Chemarea la ucenicie

STUDIUL 4 » 18 APRILIE - 24 APRILIE

Textul de memorat: „Apoi a zis tuturor: «Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.»” (Luca 9:23)

Ucenicul este un elev, sau un adept şi un continuator al unui maestru. În Biblie, cuvântul „ucenic” apare de peste două sute cincizeci de ori, în cea mai mare parte, deşi nu exclusiv, în evanghelii şi în cartea Faptele apostolilor.

Ucenicia ne umple sufletul cu energie, ne stimulează mintea şi ne cere să punem tot ce avem mai bun în relaţia cu Dumnezeu şi în relaţia cu semenii. Ea nu poate exista fără angajamentul total faţă de Domnul Hristos şi faţă de condiţiile impuse de viaţa şi de mesajul Său. Există chemare mai înaltă?

„Dumnezeu îi ia pe oameni aşa cum sunt şi îi instruieşte pentru slujire dacă ei I se supun. Duhul lui Dumnezeu, odată primit în suflet, va aduce la viaţă toate facultăţile lui. Sub călăuzirea Duhului Sfânt, mintea devotată fără rezerve lui Dumnezeu se dezvoltă armonios şi este întărită ca să priceapă şi să împlinească cerinţele Sale. Caracterul slab şi şovăielnic se schimbă într-un caracter puternic şi statornic. Devoţiunea continuă stabileşte o relaţie atât de strânsă între Isus şi ucenicul Său, încât creştinul devine asemenea Lui în minte şi caracter.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 251

Săptămâna aceasta, vom studia despre chemarea pe care le-a adresat-o Domnul Isus ucenicilor Săi şi vom încerca să desprindem o lecţie care ne poate ajuta să continuăm lucrarea începută de El pe pământ.

„Pescari de oameni”

Simon şi Andrei trudiseră toată noaptea. Erau pescari pricepuţi, cunoşteau arta pescuitului şi ştiau când să renunţe. O noapte întreagă, nu reuşiseră să prindă niciun peşte şi erau foarte descurajaţi când au primit un îndemn supărător: „Depărteaz-o [corabia] la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire” (Luca 5:4). Simon a răspuns: „Toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar, la cuvântul Tău…” (vers. 5).

Cine era acest tâmplar care îi dădea sfaturi cum şi când să pescuiască? Simon ar fi putut pur şi simplu să-L ignore. Totuşi, ca urmare probabil a cuvintelor de încurajare şi a învăţăturilor adevărate rostite de Isus mai devreme, el a răspuns: „… dar, la cuvântul Tău voi arunca mrejele.”

Aceasta este prima lecţie a uceniciei: ascultarea de Cuvântul lui Isus. Pentru Andrei, Ioan şi Iacov, lunga noapte de muncă zadarnică a fost recompensată dimineaţă de o captură impresionantă de peşte. Petru a căzut în genunchi şi a zis: „Pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos” (vers. 8). Recunoaşterea sfinţeniei lui Dumnezeu şi a păcătoşeniei personale este un alt pas esenţial al chemării la ucenicie. Petru a făcut acest pas la fel ca Isaia odinioară (Isaia 6:5).

1. Citeşte Luca 5:1-11; Matei 4:18-22 şi Marcu 1:16-20. Gândeşte-te la minunea care a avut loc, la uimirea pescarilor, la mărturisirea lui Petru şi la autoritatea lui Isus. Ce ne spune fiecare relatare despre chemarea la ucenicie?

„Nu te teme, de acum încolo vei fi pescar de oameni” (Luca 5:10). Trecerea de la „pescar” la „pescar de oameni” este o experienţă extraordinară: ea presupune supunerea absolută faţă de Maestru, recunoaşterea incapacităţii şi a păcătoşeniei proprii, prinderea de mâna Domnului Hristos prin credinţă, pentru a putea umbla pe cărarea singuratică şi necunoscută a uceniciei şi bizuirea neîntreruptă pe El şi doar pe El. Viaţa de pescar este nesigură şi periculoasă, se desfăşoară în condiţii vitrege şi nu asigură un venit constant. Viaţa de „pescar de oameni” este la fel, dar Domnul ne îndeamnă: „Nu te teme!” Ucenicia nu este uşoară, are urcuşurile şi coborâşurile ei, bucuriile şi provocările ei, dar ucenicul credincios nu este singur. Acela care a spus: „Nu te teme!” îi este mereu alături.

Recunoaşterea stării de păcătos l-a făcut pe Petru să simtă dorinţa de a se separa de Domnul. Cum se explică acest efect al păcatului asupra noastră?

Alegerea celor doisprezece ucenici

Nimeni nu se face singur ucenic. Noi devenim ucenici când răspundem chemării Domnului Isus. Luca spune că Domnul Isus îi chemase deja la ucenicie pe pescarii Petru, Andrei, Ioan şi Iacov (Luca 5:11) şi pe vameşul Levi Matei (vers. 27-32). Apoi plasează alegerea celor doisprezece într-un loc strategic: imediat după relatarea despre vindecarea omului cu mâna uscată în ziua de Sabat (Luca 6:6-11), motiv pentru care fariseii au pus la cale prinderea lui Isus. Domnul a ştiut că era timpul să-Şi consolideze lucrarea şi să formeze o echipă de lucrători instruiţi şi pregătiţi pentru a o continua.

2. Ce spune Luca despre scopul chemării ucenicilor? Luca 6:12-16; 9:1-6.

În mulţimile care Îl urmau pe Hristos erau mulţi ucenici – oameni care Îl urmau cum îşi urmează elevii învăţătorul. Totuşi misiunea Sa nu era doar de a da învăţătură, ci şi de a forma o biserică, o comunitate a celor răscumpăraţi care aveau să ducă solia mântuirii până la marginile pământului. Pentru aceasta, El a chemat mai mulţi ucenici şi „a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli” (Luca 6:13). „Apostol” înseamnă „trimis”, „însărcinat cu un mesaj special pentru un scop special”. Luca utilizează acest cuvânt de şase ori în Evanghelie şi de peste douăzeci şi cinci de ori în Faptele apostolilor (Matei şi Marcu îl folosesc numai o singură dată).

Cei doisprezece nu au fost aleşi datorită educaţiei sau situaţiei lor economice, datorită statutului lor social sau moralităţii lor. Nu au avut merite personale care să-i recomande. Erau oameni obişnuiţi, cu ocupaţii obişnuite: pescari, vameşi, un zelot, un sceptic. A fost primit şi un om care avea să devină trădător.

„Dumnezeu îi ia pe oameni aşa cum sunt, cu elementele omeneşti ale caracterului lor, şi, dacă vor să fie disciplinaţi şi învăţaţi, El îi instruieşte pentru slujire. Ei nu sunt aleşi fiindcă sunt desăvârşiţi, ci în ciuda nedesăvârşirilor lor, pentru ca, prin cunoaşterea şi practicarea adevărului, prin harul lui Hristos, să poată fi transformaţi după chipul Său.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, p. 294

Niciunul dintre noi nu este desăvârşit! Toţi suntem în procesul de creştere (unii cresc mai repede, alţii mai încet!). Cum putem învăţa să cooperăm şi să-i acceptăm pe ceilalţi aşa cum sunt?

Împuternicirea apostolilor

3. Ce lecţii învăţăm din chemarea şi trimiterea ucenicilor? Luca 9:1,2; Matei 10:5-15.

Luca prezintă trimiterea apostolilor ca pe un proces alcătuit din trei paşi.

a. Chemarea este vitală pentru misiunea creştină. Înainte de a fi un termen teologic, ea trebuie să fie o experienţă personală. Verbul grecesc redat de Cornilescu aici prin „a chema” înseamnă şi „a strânge laolaltă”, „a reuni”. Apostolii au datoria să ia aminte la Acela care îi cheamă, să meargă la El şi să fie „laolaltă”. Ascultarea de Acela care cheamă şi supunerea totală faţă de El sunt esenţiale pentru unitate, fără de care misiunea nu poate fi îndeplinită cu succes.

b. Domnul Isus nu i-a trimis niciodată pe emisarii Săi cu mâna goală. Şi nici nu Se aşteaptă să fim reprezentanţii Săi prin puterea noastră. Educaţia, cultura, statutul, averea, inteligenţa sunt lipsite de putere când este vorba de misiunea Sa. Hristos este Cel care ne dă resurse, ne echipează, ne împuterniceşte. Din dynamis (putere) provin cuvintele moderne „dinam”, o sursă de curent care poate produce lumină, şi „dinamită”, o sursă de energie care poate arunca în aer un munte. Puterea şi stăpânirea date de Isus sunt suficiente pentru a-l distruge pe Satana şi pentru a-i dejuca planurile. Domnul este puterea noastră. „Pe măsură ce cooperează cu voinţa lui Dumnezeu, voinţa omului devine omnipotentă. Orice trebuie făcut la porunca Sa poate fi împlinit prin tăria Sa. Toate chemările Sale sunt împuterniciri.” – Ellen G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 333

c. Propovăduirea şi vindecarea merg împreună. Ucenicii au misiunea de a se îngriji de fiinţa umană în totalitatea ei – trup, minte şi suflet. Întreaga fiinţă este ţinută captivă de păcat şi de Satana şi trebuie adusă sub puterea de sfinţire a Domnului Isus.

Viaţa de ucenicie, ca să fie neîntreruptă, trebuie să fie deplin consacrată Domnului. Nimic nu trebuie să se interpună între noi şi El, nici aurul sau argintul, nici tata sau mama, nici soţul/soţia sau copilul, nici viaţa sau moartea, nici împrejurările de azi sau problemele de mâine. Pentru ucenici, Hristos este totul. Pentru ei, contează doar El, Împărăţia Sa şi mărturia pe care o au de dat lumii pierdute.

„Să nu luaţi nimic cu voi pe drum” (Luca 9:3). Ce principiu exprimat aici trebuie să înţelegem şi să aplicăm în viaţă?

Trimiterea celor şaptezeci de ucenici

4. Ce aflăm din trimiterea celor şaptezeci de ucenici despre lucrarea de câştigare a sufletelor, din perspectiva controversei dintre Hristos şi Satana? Luca 10:1-16

În timpul lucrării Sale, Domnul Isus nu a avut doar doisprezece ucenici. După înălţare, când Petru a propus să fie ales cineva în locul lui Iuda, grupul de credincioşi era de aproape o sută douăzeci (Faptele 1:15). Pavel spune că Isus a avut peste cinci sute de ucenici (1 Corinteni 15:6) după înviere. Deci, alegând să trimită şaptezeci, El nu stabileşte un număr maxim admis, ci propune un mod de a proceda: alegerea unui număr de oameni pentru realizarea unei anumite misiuni.

Doar Luca menţionează alegerea celor şaptezeci de ucenici, fapt tipic pentru mentalitatea sa de misionar. În Scriptură şi în istoria evreilor, şaptezeci este un număr simbolic. Moise a rânduit şaptezeci de bătrâni care să-l ajute (Numeri 11:16,17,24,25). Sinedriul era alcătuit din şaptezeci de membri. Nu se precizează nicăieri în Scriptură că numărul de şaptezeci de ucenici ar fi avea vreo semnificaţie specială şi nu trebuie să ne împotmolim în speculaţii. Ca Instructor al conducătorilor bisericii, Isus ne-a lăsat o strategie: să nu concentrăm puterea şi responsabilitatea în mâinile câtorva, ci să o distribuim ca să acoperim o cât mai mare varietate de ucenici.

5. Care a fost rezultatul misiunii celor şaptezeci de ucenici şi care a fost reacţia Domnului Isus faţă de raportul lor? Luca 10:17-24

Succesul în câştigarea sufletelor nu se datorează evanghelistului, care este doar un instrument, ci Numelui Domnului Isus şi puterii Sale. Cum reacţionează Isus în faţa succesului celor şaptezeci? El vede aici înfrângerea lui Satana (vers. 18) şi promite tot mai multă putere pe măsura implicării mai mari în lucrare (vers. 19). Bucuria evanghelistului nu trebuie să fie legată de ceea ce s-a realizat pe pământ, ci de faptul că numele lui este scris în ceruri (vers. 20). Cerul tresaltă de bucurie şi ia notă de fiecare om scăpat din strânsoarea lui Satana. Fiecare suflet câştigat pentru Împărăţie este o lovitură dată planurilor vrăjmaşului.

Reciteşte Luca 10:24. Ce lucruri, pe care prorocii şi împăraţii şi-au dorit să le vadă, avem privilegiul să vedem noi? Ce înseamnă aceasta pentru noi?

Preţul uceniciei

Socrate l-a avut ucenic pe Platon; Gamaliel, pe Saul. Liderii diferitelor religii şi-au avut urmaşii lor devotaţi. Diferenţa dintre ei şi ucenicii lui Isus stă în faptul că ucenicia primilor se baza pe filosofia omenească, iar a celor din urmă, pe persoana şi lucrarea Domnului Isus. Ucenicia creştină nu are la bază numai învăţăturile lui Hristos, ci şi faptele Sale pentru mântuirea omului. Iată de ce El îi cheamă pe toţi urmaşii Săi să se identifice cu El, să îşi ia „crucea” şi să Îl urmeze. Aceia care nu calcă pe urmele Lui nu sunt ucenicii Săi.

6. Citeşte Luca 9:23-25; Matei 16:24-28; Marcu 8:34-36. Care este „preţul” uceniciei pe care î-L cere Domnul Isus de la noi?

Ucenicia creştină este legătura dinamică, relaţia activă dintre cel mântuit şi Mântuitorul; odată mântuiţi, suntem chemaţi să-L urmăm pe El. Pavel spunea: „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc…, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20).

Preţul uceniciei este definit în Luca 9:23. Cuvintele folosite arată acţiunea, dinamismul relaţiei: „să se lepede”, „să-şi ia crucea” şi „să urmeze”. Cea mai bună definiţie pentru „a se lepăda” o găsim în tăgăduirea lui Petru, care s-a jurat că nu-L cunoştea pe Isus. Deci, când mi se cere să mă lepăd de mine însumi, trebuie să pot să spun că nu mă cunosc pe mine, fiindcă eul meu a murit şi în locul lui trăieşte Hristos (Galateni 2:20). Purtarea crucii în fiecare zi este o chemare la o răstignire continuă a firii pământeşti şi a-L urma pe Hristos înseamnă ca obiectivul vieţii mele să fie El şi numai El.

Însă, în Luca 9:57-62, Învăţătorul extinde preţul uceniciei: nimic nu este mai important decât Isus. El şi numai El ocupă primul loc în ceea ce priveşte relaţiile de prietenie şi părtăşie, munca şi închinarea. În ucenicia creştină, moartea eului nu este o opţiune, ci o necesitate. „Atunci când cheamă un om, Hristos îl invită să vină şi să moară. (…) De fiecare dată este vorba despre aceeaşi moarte – moartea în Isus Hristos, moartea omului vechi la chemarea Sa. (…) Numai omul care este mort faţă de propria voinţă Îl poate urma pe Hristos.” – Dietrich Bonhoeffer, The Cost of Discipleship [Preţul uceniciei], p. 99

Studiu suplimentar

„Înălţarea crucii extirpă egoismul din suflet şi îl aşază pe om în poziţia în care să înveţe cum să poarte poverile lui Hristos. Nu Îl putem urma pe Hristos fără a purta jugul Său, fără a înălţa crucea şi a o purta după El. Dacă voinţa noastră nu este în acord cu cerinţele divine, trebuie să ne refuzăm înclinaţiile, să renunţăm la poftele noastre îndrăgite şi să mergem pe urmele paşilor lui Hristos.” – Ellen G. White, Fii şi fiice ale lui Dumnezeu, p. 69

Întrebări pentru discuţie

1. Ce aţi înţeles din acest studiu despre statutul de „ucenic”? Cum l-aţi descrie?

2. Citind relatările despre chemarea primilor ucenici, ce credeţi că înseamnă a fi „pescari de oameni” şi ce presupune această lucrare?

3. Care a fost scopul chemării ucenicilor? Care ar fi scopul chemării noastre în prezent?

4. Ce lecţii importante aţi învăţat despre chemarea şi trimiterea ucenicilor?

5. Ce principiu fundamental ne-a învăţat Mântuitorul prin faptul că nu a restrâns numărul ucenicilor la doisprezece sau la şaptezeci?

6. Ce motiv de bucurie depăşeşte chiar şi succesul în lucrarea misionară?

7. Ce „preţ” solicită Domnul Isus de la cei care doresc să se bucure de privilegiul şi de satisfacţiile uceniciei? Eşti dispus(ă) să plăteşti acest „preţ”?