua și canaaniți. Răspunsul lui Iosua indică categoric modul în care înțelege identitatea Căpeteniei. El este egal cu Dumnezeu, iar Iosua se aruncă cu fața la pământ în semn de profund respect și închinare (Iosua 5:14; Geneza 17:3; 2 Samuel 9:6; 2 Cronici 20:18). Iosua este gata să primească strategia de luptă pentru o campanie militară care este parte a unui conflict mult mai amplu, în care este implicat Însuși Dumnezeul oștirilor.

Ce încurajare putem lua și ar trebui să luăm din faptul că știm că poporul Domnului este apărat de „Căpetenia oștirii Domnului”?

Luni,  20 octombrie

Război în cer

3. Iosua a înțeles că bătălia făcea parte dintr-un conflict mai amplu. Ce știm despre conflictul în care era implicat Însuși Dumnezeu? Citește Apocalipsa 12:7-9; Isaia 14:12-14; Ezechiel 28:11-19 și Daniel 10:12-14.

Dumnezeu a populat universul cu ființe responsabile cărora le-a dat liberul-arbitru, o condiție necesară pentru ca acestea să poată iubi. Ele pot alege să acționeze în conformitate cu voia lui Dumnezeu sau împotriva ei. Unul dintre cei mai puternici îngeri, Lucifer, s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și a luat cu el o mulțime de îngeri.
Isaia și Ezechiel fac referire la acest conflict, deși unii comentatori încearcă să limiteze sensul capitolului 14 din Isaia și 28 din Ezechiel la împăratul Babilonului și la un conducător al Tirului. Cu toate acestea, există indicii clare în textul biblic care trimit la o realitate transcendentă. Împăratul Babilonului este înfățișat în cer, la tronul lui Dumnezeu (Isaia 14:12,13), iar despre împăratul Tirului se spune că a locuit în Eden ca heruvim ocrotitor pe muntele sfânt al lui Dumnezeu (Ezechiel 28:12-15). Nimic din toate acestea nu este valabil în ceea ce îi privește pe împărații Babilonului și Tirului. Nici nu se poate spune despre împărați pământeni că au fost fără prihană și că au ajuns „la cea mai înaltă desăvârșire”. Prin urmare, aceste personaje indică pe cineva de dincolo de imperiile propriu-zise Babilon și Tir.
Isaia prezintă o „parabolă” (ebr. mașal), care transmite un înțeles dincolo de contextul istoric imediat. În acest caz, împăratul Babilonului devine o paradigmă a răzvrătirii, a autosuficienței și a mândriei. În mod similar, Ezechiel face distincție între „voievodul Tirului” (Ezechiel 28:2) și „împăratul Tirului” (Ezechiel 28:11,12); voievodul acționând în sfera pământeană devine simbolul unui împărat care acționează în sfera cerească. Conform celor afirmate în Daniel 10:12-14, aceste ființe cerești răzvrătite împiedică împlinirea scopurilor lui Dumnezeu pe pământ. În lumina acestei legături dintre cer și pământ trebuie noi să vedem războaiele autorizate de Divinitate purtate de Israel. Trebuie recunoscute ca manifestări pământene ale marii lupte dintre Dumnezeu și Satana, dintre bine și rău – toate cu scopul suprem de a restabili dreptatea și iubirea lui Dumnezeu într-o lume decăzută.

Care sunt modurile în care vedem, în lumea din jurul nostru și în propria viaţă, realitatea acestei lupte cosmice între bine și rău?

Marți, 21 octombrie

Domnul este un războinic

4. Studiază Exodul 2:23-25; 12:12,13; 15:3-11; Apocalipsa 19:11-16. Ce înseamnă că Dumnezeu este un războinic?

În timpul lungii lor șederi în Egipt, israeliții au uitat de adevăratul Dumnezeu al strămoșilor lor. După cum au demonstrat multe episoade din călătoria lor prin pustiu, cunoștințele lor despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov se estompaseră și combinaseră elemente păgâne cu practicile lor religioase (compară cu Exodul 32:1-4). Sub asuprirea egiptenilor, ei au strigat către Domnul (Exodul 2:23-25) și, la momentul potrivit, Domnul a intervenit în favoarea lor.
Cu toate acestea, conflictul descris în primele 12 capitole ale cărții Exodul a fost mai mult decât o simplă luptă pentru putere între Moise și faraon. Conform ideologiei războiului din Orientul Apropiat antic, conflictele dintre popoare erau considerate în cele din urmă conflicte între zeii respectivelor popoare. Exodul 12:12 declară că Domnul l-a judecat nu numai pe faraon, ci și pe zeii Egiptului, acei demoni puternici (Leviticul 17:7; Deuteronomul 32:17) care stăteau în spatele puterii opresive și al sistemului social nedrept din Egipt.
În definitiv, Dumnezeu este în război cu păcatul și nu va tolera acest conflict la infinit (Psalmii 24:8; Apocalipsa 19:11-16; 20:1-4,14). Toți îngerii căzuți, precum și ființele umane care s-au identificat definitiv și irevocabil cu păcatul, vor fi distruși. În lumina acestui fapt, bătăliile împotriva locuitorilor țării trebuie percepute ca o etapă timpurie a acestui conflict, care a ajuns la apogeu la cruce și se va încheia la judecata finală, când dreptatea și caracterul iubitor al lui Dumnezeu vor fi reabilitate.
Conceptul de distrugere totală a canaaniților trebuie înțeles pe baza viziunii biblice asupra lumii, și anume că Dumnezeu este implicat într-un conflict cosmic cu puterile răului din univers. În final, în joc sunt reputația lui Dumnezeu și caracterul Său (Romani 3:4; Apocalipsa 15:3).
De când păcatul a intrat în existența umană, nimeni nu mai poate sta pe un teren neutru. Trebuie să fii ori de partea lui Dumnezeu, ori de partea răului. Prin urmare, având în vedere toate cele de mai sus, anihilarea canaaniților ar trebui privită ca o anticipare a judecății finale.

Realitatea marii lupte permite doar două tabere. Cum îţi dai seama de care parte ești cu adevărat?

Miercuri,  22 octombrie

Domnul Se va lupta pentru voi

5. Potrivit Exodul 14:13,14,25, care a fost planul original și ideal al lui Dumnezeu cu privire la implicarea israeliţilor în război?

În acel moment de criză, când poporul Israel se afla într-un impas fizic, „Moise a răspuns poporului: «Nu vă temeți de nimic, stați pe loc și veți vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta, căci pe egiptenii aceștia pe care-i vedeți azi, nu-i veți mai vedea niciodată. Domnul Se va lupta pentru voi, dar voi stați liniștiți»” (Exodul 14:13,14). Conform relatării biblice, chiar și egiptenii au înțeles această realitate:
„Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el împotriva egiptenilor” (Exodul 14:25).
Intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu în favoarea israeliților neajutorați, fără pregătire militară, devine tiparul. Exodul a constituit modelul, paradigma pentru intervenția lui Dumnezeu în favoarea lui Israel. Aici, nu numai că bătălia este purtată de Iahve, dar poporului Israel i se cere să nu lupte (Exodul 14:14). Dumnezeu este războinicul; inițiativa Îi aparține. El stabilește strategia, definește mijloacele și conduce campania. Dacă Iahve nu luptă pentru Israel, acesta nu are nicio șansă de succes. Ellen G. White interpretează acest lucru ca o expresie a faptului că Dumnezeu „nu a intenționat ca ei să dobândească țara făgăduinței prin război, ci prin supunere și ascultare necondiționată de poruncile Sale” (Ellen G. White, Semnele timpului, 2 septembrie 1880). La fel ca în cazul eliberării lor din Egipt, Dumnezeu avea să lupte în locul lor. Nu trebuiau să facă altceva decât să stea liniștiți și să fie martorii intervenției Sale puternice. Istoria demonstrează că ori de câte ori poporul Israel a avut suficientă încredere în Dumnezeu, nu a fost nevoie să lupte (vezi 2 Împărați 19; 2 Cronici 32; Isaia 37).
În planul ideal al lui Dumnezeu, poporul Israel nu avea nevoie să lupte singur. Faptul că Dumnezeu le-a permis israeliților să participe la războiul împotriva canaaniților a fost o consecință a necredinței lor, exprimată după exod. Așa cum, în timpul exodului, nu a fost nevoie să ridice nici măcar o sabie împotriva egiptenilor, la fel nu ar fi fost niciodată necesar să lupte pentru cucerirea Canaanului (Deuteronomul 7:17-19).

„Dacă israeliţii nu ar fi exprimat nemulţumiri în privinţa Domnului, El nu ar fi îngăduit ca dușmanii lor să pornească la război împotriva lor” (Ellen G. White, Istoria mântuirii, p. 134). Cum ne pot afecta nemulţumirile viaţa din prezent?

Joi,  23 octombrie

A doua opţiune

6. Ce asemănări și deosebiri există între Exodul 17:7-13 și Iosua 6:15-20?

Prima bătălie a poporului Israel după exod este consemnată în Exodul 17, când israeliții s-au apărat de amaleciți. Israel fusese martor la puterea uimitoare a lui Dumnezeu manifestată atât prin lovirea egiptenilor, cât și prin eliberarea israeliților. Am văzut că planul inițial al lui Dumnezeu pentru Israel nu includea lupta împotriva altor popoare (Ex. 23:28; 33:2). Însă, la scurt timp după eliberarea lor din Egipt, israeliții au început să exprime nemulțumiri (Ex. 17:3), punând chiar la îndoială prezența lui Dumnezeu în mijlocul lor. Acesta a fost momentul în care amaleciții au venit să lupte împotriva lui Israel. Nu a fost întâmplător. Dumnezeu le-a permis amaleciților să-i atace pe israeliți pentru ca aceștia să învețe să aibă din nou încredere în El.
Fără a-Și compromite principiile, Dumnezeu coboară la nivelul la care se află poporul Său, chemându-l continuu să se întoarcă la planul ideal: încredere totală și fără rezerve în intervenția divină. De fapt, legea războiului (Deut. 20) a fost dată abia după cei 40 de ani de rătăcire în pustiu, care au fost, în același timp, o consecință a necredinței lui Israel. Noi circumstanțe cereau noi strategii și abia atunci Dumnezeu i-a cerut poporului Israel să-i distrugă complet pe canaaniți (Deut. 20:16-18).
Pe lângă realitatea faptului că războiul a devenit o necesitate pentru poporul Israel, acesta s-a dovedit și un test al loialității față de Iahve. Dumnezeu nu a renunțat la israeliți, ci le-a permis să fie martori ai puterii Sale prin manifestarea totalei dependențe de El.
Participarea israeliților la cucerire este evidentă din concluzia trasă de Iosua la sfârșitul cărții. Aici se spune despre canaaniți că au luptat împotriva israeliților (Iosua 24:11). Deși prăbușirea zidurilor Ierihonului a fost rezultatul unei minuni divine, poporul Israel a trebuit să se implice activ în luptă și să înfrunte rezistența încăpățânată a locuitorilor cetății.
Participarea poporului Israel la conflicte armate a devenit o modalitate de a-și dezvolta încrederea necondiționată în ajutorul lui Iahve. Cu toate acestea, poporului i se reamintea permanent (Iosua 7:12,13; 10:8) că rezultatul fiecărei bătălii se afla, în cele din urmă, în mâna Domnului și că singurul mod în care israeliții puteau influența rezultatul unui conflict militar era prin atitudinea lor de credință sau de necredință față de promisiunile Domnului. Alegerea le aparținea.

Vineri,  24 octombrie

Un gând de încheiere

Când în univers a apărut răzvrătirea împotriva autorității Sale, Dumnezeu fie urma să înceteze să mai fie ceea ce este în mod esențial, imuabil și etern, și astfel să cedeze conducerea întregului univers uneia dintre făpturile Sale răzvrătite, fie avea să fie Tatăl sfânt, drept, iubitor și milostiv a tot ceea ce există. Biblia prezintă a doua imagine, iar în acest caz confruntarea dintre forțele răului și puterea Sa este inevitabilă.
Atunci când puterile politice sau socioistorice asociate cu forțele cosmice haotice și rebele au manifestat aceeași atitudine sfidătoare împotriva Lui, Iahve, ca Domn suveran al universului, a intervenit. Motivul literar Iahve ca războinic devine o prefigurare a acelei victorii finale care va pune capăt în cele din urmă conflictului cosmic neîntrerupt dintre bine și rău (Apocalipsa 20:8-10). Mai mult, războaiele divine ale poporului Israel nu doar că reflectă o secvență a conflictului cosmic ca într-o oglindă, dar sunt parte integrantă din același conflict, anticipând în sfera istoriei prezente judecata lui Dumnezeu din timpul sfârșitului.

Zilnic: Deuteronomul 26 – 32; Ellen G. White, Faptele apostolilor, cap. 44

1. 1. Ce anume nu trebuia dat cu prilejul unui mort?
   2. Ce bețiv nu era iertat?
   3. Ce martori a luat Dumnezeu când a pus înaintea poporului viața și
      moartea?
   4. A cui este răzbunarea?
   5. Cum a fost atrasă atenţia curţii asupra creștinismului?